Domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504)

Ştefan cel Mare
Ştefan cel Mare şi Sfânt. Tablou după litografia lui Costin Petrescu din 1904

          La 14 aprilie 1457, Ştefan cel Mare este proclamat Domnitor al Țării Moldovei. La Suceava pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toți de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și „toată țara” proclamară pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinților și strămoșilor acestuia.

O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câştigat, cel dintâi dintre principii lumii, o biruinţă atât de strălucită asupra turcului! După credinţa mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva turcului, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile”.

Acest elogiu înflăcărat, îmbinând admiraţia, încrederea şi respectul, a ieşit de sub pana unui vestit cronicar polon, Jan Długosz (1415 – 1480), sub impresia victoriei de la Vaslui (10 ianuarie 1475); el exprima, însă, cu certitudine, în partea noastră de Europă, o credinţă generală, pe care politica de până atunci a principelui Moldovei o justifica şi care se întemeia pe speranţa închegării unei coaliţii de mari proporţii, în faţa căreia cuceritorul Constantinopolului să bată în retragere. Evoluţia evenimentelor nu a adus, însă, împlinirea unei speranţe. În aceste împrejurări, al căror dramatism e greu de înţeles şi de retrăit astăzi, Moldova şi principele ei îşi aflaseră locul în prima linie a luptătorilor, a celor care aderau, cu mai multă sau mai puţină însufleţire, la ideea unei cruciade. Locul acesta, cu totul deosebit pentru un principe ortodox, îl avea în vedere papa Sixt IV atunci când îl numea pe Ştefan al Moldovei atlet al credinţei creştine şi în temeiul lui propunea cronicarului polon să se încredinţeze acestui principe misiunea de imperator et dux contra Turcum.

Nici douăzeci de ani nu trecuseră de când Ştefan vodă preluase domnia Moldovei. În 1457, el nu era decât încă un pretendent la Coroană, încă unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun – fii şi nepoţi – care încercau să folosească, în profitul lor, situaţia tulbure din ţară şi de la hotarele ei. Zece ani mai târziu, lupta de la Baia – în care s-a frânt sumeţia regelui Matias al Ungariei – a arătat cine era, de fapt, cel care „pe Siret, la tină, la Doljeşti” luase în mâinile sale „schiptrul Ţării Moldovei” şi, odată cu el, soarta acestei ţări. După încă zece ani, principalele bătălii cu duşmanul Creştinătăţii erau date şi Europa cunoştea faptele acestui principe care stăpânea „o Valahie” întinsă de la Ceremuş la Marea Neagră şi de la Carpaţi până la Nistru, dar a cărui autoritate era încă şi mai întinsă şi a cărui hegemonie ajunsese să cuprindă, un moment, o bună parte a litoralului nordic al Mării Negre. El însuşi, „un bărbat de aleasă virtute şi cu merite preastrălucite faţă de Republica Creştină”, ştia că numele lui se afla – precum îl înştiinţase acelaşi Sixt IV – pe buzele tuturor. Cucernic şi smerit, dar încrezător în forţele ţării sale şi ale oamenilor săi, Ştefan transmitea Europei un mesaj realist: în primăvara anului 1477, solul său înfăţişa la Veneţia temeiurile acelei încrederi şi ale acelui realism politic: „Nu vreau să mai spun cât de folositoare este, pentru treburile creştine, această ţară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, că ea este cetatea de apărare a Ungariei şi a Poloniei şi straja acestor două crăii”. Şi, cum ştia direcţia pe care aveau să o urmeze viitoarele atacuri otomane, vizând „cele două ţinuturi, al Chiliei şi al Cetăţii Albe”, domnul Moldovei atrăgea atenţia celor interesaţi îndeosebi de căile comerciale din bazinul Mării Negre „să aibă în vedere că aceste două ţinuturi sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia”.

