Agapia- Un topos al mitologiei nemțene

B. P. Hasdeu

AGAPIA

AGAPIA. Dintre cele câteva localităţi din Moldova numite Agapia (Frunzescu, Dicţ. top., ad voc.) cea mai importantă este o mănăstire din munţii districtului Neamţ, acum de călugăriţe, altădată bărbătească, fundată în a două jumătate a secolului XVI, cam pe la 1570. S-a zis aşa nu după numele femeiesc Agapia, precum s-ar putea crede la prima vedere, ci de-a dreptul din grecește ce semnifică, „agape, repas chrétien, charité”. Episc. Melchisedec (Notiţe istorice, p. 28): „Mănăstirea Agapia, numită din vale, spre deosebire de schitul Agapia din deal, carele este vechea mănăstire Agapia fundată pe la mijlocul veacului 16-lea, datează din anul 1646 şi este zidită de hatmanul Gavriil şi cu soţia sa cneaghina Liliana…” De pe timpul când Agapia era încă a călugărilor, rămăsese pe loc o mulţime de manuscrise slavice şi româneşti, unele foarte interesante. Plecând cuvioşii părinţi de acolo, pe la 1803, pentru a face loc maicilor, au uitat să ia cu dânşii biblioteca, aruncată şi lăsată apoi în pod în curs de şeaptezeci de ani. Câte nu putrezise şi nu prinsese mucegai s-au dat jos abia la 1871, s-au legat frumuşel şi s-au aşezat într-un dulap.

Mitropolitul Anastasie, 1612 (Melchisedec, Roman, I, 240; cfr. A. I. R., I, 22): „au venit înaintea noastră egumenul de la svănta mănăstire de la Agapia şi cu tot săborul, şi egumenul cu tot săborul de la svănta mănăstire de la Săcul, şi s-au tocmit dinaintea noastră pentr-o poiană ce să cheamă poiana lui Ureche, care poiană au fost mainte a Agapiei, iar apoi deacă s-au hotărăt hotarul Săcului acea poiană au căzut la hotarul Săcului, însă aşea au mărturisit că dumnea-sa vornicul Ureche au fost zis că le va plăti acea poiană Agapianilor şi nu le-au mai plătit..”

(Din Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul Limbei istorice şi Poporane a Românilor)

Ion Creangă

AMINTIRI DIN COPILĂRIE (III, IV)

Înspre apus-miazăzi, vin mănăstirile: Agapia, cea tăinuită de lume; Varaticul, unde şi-a petrecut viaţa Brâncoveanca cea bogată şi milostivă, şi satele Filioara, hăţaşul căprioarelor cu sprincene scăpate din mănăstire; Bălţăteştii, cei plini de salamură, şi Ceahlăieştii, Topoliţa şi Ocea, care alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar…

…Câţi domnitori şi mitropoliţi s-au rânduit la scaunul Moldovei, de când e ţara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti spre mănăstiri. Apoi, unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru, şi tot lume mai mult bogată şi aleasă. Mă rog, la Mănăstirea Neamţului: icoană făcătoare de minuni, casă de nebuni, hram de Ispas şi iarmaroc în târg, tot atunci. Apoi, tot pe aici, treacăt spre iarmaroace: la Piatră de Duminica Mare, şi la Folticeni de Sânt-Ilie; la Secu, hram de Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul; la Agapia-n deal, hram de Schimbarea la Faţă; la Agapia-n vale, hram de Sfinţii Voievozi; şi la Varatic, hram de Sântă Măria Mare. Lume şi iar lume!

Şi câte tâmosiri şi sfinţiri de biserici din nou; şi câte soboare şi revizii de feţe bisericeşti şi politiceşti; şi câţi străini din toată lumea, şi câte inimi purtate de dor; şi câte suflete zdrobite şi rătăcite n-au trecut prin satul nostru spre mănăstiri! Lume, lume şi iar lume! Şi câte oştiri străine şi o droaie de cătane călări, tot nemţi de cei mari, îmbrăcaţi numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele, cu săbiile scoase, prin Humuleşti, spre mănăstirile de maice, după Nataliţa cea frumoasă! Şi au făcut nemţii mare tărăboiu prin mănăstiri, şi au răscolit de-a fir-a-păr toate chiliile maicelor, dar n-au găsit-o, căci beciul privighitorului Pârvu din Târgul Neamţului putea să tăinuiască, la nevoie, o domniţă. Şi noroc de vărăticence, care au ştiut a-i dămoli, luându-i cu binişorul şi a-i face să-şi bage săbiile în teacă, spuindu-le că cei ce scot sabia, de sabie vor pieri!…

