Cristian Livescu- Parfumul urbei patriarhale: Gh. A. M. Ciobanu

Pornind de la o carte, aş vrea să mă refer la una din urbele moldovene care, alături de Fălticeni, au dat ţării o întreagă pleiadă de artişti ai condeiului şi nu numai, de la Ibrăileanu şi Camil Petrescu, la M. Blecher şi Octav Dessila: este vorba de orașul Roman, cu tradiţia sa bogată în sensibilităţi şi intelectuali de renume. Ei bine, de câteva decenii, cetatea în care şi-a aflat sfârşitul tragic Miron Costin trăieşte într-o zodie a amânărilor și zăbavei, dacă ţinem seama că aici nu e înregistrat decât un singur membru al unei uniuni profesionale de creaţie (şi acela în domeniul artelor vizuale, Iosif Haidu, fără să fie nici el originar din partea locului, venit după regretatul Gheorghe Iliescu). Câţiva condeieri încearcă totuşi să dea contur unei noi arcade în timp (i-aş nota aici pe regretatul Laurian Ante, Violeta Lăcătuşu, Mircea Bostan, Constantin Enianu, Silvia Măndăşescu, Puiu Costea, Eugen Steţcu), întreg acest nucleu gravitând în jurul personalității criticului şi profesorului Gh. A. M. Ciobanu. Poate pentru a pune la încercare elita actuală şi a-i provoca ambiţiile, acesta a realizat recent un soi de cronică a marilor spirite şi a aşezărilor în piatră care au conferit identitate acestei aşezări cu peste şase secole de dăinuire la activ. Construită pe cinci niveluri, de fapt tot atâtea „voci” ale unei orgi retrospective („Rostiri” – personalităţi literare, „Trăiri” – artă scenică; „Doiniri” – personalităţi din lumea muzicii; „priviri” – artişti plastici; „Zidiri” – edificii de patrimoniu arhitectonic), lucrarea Locul şi spiritul. Valori artistice din Roman (Editura Crigarux, 1998) comentează intr-un cuceritor stil eseistic-baroc figurile emblematice ale acestui colţ de lume, făuritoare a unui model cultural în multe privinţe inconfundabil (vezi şi observaţiile pertinente în acest sens ale lui Constantin Tomşa, în voi. împătimit de lectură, I — III, 2oo3 – 2oo6).

Autorului îi izbuteşte o tipologie a spaţiului din Moldova de Mijloc, rezistentă în timp prin chiar retractilitatea sa superioară:

O clorofilie aproape obsedantă, împletită cu un ruralism aflat la periferia urbanului, se constituie în acele oraşe patriarhale în care nu se întâmplă nimic. Din toate se degajă doar atmosfera unei serate prelungi, desfăşurată în spatele unor ferestre deschise înspre grădină, dar şi protejată de faldurile grele ale unor perdele trase, pătrunsă fiind de parfumul unui matriarhat salonard, un feminocentrism ponderat, generat de echilibru epic şi fantezie relaţionistă, mai mult reconstitutiv şi mai puţin preocupat de ceea ce ar putea fi mâine. Firescul spirit de observaţie se subordonează unei filosofari interogative, dublată de un determinism mioritic şi de o notă de romantism intelectual, amândouă cultivând o subînţeleasă măsură între ideaţie şi fapt, între nordic şi sud sau occidentalic şi orient, între nonmunte şi şes sau legendă şi cotidian”.

Bun cunoscător al rigorilor hermeneuticii, Gh. A. M. Ciobanu le respectă dezinvolt prin apel la nume însemnate, chiar şi atunci când este vorba de autori trecuţi în penumbra istoriilor literare (cum ar fi Silviu Roda, Ana Niculescu Codreanu sau Volbură Poiană), reuşind pagini de mare eleganţă şi rafinament reflexiv. Iată ce scrie despre Octav Dessila.

Proza sa se găseşte undeva la intersecţia a trei lumi – narativismul reconstitutiv al lui Sadoveanu, obsesia diafană după fructul oprit, caracteristica lui Ionel Teodoreanu şi meditaţia plină de urbofobie a lui Cezar Petrescu adăugându-şi discret şi ceva din farmecul fără contur al literaturii unui Turgheniev. E atras de atmosfera bucolică a boierimii rurale, de geografia votivă a acestor familii patriarhale…” Sau iată portretul excepţional făurit unui alt prinţ romaşcan, Sergiu Celibidache: „Crezul său artistic s-a constituit, de la început, ca  religie a perfecţiunii clipei, ca un ritual sever prm care preamăreşte efemerul ireversibil al sunetului, ca un recviem cu cm se ia rămas bun de la ultimul tremur al aerului din jur. Celibidache finisează totul până la frontiera cu imposibilul, confenn discursului muzical esenţa ultimă a splendorii de o puritate egală, parcă, cu chiar absenţa ei”.

Harul descoperitorului de profunzimi se împleteşte, în cazul lui Gh. A. M. Ciobanu, cu vocaţia de a amplifica miracole din viața de tăceri a artelor. Îmi pare a fi un cronicar întârziat, la curtea unui de mult dispărut Lorenzo Magnificul. Ci el scrie, scrie mai departe neobosit la cronica sa fară sfârşit…

Cristian Livescu- Magiștri și hermeneuți 2007

Un gând despre „Cristian Livescu- Parfumul urbei patriarhale: Gh. A. M. Ciobanu

  1. Punctul pe I
    Trebuie să vă dezamăgesc (eu am fost prima victimă!), dar ce editorul „Locului şi spiritului” i-a scos de sub teasc Dlui Profesor Gheorghe A. M. Ciobanu, a fost o … dezumflare. Şi, mai mult ca sigur, pecuniar a cîştigat (de o fi cîştigat!) editura & gloria vană, iar nu cine binemerita. A fost, pe cînd mă luptam judiciar cu nişte escroci manipulaţi de foştii şi încă activii culturnici, încă o constatare că nimeni nu s-a rotit la conducerea culturnii…, doar s-au dat peste cap şi s-au reideologizat peste-o noapte. Cam brutală.
    În ce priveşte „Spiritus Loci„, desigur mă refer la jalnica formă tipărită, ce a fost un atentat criminal la prestigiul autorului, locurilor, temelor şi persoanelor evocate. Nu am subt ochi exemplarul, că orice se ascunde de mine, cînd îl caut. Dar, ştiu de ce nu l-am cetit din scoarţă în scoarţă. Bîlbe, blancuri imense, fascicule dublate în dauna celor sărite din crasă neglijenţă, crochiuri şterse, caractere ades ilizibile… Toate defectele unei tipărituri însumate într-o singură carte, e prea mult. Şi nu-i o notă rea pentru tipograf, executant, ci pentru editura contractantă: că nu ştie nimic, decît să ia bani contra ISBN. Eventual, prefaţă blabla.

Comentariile sunt închise.