Mesajul a fost auzit, dar n-a fost ascultat. După încă zece ani, cele două cetăţi cu ţinuturile lor erau deja pierdute; războiul început în 1473 s-a încheiat în 1486 şi Moldova a acceptat din nou protectoratul otoman, însă în condiţii care numai lui Ştefan i s-ar fi putut acorda. Un contemporan, italian trăitor în Polonia şi sfătuitor într-ale politicii acestui regat, a caracterizat cum nu se poate mai bine chipul în care s-a ajuns, în acei ani, la fixarea acestui statut. Moldovenii – spune el – „au provocat adesea, în mai multe rânduri, pierderi atât de mari sultanului, încât acesta a fost silit, în cele din urmă, să-l numească aliat şi prieten pe Ştefan, domnul moldovenilor […], care a cedat nu sub presiunea armelor, ci sub anumite condiţii”. Astfel, Ştefan şi moldovenii lui s-au închinat Porţii „prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători”.

 

Ioan Albert, rege al Poloniei între 1492-1501

 Şi a mai trecut un deceniu. În toamna anului 1497, ambiţia regelui polon Ioan Albert a mânat spre Moldova o oaste puternică. Şi ambiţia regală, şi oastea s-au lovit de zidurile cetăţilor şi s-au frânt în Codrii Cosminului. După lungi discuţii, s-a ajuns la un tratat de pace, încheiat în iulie 1499 la Hârlău, act cu multe semnificaţii, marcând – după expresia lui A. D. Xenopol – „culmea mersului triumfal al lui Ştefan cel Mare”. Trecuseră 40 de ani de când domnul Moldovei trebuise să accepte un tratat (Overchelăuţi, 1459) cu clauze care încă îl stânjeneau. Acum, amândoi regii catolici – cel al Poloniei (Ioan Albert) şi cel al Ungariei (Vladislav, fratele primului) – trebuiseră să accepte că „în mâinile acestui voievod se află toată temelia şi toată puterea păcii şi a liniştii între aceste două ilustre regate”.

Toate acestea vor fi luminat, poate, sfârşitul lui Ştefan, acum o jumătate de mileniu. Domnul însuşi rezuma, cu smerită mândrie, la 1502, faptele pentru care fusese glorificat în Europa creştină a vremii: „de când sunt domnul acestei ţări, am purtat 36 de lupte, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut două”. Era, desigur bilanţul care îl putea interesa pe medicul veneţian venit să aline suferinţele fizice ale unui „domn atât de mare cum este acesta”. Însă din informaţiile culese şi din observaţiile proprii, acelaşi medic putea să adauge că „acest vestit domn”, Ştefan voievod, „este un om foarte înţelept, vrednic de laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”.

Aşa îl vedeau contemporanii săi, şi în primul rând supuşii săi – colaboratorii apropiaţi, boierii mari şi mici, locuitorii târgurilor, negustorii, toţi cei în stare să furnizeze informaţii unui străin care trecea hotarele Moldovei sau unuia care scria o cronică dincolo de hotarele Moldovei.

 
Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei între 1441-1456
 

Multe alte lucruri, însă, nu aveau cum să fie percepute imediat de contemporani, rămânând a fi înţelese şi înregistrate numai de urmaşi. Ştefan cel Mare a fost întruparea cea mai înaltă a maiestăţii monarhice din tot cursul Evului Mediu românesc. Tot ceea ce a făcut, tot ceea ce a spus, tot ceea ce a transmis este expresia unei concepţii de guvernare a cărei eficienţă s-a vădit repede şi cu efecte a căror durabilitate a fost verificată prin secole. „Elev” al marelui cruciat care a fost Iancu de Hunedoara, Ştefan a ştiut să preia din experienţa acestuia tot ceea ce se potrivea tradiţiilor dinastiei sale şi ţării pe care trebuia să o conducă. Ortodox fără concesii – fapt ilustrat şi de căsătoriile sale – a fost, în acelaşi timp, stăpânul tuturor supuşilor săi, de toate confesiunile.