…Acuş îi spun mamei că mă duc la călugărie, în Neamţ ori la Secu. Şi cu câtă carte ştiu, cu câtă nu ştiu, peste câţiva ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc şi să strâng un ştiubeiu plin de galbeni, ca părintele Chirilaş, de la jugărit, din Vânătorii Neamţului. Ş-apoi atunci… pune-ţi, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe, şi altceva gustare în buzunările dulamei, pistoalele-n brâu, pe sub rasă, comanacul pe-o ureche şi, cu sabia Duhului în mână şi pletele în vânt, ia-o la papuc, peste „Piciorul Rău”, spre „Cărarea afurisită” dintre Secu şi Agapia din deal, unde toată vara se aude cântând un glas îngeresc:

Ici, în vale, la pârău,

Mieluşa lui Dumnezeu!

Iar câte-un glas gros răspunde:

Berbecul lui Dumnezeu!…

Hop şi eu de la Durau,

Calistrat Hogaş

LA AGAPIA

Cătră patru ceasuri după-amiază, părăsirăm Săcul şi ne îndreptarăm spre Agapia. De astă dată, deşi pe un alt drum, trebui totuşi să ne întoarcem puţin îndărăt. în adevăr, Văraticul, Sihla, Săhăstria, Săcul şi Agapia alcătuiesc un mare arc de cerc întors cu deschizătura spre răsărit şi miazăzi. Poteca de picior, ce ţineam noi acum, tăia, de-a curmezişul, cele mai vesele şi mai râzătoare privelişti de munte. Ceea ce numesc oamenii de loc „Arşiţi” nu este altceva, decât un neîntrerupt lanţ de coline verzi şi înflorite, aşezate fără apărare în bătaia soarelui, având, în acelaşi timp, o trăgănată şi adâncă înclinare spre răsărit. Vânturile de miazănoapte mor departe de locul acesta în adâncimea nestrăbătută a pădurilor, ce îmbracă munţii urieşi din acea parte. Numai miazăzi şi răsăritul sunt mai deschise şi lasă slobodă trecerea vânturilor seci şi ferbinţi, care, în iuliu mai cu samă, părăsesc stepele şi deşerturile lor şi vin de-şi răcoresc arzătoarea lor suflare în văile adânci şi răcoroase ale munţilor noştri.
„Vântul cel rău”, care, câteodată arde faţa îmbelşugatelor câmpii ale Ţării-de-Jos, nu e cunoscut nici în munţi, nici în largile noastre văi din miazănoapte; şi chiar dacă va fi călcând câteodată peste hotarele Crivăţului, apoi, desigur, că va fi lepădând hlamida arămie a pustiului şi va fi îmbrăcând pe acea de coloarea cerului senin a Zefirului, şi, tot ca şi acesta, îşi va fi încununând fruntea cu flori şi va fi înhămând fluturi la carul său. în adevăr, o suflare dulce şi lină, ce vine din părţile deschise ale locului, curge veşnic, ca un râu nevăzut, ce mişcă aerul cald şi îmbălsămat. Florile se pleacă la suflarea vântului, ca şi cum s-ar teme de sărutarea lui; şi, din acest joc nebunatic al vântului cu florile, valuri adânci şi strălucitoare de colori şi de lumină se sapă în fâneţele înalte, până dincolo de hotarele vederii; iar fluturii mici şi albaştri, ca nişte fulgi de azur, spărieţi de paşii drumeţilor, se râdică în stoluri zburătoare şi, beţi de miresme şi de lumină, se răspândesc în aerul cald. Astfel, simpatica natură deschide şi răsfaţă, în aceste locuri, cu atâta nevinovăţie sânul său, şi, cu atâta putere, varsă un farmec neînţeles în sufletul călătorului, încât ochiul cel mai nestatornic devine visător şi gândul cel mai zburdalnic îşi pleacă înaripatul său genunchi înaintea atotputernicei şi sublimei naturi. Dealtmintrelea, drumul Agapiei, pe poteca „Arşiţilor”, se deosebeşte cu totul de drumul posomorât şi sălbatic al Sihlei şi al Săhăstriei. Numai pe alocurea, şi mai cu samă deasupra Agapiei Vechi, poteca se încreţeşte în suişuri şi scoborâşuri grele de învins.

