România de dincolo de Dunăre

Tezaurul etno-folcloric din curtea unui român din Valea Timocului

Acasă la Mihailo Vasilievici, m-am simţit mai aproape de România de altădată. De la capătul uliţei, am simţit mirosul străbunilor mei. Curţile românilor din Kladuşniţa păstrau amintirea unui grai românesc, cinstea şi închinăciunea unui popor subjugat de timpuri şi de istorie. Trecând de vama Porţile de Fier, urc pe coama dealului ce stă streaşină aşezării şi am în faţă un imens culoar prin care vântul şuieră prevestind venirea iernii cu ale ei capricii. Aduce cu el un miros proaspăt şi tare dinspre munte, pe care îl împrăştie cu dărnicie în Valea Timocului cu atmosfera ei îmbâcsită de mai bine de cinci decenii. Este o zonă întinsa, cu privelişti încântătoare, în care, la tot pasul, auzi glăsuindu-se dulcea limbă română arhaică ce aduce de demult şi păstrează un bogat tezaur etno-folcloric. 

Încă din antichitate, Dunărea a curs dorurile românilor, doinele, horele, bucuriile şi tristeţile. Multe a văzut, multe a auzit, multe secrete a luat cu ea. Şi-a croit drumul printre munţi stâncoşi, a curs de la vest la est, indiferent de problemele care i-au apărut în cale. A despărţit oraşe, ţări, ideologii şi impresii. Un lucru însă nu ne-a putut lua. Nu a reuşit să smulgă din inimile şi sufletele românilor dorul şi admiraţia faţă de istorie, cultură, neam. Chiar dacă a despărţit românii din Valea Timocului şi pe cei din Bulgaria de românii din ţara mamă, nici istoria şi nici cursul lin al celui mai bătrân fluviu din Europa nu a reuşit să taie rădăcinile tradiţiilor şi a dorului de România.

Acasă la Mihailo Vasilievici, m-am simţit mai aproape de România de altădată. De la capătul uliţei, am simţit mirosul străbunilor mei. Curţile românilor din Kladuşniţa păstrau amintirea unui grai românesc, cinstea şi închinăciunea unui popor subjugat de timpuri şi de istorie. Trecând de vama Porţile de Fier, urc pe coama dealului ce stă streaşină aşezării şi am în faţă un imens culoar prin care vântul şuieră prevestind venirea iernii cu ale ei capricii. Aduce cu el un miros proaspăt şi tare dinspre munte, pe care îl împrăştie cu dărnicie în Valea Timocului cu atmosfera ei îmbâcsită de mai bine de cinci decenii. Este o zonă întinsa, cu privelişti încântătoare, în care, la tot pasul, auzi glăsuindu-se dulcea limbă română arhaică ce aduce de demult şi păstrează un bogat tezaur etno-folcloric.

Am regăsit România

O casă a bătrânilor de odinioară, cu cerdacul frumos amenajat şi cu porţile mari şi curtea plină de obiecte vechi, de valoare, te îndemnau să-i păşeşti pragul. Am rămas mut, mut de uimire dar şi surprins de sufletul românesc care m-a întâmpinat în curtea casei. Am redescoperit România, România lui Ilie Moromete, România lui Creangă şi a lui Sadoveanu, România noastră, a tuturor. Am revenit acasă, la vatra strămoşească, în curtea strămoşilor mei. Aproape toată ograda primarului din Kladuşniţa, un român convins şi năpăstuit de vremurile tulburi şi regimurile totalitare din Serbia, era plină de obiecte artizanale, frumos aranjate şi pline de mister. „Toată această colecţie de obiecte vechi am adunat-o în timp. Încă din clasa I am simţit gustul României, atunci când am găsit un fier de călcat vechi, încă de pe timpul bunicului meu. Încet, încet, le-am adunat pe toate, una câte una, schimbându-le de zeci de ori dintr-o parte în alta, până nu le-am găsit locul potrivit”, îşi începe povestea Mihailo Vasilievici.

Quo vadis, Domine?

De pe prispa casei mă priveşte uimită, dar obişnuită cu vizite de tot felul, Smărăndiţa popii din „amintirile” lui Ion Creangă. Îmbrăcată în costum popular, chipul pare că-i plânge pentru că majoritatea românilor şi-au uitat rădăcinile, au uitat de unde au venit, nu mai ştiu încotro merg. Muzeul lui Mihailo te poartă, fără să-ţi dai seama, în fiinţa poporului român. Fiecare obiect este lustruit în fiecare zi, într-un colţ masa lui Moromete te invită să guşti din bucatele româneşti. Mâncarea parcă e cu mult mai bună din străchini de lemn, iar lingurile frumos cioplite îi dau o aromă cu totul aparte. Nimeni nu mai ştie ce gust au sarmalele româneşti făcute în oalele de pământ, pământ pe care şi-au dat românii tot ce au avut mai bun pentru a-şi salva identitatea. Doar colecţionarul român din dreapta Dunării îşi mai aminteşte despre vremurile apuse, examinând pentru a câta oară obiectele de artizanat. „Când aveam vreo şapte, opt ani, mâncam la o masă din aceasta, foarte mică. Mâncarea era atât de bună atunci când mergeam cu carul în câmp, la muncile de primăvară sau de toamnă. Demult nu am mai mâncat bucate româneşti preparate cu atâta măiestrie ca cele făcute de bunica mea. Amintirile mele sunt atât de multe, pentru că aproape toate piesele din acest muzeu au o istorie a lor, istoria lor este şi istoria mea, istoria poporului meu”, povesteşte Mihailor Vasilievici.