Înţelegător al nevoilor impuse de alianţele politice şi militare, a păstrat credinţa şi speranţa într-o cruciadă a sa, ortodoxă. În acest domeniu, poziţia sa poartă pecetea de neconfundat a succesiunii bizantine pe care – fără să fie străin modului de viaţă din Europa centrală – a ilustrat-o cu strălucire. Pentru creştinătate, a luptat cu arma în mână şi s-a oferit să lupte, cu ai săi, până în ceasul din urmă. Când încheierea păcii s-a vădit de neînlăturat, a trecut această luptă într-un plan simbolic, stăruind în a sublinia cât mai apăsat faptul că era vorba de o misiune încredinţată de Cel de Sus, către care îndreptau acum rugăciunile nu numai clopotele bisericilor semănate pe tot cuprinsul ţării, ci şi picturile lor – ţâşnind, de la o vreme, şi pe pereţii exteriori, ca într-o mare, emoţionantă, învăţătura.

Ştefan a înţeles, ca puţini alţii, că a guverna, la vremea aceea, însemna, mai cu seamă, că principele trebuie să fie văzut de supuşii săi. A străbătut ţara cu toată curtea sa, făcând judecăţile nu numai în cetatea de scaun de la Suceava, ci şi în celelalte curţi domneşti. În toate bisericile sale, ridicate pentru folosinţa acestor curţi din oraşe (ca la Dorohoi, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ ori Vaslui) sau pentru a sluji unor aşezăminte monahale, el şi familia sa puteau fi văzuţi de oricine, în somptuoasele tablouri votive. Prezenţa lui, uneori săptămâni în şir, în alte oraşe decât cetatea de scaun însemna, totodată, şi apariţia la slujbele religioase din acele biserici domneşti, participarea la hramuri şi la tot felul de alte ceremonii. Domnul se înfăţişa supuşilor săi aievea (nu numai prin chipurile încremenite din tablourile votive), în toată strălucirea, cu sfetnicii şi dregătorii curţii, cu ostaşii lui credincioşi, cu suita de cărturari care scriau actele şi scrisorile. Cu greu ne putem imagina, azi, aceste realităţi, care abia se întrezăresc din paginile cronicilor şi din şirurile destul de stereotipe ale documentelor, însă această politică a fost aceea care i-a asigurat câştigarea oamenilor, în epocă, şi supravieţuirea în sufletele urmaşilor. Dacă, în momentul când

 
Mangop (peninsula Crimeea, Ucraina). Ruinele turnului citadelei
 
 

Ştefan a preluat sceptrul, unii fruntaşi ai societăţii moldovene – însemnaţi prin poziţie, avere, înrudiri şi influenţă – au plecat din ţară, întorcându-se treptat, în primii ani ai noii domnii, în preajma marilor confruntări cu otomanii boierimea şi-a strâns rândurile în jurul principelui şi, cu el în frunte, a dat piept cu moartea. Astfel, în dimineaţa luptei de la Vaslui, unul dintre ei a îngenuncheat şi i-a spus: „Îţi vom sta astăzi credincios alături şi Dumnezeu ne va ajuta”. În anul următor, la Valea Albă, a pierit mai ales floarea oastei; a spus-o Ştefan însuşi:„eu, cu curtea mea, am făcut ce am putut…”. După încă un an, un corp de oaste şi-a lăsat oasele în Crimeea, pe zidurile cetăţii de la Mangop, încercând să stăvilească acolo valul ameninţărilor al puterii otomane. Asemenea jertfe nu ar fi fost posibile fără încrederea puternică a ţării întregi şi în primul rând a boierimii, fără a cărei colaborare nu se putea imagina o cârmuire bună.

Din ce în ce mai mult se întrevede, din cercetarea izvoarelor, că Ştefan cel Mare a fost unul dintre conducătorii medievali care au dispus de o excelentă capacitate de a culege informaţii. Domnul de la Suceava era, tot timpul, foarte bine informat: soli străini veneau mereu la el – Ştefan este, de altminteri, cel dintâi domn român pe lângă care a fost acreditat un reprezentant permanent al unei mari puteri (un veneţian în 1476) – în timp ce solii săi băteau drumurile spre alte curţi. Un aparat diplomatic excelent a stat în slujba domnului, sub directa îndrumare a marelui logofăt al ţării, Ioan Tăutu, el însuşi un diplomat de mare anvergură, specializat în relaţiile cu Poarta şi cu regatul polon. Urmele acestor relaţii diplomatice – deosebit de complexe şi atent construite – se regăsesc în cronici şi în documente.

