Dorel Mihai Gaftoneanu- versuri

Când privesc ce las în urmă…

(o poezie de meditaţie cu o idee vechitestamentară)

Cu dedicaţie specială, mamei…

 

Când privesc ce las în urmă, mă prefac în stâlp de sare…

Şiruri lungi de păsări rare, amintiri nemigratoare,

Amalgamuri de cuvinte şi imagini ce dispar,

Semne negre de cărbune pe peretele de var…

 

Vălmăşaguri ale lumii cu vacarmuri infernale,

Pete care maculează peisaje hibernale,

Sedimente decantate de furtuni închipuite,

Urne care duc cenuşa unor lumi nebănuite…

 

Amfore frumos pictate conţinând dezamăgiri,

Sparte în bucăţi amare şi ascunse de priviri,

Universuri de legende şi de dulci promisiuni,

Insule de fericire, plaje cu aluviuni…

 

Cioburi şi frânturi de viaţă adunate cu migală,

Crezuri-vulturi printre mieii privind cerul cu sfială,

Focuri ce au ars pe dealuri ca aducere aminte,

Crisalide stele-fluturi, căi lactee din cuvinte…

 

Cântece neprelucrate cu frânturi de simfonie,

Vorbe nerindeluite sau plutind în armonie,

Compoziţii de culoare dintr-un nenăscut tablou

Îşi ocupă locul tainic într-un nevăzut cavou…

 

Îmbrăcate în mantale din gigantice tăceri,

Suferinţe fără seamăn sau banale neplăceri,

Poliţe din cripta vieţii, rafturi lungi nemăsurate

Stau în strictă rânduială, cronologic aşezate…

 

Strânse toate laolaltă, pline de reminiscenţe,

Diluate-n apa vremii şi de viruşi-neglijenţe,

Îşi respectă, transmiţându-şi încifratul lor mesaj,

Ordinea prestabilită prin al timpului pasaj…

 

Mă inundă infinitul, peste cât eu pot cuprinde…

Disciplina lui cazonă mă striveşte, mă surprinde,

Sub troianul greu de clipe simt trecutul care moare

Şi, privind ce las în urmă, mă prefac în stâlp de sare…

 

Dorel Mihai Gaftoneanu, decembrie 2010

*

Nu mă tem că vine vremea…

 

Nu mă tem că vine vremea când voi merge către stele,

Le privesc în depărtare… calmul lor mă fascinează…

Fire de nisip mărunte dintr-un soare la amiază

Mă îmbie, mă încântă, chiar îmi este dor de ele…

 

Rău de tot îngrămădite, dar, de fapt, nişte sihastre,

Văd în ele scrise semne de la cei de dinainte,

Cum anume mă inspiră, nu pot spune în cuvinte,

Mă atrage cerul nopţii presărat cu mii de astre…

 

Ştiu că drumul vieţii duce undeva mai sus de nori,

Iar din coşul plin de fructe dintr-un pom cu rău şi bine,

Nu ne sunt îngăduite nici prea multe, nici puţine,

O argilă şi un abur, suntem nişte trecători…

 

Cred că îmi va fi mai bine după ce mă duc în cer,

Cum înaintez în vârstă, viaţa-i tot mai complicată,

Şi mereu apar restricţii, mi s-a spus nu doar o dată:

Fără zahăr şi grăsime, fără sare şi piper…

 

S-a făcut abrupt urcuşul, simt că este tot mai greu,

Munţi de ciorne de hârtie printre gânduri necernute…

Îmi rămân atât de multe Everesturi nefăcute,

Unele… nu mai vor ele, altele… nu mai vreau eu!

 

Dacă trec doar şapte zile, s-a mai dus o… săptămână,

Şiruri, una după alta, într-un joc copilăresc.

Nu îmi lasă multe şanse dacă vreau să le opresc,

Lungul braţ de la pendulă, cumpăna de la fântână!

 

Între naştere şi moarte, furci terestre caudine,

Notele de marş funebru îmi şoptesc “întâmpinarea”,

Zilele se… ”micşorează”, prevestindu-mi “înserarea”,

Roi de viespi înveninate, de-aţi fi fost măcar… albine!

 

In memoriam prof. I. G. Braicu, ianuarie 2011

 

 

Reclame