Tot pe aicea, din coastele râpoase ale munţilor, se nasc nenumărate izvoare mici, care, ajungând în cursul lor pe aşezături, formează înguste, dar totuşi destul de adânci smârcuri. Sub umbra pădurilor înalte, devin aceste smârcuri şi mai posomorâte încă; cu toate acestea, ele îşi ascund faţa lor lividă sub tufe mari de brusturi cu foi late şi broticii.

După două ceasuri de un mers aproape neîntrerupt, ieşirăm deasupra Agapiei Vechi. De pe înălţimea pe care ne oprisem, schitul acesta de maici se zărea albind în fundul jgheabului de verdeaţă, ce se deschidea sub picioarele noastre. Cu o treaptă mai jos sta retrasă, tăcută şi visătoare, Agapia Nouă cu albele sale chilii şi cu înaltele turnuri strălucitoare ale bisericilor sale. Era atât de răpitoare această privelişte, încât ai fi zis că Natura îţi pune sub ochi o salbă de mărgăritare pe o tavă de smaragd. După câteva minute de odihnă, cumpănirăm în Agapia Veche, unde nu stăturăm decât alte câteva minute; şi acest timp fu mai mult decât îndestulător pentru a îmbrăţişa, cu o singură privire, mâna de chilii vechi locuite de câteva călugăriţe, tot aşa de vechi, poate.

Biserica pustie din mijloc, încinsă cu un brâu de fier, spre a nu se desface, e o zidire proastă şi lucrată, pe cât se pare, de un pietrar şi mai prost încă. Schitul acesta e întemeiat de Petru Şchiopul la 1585; aşa glăsuiesc, cel puţin, inscripţiunile găsite la Agapia Nouă.

Ca şi Văraticul, Agapia Veche îşi avea, în acel timp al anului, oaspeţii săi, căci nu puturăm socoti într-alt fel pe cele câteva cucoane şi duduci, care – tocmai în momentul sosirii noastre – îşi petreceau vremea culegând flori în micile şi cochetele grădini ale schitului. (1884)

Ioan Alexandru

AGAPIA

Intri în sat întocmai ca pe sate

Şi fum şi vatră pragul la pridvor

Dar la fereşti în loc de prunci muşcate

Şi-n miezul umbrei murmur de izvor

Câmp nu-i şi holda nu ajunge

Ca o cămaşă de la brâu în jos

Pe uliţi seara soarele împunge în porţi de lemn cu cornul curios

Ardoarea turlei zarea o surprinde

Precum regina roiul nedecis

Pârâul de pe munte se desprinde

De greul crengii rodului promis
Cuibul de lut nu e statornicie

Ci mai degrabă veghe în popas

Grădina roată crinii o subţie

Până păşesc miresmele-ntr-un glas

Şi dăruite miezului de noapte

Când dorm pe deal şi stâne şi păstor

Albinele de aur fară moarte

Prefac lumina-n foc mistuitor

(Din Imnele Moldovei, 1980)