Faptelor săvârşite pentru apărarea moşiei sale şi a creştinătăţii întregi, Ştefan cel Mare le-a adăugat, însă, o faţă neîntâlnită până atunci, şi nici după aceea la dimensiunile atinse de el; a fost un creator de memorie istorică. Pe de o parte, a restaurat mormintele tuturor înaintaşilor săi: ale primilor principi ai Moldovei independente – în biserica Episcopiei de la Rădăuţi; ale membrilor familiei lui Alexandru cel Bun – la Bistriţa şi Neamţu. După ce părinţilor săi le-a făcut morminte la Probota, a zidit o mănăstire (Putna), a cărei biserică trebuia să fie necropola propriei sale familii. Pe toate bisericile a pus, la vedere, pisanii – dintre care unele, explicând semnificaţia respectivei ctitorii, sunt adevărate pagini de cronică – toate cu numele său, uneori şi cu stema ţării.


Pisania de la Cetatea Albă, 1476

Pisanii mai măreţe, cu stema sa personală, dinastică, alături de cea a ţării, a pus să se ridice şi pe zidurile cetăţilor – dintre câte vor fi fost, sunt cunoscute două la Cetatea Albă (din 1476 şi 1479) şi două la Suceava (din 1477 şi 1492). Pe de altă parte, a pus să se scrie cea dintâi carte de istorie a ţării sale, cronica în a cărei redactare a avut un cuvânt important, probabil, marele logofăt Ioan Tăutu, şeful cancelariei domneşti. „Cronica epocii e opera vie a lui Ştefan şi-şi pierde ea însăşi viaţa odată cu acel din al cărui suflet s-a născut” (Emil Turdeanu). Această cronică – din al cărei trunchi se vor desprinde mai multe variante locale şi traduceri în limbi străine – este una dintre ctitoriile nepieritoare ale lui Ştefan cel Mare, făcând din el, cum s-a spus, un ctitor al istoriografiei româneşti.

În anii acestei lungi domnii a avut loc o înflorire extraordinară a artelor. Specialiştii care au studiat ansamblurile picturale, icoanele, manuscrisele cu miniaturi, broderiile liturgice, piesele de argintărie sau sculptate în lemn, nu fac economie de laude şi elogii. Şi încă trebuie să se ţină seama de faptul că broderiile, cărţile şi mai ales tot ce a însemnat obiect lucrat în aur, argint şi pietre scumpe constituie un tezaur drastic redus în urma nenumăratelor prădăciuni care au lovit ctitoriile moldovene în veacurile XVI – XIX. Dar pe unde au ajuns, în vălmăşagul vremurilor, unele manuscrise – în Austria, în Rusia ori în Statele Unite – ele sunt considerate capodopere ale respectivelor depozite.

La împlinirea a cinci veacuri de când „acest vestit domn” a plecat spre veşnicele lăcaşuri, descoperim cu uimire şi emoţie cât de puţine lucruri ştim, totuşi, despre viaţa sa, despre tot ce se va fi lucrat în ţară, despre relaţiile sale cu monarhii vecini şi cu unii principi mai de departe. Cum gândea, cum simţea, cum trăia – capitole întregi sunt acoperite de imense pete albe. Ici şi colo, când şi când, câte un istoric mai îndrăzneţ şi mai puţin conformist speră să spulbere întunericul acestei necunoaşteri, legând laolaltă firimituri care par de neînţeles în absenţa unei imagini a întregului din care nu se mai desluşeşte nici măcar umbra. Din cele mai neaşteptate colţuri, se ridică însă, uneori, câte o asemenea umbră, care zdruncină confortabila şi liniştitoarea credinţă în falsele imagini consacrate. Monumentala sobă, reconstituită din resturile descoperite pe Câmpul Şanţurilor de lângă cetatea Sucevei, a fost una din aceste revelaţii de natură să modifice structural înţelegerea aceluia care a comandat-o şi a aşezat-o în casa lui: unul ca acela nu era un prinţişor sărman, legat de poalele marilor monarhi ai vremii, apărându-şi „sărăcia şi nevoile şi neamul” cum şi pe unde îi era îngăduit, ci un suveran puternic, bogat şi mândru, conştient că tuturor celor care îi treceau pragul trebuia să le arate ce însemna ţara peste care domnea. Era ţara pe care el însuşi o definise ca fiind o „poartă a Creştinătăţii” (1475), o „cetate de apărare a Ungariei şi a Poloniei” (1477), „scut şi protecţie din toată partea păgânească” (1503). Lectura şi analiza liberă a tuturor mărturiilor rămase din acea vreme – fie surse scrise, fie surse vizuale – conduc, încet-încet, la o imagine cu totul nouă a lui Ştefan cel Mare, neaşteptată (poate) pentru unii, dar veridică în fond şi întru totul corespunzătoare aceleia pe care fabuloasa sobă de la Suceava doar a sugerat-o acum câteva decenii.