Tezaurul din sufletele românilor

Multor persoane le plac obiectele vechi. Primarul localităţii Kladuşniţa are însă o pasiune şi o iubire nemărginită faţă de trecutul poporului din care face parte. Obiectele din muzeul lui Mihailo Vasilievici reprezintă tezaurul României şi, mai mult decât atât, tezaurul din sufletul fiecărui român. L-am privit de atâtea ori cu câtă măiestrie vorbeşte colecţionarul despre trecutul poporului pe care istoria l-a aruncat dincolo de Dunăre. Cu lacrimi în ochi îmi povesteşte despre războiul de ţesut care aparţinea bunicii lui, despre patul de 100 de ani, despre carul şi plugul cu care mergea în fiecare primăvară la arat. Muzeul satului din Kladuşniţa ne povesteşte mai mult despre puterea României de a exista mai ales dincolo de hotarele patriei. Numai Dunărea a văzut cu câtă migală şi cu câtă trudă a adunat Mihailo Vasilievici toate cele peste două mii de piese de muzeu. Cămara care cândva a fost grajd pentru animale a devenit neîncăpătoare pentru toate piesele, nici curtea nu mai este atât de primitoare, dar colecţionarul de românism nu s-a lăsat şi şi-a continuat activitatea şi în grădina sa. „Visul meu este să redau satului din Valea Timocului România de dincolo de Dunăre. Un vis nerealizabil însă. De fiecare dată când mă aflu printre aceste piese, simt că mă aflu în România mea natală. Numai aici mă pot relaxa şi linişti. Aici uit de tot şi nu am nevoie de nimic”, spune redactorul şef al revistei de cultură românească din Valea Timcoului, „Vorba noastră”. Îl priveam cu câtă admiraţie şi mândrie îşi etala aceste obiecte şi mi-am dat seama de cât de puţin are nevoie un român adevărat din afara graniţelor ţării pentru a fi fericit.

România s-a transmis prin viu grai în Valea Timocului

Toată Valea Timocului a aflat despre pasiunea lui Mihailo de a păstra România de acasă în curtea sa din Kladuşniţa şi fiecare contribuie la acest mic tezaur. „De multe ori, dimineaţa, când plec la serviciu, găsesc mai multe obiecte vechi la poartă. Lumea deja cunoaşte pasiunea mea şi mă ajută la renaşterea poporului român. Am atâtea obiecte primite de la consătenii mei, încât nici astăzi nu ştiu cine şi ce mi-a dat. Dar nici ei nu vor să-mi spună. Noi aici, în Valea Timocului, am păstrat România din gură în gură, din gest în gest, din tradiţie în tradiţie. Şi adunarea obiectelor de cult este o tradiţie pe care vreau să o transmit şi copiilor mei. Soţia mea mereu m-a înţeles şi m-a ajutat. De multe ori, când sunt foarte obosit, ea este cea care îmi curăţă obiectele de praf. Este nevoie de o mare pasiune, dar şi de răbdare, pentru a întreţine un muzeu etnic. În toată regiunea sunt singurul care colecţionează astfel de obiecte. Meşteri populari mai sunt, dar colecţionari de obiecte vechi, de valoare nu sunt decât patru în toată Serbia. Obiectele vechi, româneşti însă sunt doar pe gustul meu”, spune Mihailo.

Suflet de român

România trăieşte în sufletul fiecăruia dintre noi. Dar câţi oare sunt cei care o iubesc cu adevărat? Icoana românească este mai vie ca niciodată în rândurile românilor care sunt departe de ţara mamă, în rândurile românilor care nu se pot bucura de noţiunea „acasă” şi ei, aceşti oameni curaţi şi cu sufletul încărcat de doină şi jale, îşi construiesc o Românie a lor, acolo, în depărtări, fiecare cum poate şi cum o înţelege. Ce mai contează, important este că spiritul românesc este mereu viu peste tot acolo unde sunt români. Adevăraţi români…

Dorin TĂBÎRŢĂ  www.cafeneauapolitica.ro