Nu ne-a rămas de la acest domn un text ca acela, plin de zbucium şi trăire tumultoasă, dictat de Mihai Viteazul la 1601 şi învestit de Nicolae lorga cu o sugestivă caracterizare: o istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi. Pentru a-i cunoaşte gândurile, credinţele, reacţiile avem numai câteva scrisori şi o seamă de ziceri, reţinute de oameni care l-au cunoscut ori care au avut acces la rapoartele diplomatice. Din toate, se desprinde chipul unui om foarte sigur pe el şi foarte măsurat la vorbă, transmiţându-ţi mesajul doar în câteva cuvinte apăsate, ca tăiate în piatră, într-o rostire apropiată de ceea ce s-a numit stil inscripţional. Emoţia, grija, mânia nu se ascund în spatele vorbelor, după cum nici ironia dură nu lipseşte din aceste texte. Însă ceea ce răzbate din toate aceste texte este credinţa nestrămutată şi necondiţionată a celui care, în inscripţiile săpate în piatră, gravate în argint sau scrise pe pergament îşi spune „Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul domn”. Iar dacă aceste mărturii ar putea fi bănuite de formalism, o avem pe aceea a unui străin, un diplomat (Paolo Ognibene), catolic şi nu ortodox, care în 1474 a trecut pe la Curtea Moldovei; el a comunicat la Veneţia – şi de acolo mesajul a plecat spre Roma, la papa Sixt IV – că un principe „mai smerit şi mai cucernic” decât domnul Moldovei „nu se poate a fi”.

 
 
Stema lui Ştefan cel Mare. Clopotul de la Bistriţa, 1494
 
 

Există, însă, mai presus de tot ceea ce se exprimă prin cuvinte, un document în care Ştefan însuşi a spus, cu toată concizia şi cu toată limpezimea posibile, crezul său: stema pe care şi-a fixat-o spre 1490 şi care, cu mici (dar nu neînsemnate) modificări o va purta până la moarte. Ca orice mărturie heraldică, ea are nu numai rolul de a identifica posesorul, dar şi misiunea de a transmite celor iniţiaţi, contemporani şi urmaşi deopotrivă, gândurile şi credinţele acestuia. În stema pe care principele Moldovei a purtat-o în ultimul deceniu al vieţii sale, locul de frunte (primul cartier) îl ocupă o cruce dublă; în partea opusă (cartierul ultim), o dublă floare de crin închipuie, la rându-i, acelaşi însemn. Sub semnul Cinstitei Cruci a pus Ştefan toate acţiunile sale, toate luptele şi toate strădaniile sale. Vechi scrieri franceze explică simbolul florii de crin ca fiind expresia credinţei (petala centrală), guvernată de înţelepciune şi apărată de cavalerism (petalele marginale). Şi ştim astăzi că domnia lui Ştefan cel Mare a fost o necontenită luptă pentru afirmarea credinţei, a înţelepciunii şi a cavalerismului. Toată partea inferioară a acestei steme este luminată de o jumătate de soare, fixată în chiar „inima” ei. În aceste simboluri vorbeşte Ştefan despre sine şi despre Moldova cu el în fruntea sa.

Multe cuvinte frumoase şi emoţionante au fost scrise de istorici pentru a caracteriza domnia marelui principe trecut la veşnica odihnă acum cinci veacuri. Una dintre ele – şi dintre cele mai puţin cunoscute – datează de acum peste şase decenii şi aparţine cuiva care a cercetat cu pasiune şi devotament literatura şi arta acelei vremi, profesorul Emil Turdeanu. Asupra cuvintelor sale se cade să luăm aminte, mai cu seamă în ziua de azi:

„Opera lui Ştefan cel Mare a crescut printr-un efort tenace şi de lungă durată. Ea ne apare azi cu atât mai mare, cu cât greutăţile din care ea s-a rupt au fost mai aspre şi cu cât ea răsfrânge mai limpede, până în cele mai risipite amănunte, voinţa de creaţie a unui om de geniu”.

Ştefan S. Gorovei  stefancelmare.ro

*

Cetatea AlbăCetatea Albă
Istoric
– ridicată pe urmele vechiului oraş-cetate grec Tyras.
– a aparţinut Imperiului Bizantin, purtând numele „Asprocastron” şi „Maurocastron”.
– a fost, apoi, ocupată de genovezi, punându-i-se numele de „Moncastro”.
– mai târziu, a fost ocupată de tătari.
– sfârşitul sec. al XIV- lea: cetatea aparţine Moldovei.
– 1440: Ştefan al II-lea termină zidul şi poarta celei de a doua incinte.
– 1454: se întregeşte construcţia şi se dotează cetatea cu tunuri.
– 1476: Ştefan cel Mare adaptează cetatea la tactica din vremea lui, bazată pe artilerie: se construieşte poarta cea mare.
– 1479: se termină construcţia celui de-al treilea zid de incintă,
– 1484, 4 august: turcii cuceresc cetatea; în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, lucrează la zidul incintei exterioare, construiesc o giamie şi un minaret.
– 1774: ocupată de ruşi, dar retrocedată turcilor prin pacea de la Kuciuc Kainargi.
– 1806: cucerită de ruşi.
– 1812: este părăsită şi începe să se deterioreze.
– 1880: se iau măsuri de conservare.
– 1928-1930: „Comisia monumentelor istorice” restaurează poarta mare, zidul celei de-a doua incinte şi turnul de pază al acesteia.Descriere
Cetatea este aşezată pe un teren stâncos, lângă ţărmul abrupt al limanului Nistrului, dominând faţa lacului, de la o înălţime de aproximativ 30 de metri.
Nucleul cetăţii îl formează vechea citadelă, poate genoveză, de plan aproape pătrat (35 x 37 m), prevăzută la colţuri cu turnuri rotunde. Aceasta rămâne în extremitatea nordică a celei de a doua incinte, de formă vag trapezoidală, cu latura de nord-est formând baza mică.
Din pânza de ziduri din vremea lui Ştefan cel Mare s-a mai păstrat numai poarta cea mare. Aceasta este cu două etaje, cu două porţi, una exterioară şi alta interioară, cu câte două canaturi fiecare.
Avea pod mobil, peste şanţul ce înconjoară cetatea.
Clădirea porţii este astăzi cuprinsă în incinta din sec. al XVIII-lea.Pisanii
„În anii de la Întruparea Domnului 6984 (1476) s-au sfârşit marea poartă, în zilele binecredinciosului Io Ştefan voievod şi în zilele panului Luca şi panului Herman.”
„În zilele binecredinciosului şi de Hristos iubitorului şi de Dumnezeu dăruitului şi de toată lauda vrednicului Ioan Ştefan voievod, domn a toată ţara Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a început şi a sfârşit acest zid, în timpul pârcălabilor Duma şi Hărman.”

Cetatea ChiliaCetatea Chilia. Istoric
– a aparţinut Imperiului Bizantin.
– a fost apoi, ocupată de genovezi.
– 1465: cucerită de Ştefan cel Mare.
– 22 iunie – 6 iulie 1479: Ştefan întăreşte cetatea folosind 800 de meşteri şi 17.000 de salahori.
– 1484: este cucerită de Imperiul Otoman.Descriere
Cetatea lui Ştefan, ale cărei urme se văd şi azi, avea un zid de incintă cu patru turnuri la colţuri, unele pătrate, altele rotunde şi era împrejmuită cu un şanţ.
În interior, se afla o mică fortăreaţă, care reprezenta, probabil, prima formă a cetăţii.

Cetatea NeamţuluiCetatea Neamţului

Istoric
– cea mai veche parte a cetăţii, fortăreaţa centrală, datează din vremea lui Petru I Muşatinul. Primul document care o aminteşte este din 3 februarie 1395.
– Ştefan cel Mare construieşte a doua pânză de ziduri precum şi podul mobil şi umple crenelurile vechii cetăţi; de asemenea, înalţă zidurile cetăţii.
– Petru Rareş cere bistriţenilor un meşter care să lucreze aici.
– Alexandru Lăpuşneanu încearcă să o distrugă. (Grigore Ureche).
– Vasile Lupu o transformă în mănăstire, poate numai formal, fiind folosită drept loc de depozit al tezaurului domnesc. Există încă şi este reutilizată ca fortificaţie la sfârşitul sec. al XVII-lea, când Sobieski abia o poate cuceri.
– 13 ianuarie 1718: Mihai Racoviţă o aruncă în aer; opera de distrugere este continuată de oamenii din parte locului, care folosesc cetatea drept carieră de piatră.
– 1866: este declarată monument istoric.
– a fost consolidată în anii 1953 şi 1954.Descriere
Cetatea este situată pe o culme abruptă, dominând valea Neamţului şi supraveghind drumul spre Suceava.
Ea se compune mai întâi din vechea citadelă de la Petru I Muşatinul, de formă rectangulară, cu ziduri de şist verde, susţinute de 15 contraforţi. În colţuri are patru turnuri pătrate, interioare. În interior, pe laturile de est, vest şi sud, se află, azi ruinate, clădirile din cetate. La nord-est se ridică turnul porţii.
Ştefan cel Mare adaugă acestui nucleu o pânză de ziduri spre nord, singura parte mai expusă. Din celelalte trei părţi, cetatea este inaccesibilă.
Această a doua pânză de ziduri este prevăzută cu patru puternice bastioane semicirculare, adaptate tirului.
Tot de această construcţie se leagă podul care unea platoul de nord cu fortificaţia. Podul are nouă picioare de zid de piatră, înalte de circa 8 m, late de 4,5 m şi groase de peste 2 m. Astăzi se mai văd doar patru din ele, destul de ruinate.

Cetatea Orhei

Istoric
– 1470: apare pentru prima oară în documente un pârcălab de Orhei.Descriere
Urmele existente pe peninsula joasă formată de apele Răutului, la 15 km est de actualul oraş Orhei, permit ipoteza că cetatea Orhei (Orheiul Vechi) s-ar fi găsit între satele Trebujeni şi Butuceni, într-o poziţie prielnică apărării.Peninsula era traversată de un val de zidărie şi două de pământ care închideau limba de pământ spre uscat; din celelalte trei părţi, adâncimea albiei Răutului şi conformaţia râpoasă a malului înalt puneau cetatea la adăpost de atac.
Se mai disting, înăuntrul incintei, intrările unor depozite subterane, dar nici o altă construcţie. Cele două valuri de pământ sunt adăugate într-o epocă posterioară domniei lui Ştefan cel Mare.

Cetatea Nouă – Roman

Istoric
– oraşul Roman apare pentru prima dată într-un act emis la 30 aprilie 1392 de voievodul Roman I Muşatinul, care i-a dat şi numele.
– iniţial a existat aici o cetate din lemn, de mici proporţii, căreia ungurii, în vremea luptelor din 1467, i-au dat foc, distrugându-o.
– pârcălabii de Cetatea Nouă (Novograd sau Sedorova) sunt menţionaţi în documente cu începere de la 15 septembrie 1466.– 1483: Ştefan cel Mare ridică în stânga Siretului cetatea de piatră din care nu se mai păstrează decât câteva ruini de ziduri, pe albia râului. Ea a jucat un rol important mai ales în vremea voievodului care a construit-o, decăzând însă sub urmaşii acestuia.
– Dimitrie Cantemir credea că ar fi fost dărmată chiar de Petru Rareş.

Cetatea SuceveiCetatea Sucevei

Istoric
– a fost construită în prima treime a secolului al XIV-lea în timpul domniei lui Petru I Muşatinul.
– 1449: cetatea este ocupată de polonezi.
– Ştefan cel Mare zideşte pânza exterioară de ziduri (20 de metri distanţă de vechea cetate), mult mai groase decât cele vechi şi întărite cu turnuri de plan semicircular, care îngăduiau uşoara manevrare a tunurilor împotriva atacanţilor.
– s-a săpat un nou şanţ, prevăzut cu o contraescarpă.
– Ştefăniţă (1517-1527) a întărit zidul incintei interioare, a construit clădirile alipite acestuia, a refăcut pavajul şi a deschis o poartă.
– 1538: cetatea s-a predat sultanului Soliman, suferind, ca şi oraşul, o cumplită devastare.
– 1564, Alexandru Lăpuşneanu şi-a mutat reşedinţa la Iaşi. Curând după această dată nu se mai întâlnesc „portari de Suceava”, pentru a reapărea între anii 1641-1660, de data aceasta numai cu rosturi pur administrative.
– în vremea lui Istrate Dabija, a funcţionat în cetate o monetărie.
– 1675: Dumitraşcu Cantacuzino începe să dărâme cetatea.
– în timpul lui Duca Vodă un cutremur desăvârşeşte distrugerea, risipind ultimul turn rămas în picioare, pe care localnicii îl numeau „Neboisa” („Nu se teme!”).
– 1777: guvernatorul austriac al Bucovinei permitea armenilor din Gherla, stabiliţi la Suceava, să ia pietre din cetate pentru a-şi construi locuinţe.
– 1897-1903: K.A. Romstorfer ia măsuri de consolidare a părţilor ameninţate.
– 1951: lucrări de consolidare parţială.Descriere
Aşa cum a fost zidită de Petru I Muşatinul, cetatea cuprindea între patru ziduri groase (1,50–2 m), o incintă rectangulară, citadela de mai târziu.
Incinta era prevăzută cu turnuri şi cu un şanţ ce o înconjura pe trei laturi. A patra latură, cea din nord, era apărată de o pantă abruptă naturală.
În interiorul incintei erau dispuse toate clădirile necesare reşedinţei domnului şi curţii domneşti.
Zidurile exterioare, de o grosime ce ajunge până la aproape 4 metri, au socluri puternic proeminente şi, în unele locuri, ating încă, în stare de ruină, 15 metri înălţime deasupra fundului şanţului.
Şanţul de apărare are o lăţime de 30-40 m şi avea, probabil, iniţial, o adâncime de, aproximativ, 15 m
Accesul în cetate se făcea prin poarta situată în colţul de N-E la care conducea un pod, în parte mobil, sprijinit pe piloni de zidărie şi protejat de lucrări speciale.
S-au păstrat capiteluri de coloane şi chei de boltă decorate cu motive animale, vegetale şi heraldice, sculptate în piatră, ornamente din ceramică.Pisanii
„Io Ştefan voievod, domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am făcut … în anul 6985 (1477), luna septembrie, 8.”
„† Io Ştefa[n voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod…zidu]rile cetăţii aceasta [în anul 7000 (1492)] † iar a … sa … în anul … şi … spre … curgător, luna septembrie, 14.”

Cetatea HotinCetatea Hotin

Istoric

În vremea lui Ştefan cel Mare, cetatea Hotinului a reintrat în componenţa Moldovei, rezultat al păcii moldo-polone de la Overchelăuţi, din anul 1459, iar primii pârcălabi moldoveni au fost instalaţi în dregătorii abia după anul 1463.Marele voievod a iniţiat ample lucrări de reconstruire şi consolidare a cetăţii Hotinului, printre care şi zidirea paraclisului ce avea să-i poarte numele mai târziu: „Ştefania”. Extinsă de fiul său, Petru Rareş, fortificaţia a căpătat înfăţişarea apropiată celei de astăzi.       ( stefancelmare.ro)