Nicolae lorga

SPRE AGAPIA, ÎN LINIŞTEA SERII…

Case de sat, biserici de lemn, livezi. îndată intri în drumul de ţară, mărgenit cu garduri împletite, cu garduri de cătină în floare, care străbat satul Agapiei. Căsuţa stă în mijlocul copacilor şi popuşoaielor înalte, al căror spic răsfirat nu e mişcat de cea mai slabă adiere. Gospodarii nu s-au întors încă de la petrecerile serbătorii, dar gospodinele au gătit de masă, şi prin uşa deschisă văd fluturând flăcările pe vatră, supt ceaunul de mămăligă aurie. Satul a încetat, şi acum se întinde pretutindeni împărăţia gingaşă a câmpului înalt-înflorit. Un copil s-ar pierde în această pădurice cu vârfuri albastre şi galbene şi albe, prin care pătează ca de sânge, floarea roşie a scaiului. Aşa îşi vor fi închipuit cei vechi nesfârşitele întinderi mirositoare ale Câmpiilor Elisee, prin care înţelepţii şi poeţii omenirii trec vorbindu-şi în zâmbet. Acum locul se înalţă în dealuri pe care le îmbracă bradul sever. în dreapta, în stânga, în fund, aceeaşi perdea a milioanelor de ace întunecate, care nu suspină, nu freamătă, nu cheamă, ci se mişcă numai de un tremur uşor, – pădure vie cu înfăţişarea morţii, ca zeii cari, pogorându-se pe pământ, iau faţa oamenilor, dar nu simt, nu zâmbesc şi au glasuri care vin din alte lumi. între zidurile codrilor e apărată Agapia.

Aceeaşi alee de case gospodăreşti ca la toate mănăstirile de maice. Cele bune, acoperite cu o zale fină de şindrile bine legate, au un cerdac pe stâlpi, la care ajungi printr-o scară, patru odăi, două de-o parte, două de alta, cu o sală la mijloc ; apoi odăi jos, pentru ucenice, care vin ca slujnice şi rămân, după moartea şi moştenirea ocrotitoarei, călugăriţe ; bucătărie, livadă, curte, împrejmuire înaltă, bine lăcătuită, împotriva oamenilor răi cari pot veni în vale, de supt păduri, unde nu păzeşte nimeni.

Pătratul de ziduri şi biserica au astăzi o înfăţişare neorânduită şi nenorocită. Schele, lemnărie nouă, dărâmături negre. Anul trecut, focul a fost aice grozavul oaspete care distruge. Pornit de la clădirile de lemn ale unei infirmerii, la un ceas de noapte adâncă, el a răsărit ca o făclie roşie a nimicirii deasupra frumoasei şi trainicei clădiri cu două rânduri, boltită şi împodobită cu cerdace, a lui Gavril hatmanul, frate de domn, a cărui soţie purta feciorelnicul nume de Liliana. Ca un zmeu furios el a zburat arzând asupra întregului coperiş, crăpând zidurile groase supt puterea avântului său sălbatec. Nici biserica din veacul al XVII-lea n-a scăpat şi, dacă zidurile au rămas întregi şi icoanele, odăjdiile au fost mântuite, fumul ce se cobora de pe acoperământul în flăcări, a înnegrit picturile din boltă şi din susul păreţilor ale maestrului Grigorescu: se văd însă, din minunile pe care le-a săvârşit, când era băieţandru, marele pictor, sfinţi singurateci şi scene care sunt vrednice de buna pictură italiană a veacului al XVII-lea sau de maeştrii direcţiei clasice de la începutul veacului trecut; din înălţime, faţa curăţită pentru încercare a unui sfânt priveşte senină şi frumoasă ca un fericit aplecat asupra grozavului întuneric al iadului.

Oamenii sunt aici tot aşa de interesanţi ca şi încunjurimea naturii, ca şi clădirile. întâlnesc pe bătrânul preot, cu faţa împietrită, de proroc centenar, care e tatăl poetului Vlahuţă, şi iată, în vesela casă a surorii sale, Vlahuţă însuşi, care şi-a tuns aripile negre ale părului şi apare astfel, mic şi slab cum este, ca un tânăr puţin cam abătut de brumă ; vorba lui rară, cu adânc răsunet, nu e nicăiri mai potrivită decât în acest cadru de religie a naturii şi de religie a oamenilor. Iar lângă acest poet liniştit şi trist, zglobiile lui fetiţe blonde par nişte neastâmpărate spirite ale pădurii, care pătrund prin fereştile deschise ale bisericii, şi flutură cu aripi trandafirii în jurul vechilor policandre greoaie. în cerdacul casei sale, „maica Albu”, mama primarului din Piatra, care ne-a primit părinteşte, vorbeşte uşor ca despre lucruri ce ar fi fost ieri şi senin ca despre lucruri care ar privi pe alţii. înaintea noastră trece o parte din viaţa Moldovei de la Mihai Sturdza până la boala principelui Ferdinand. Inginerul austriac Oswald, tatăl povestitoarei, lucrările lui, creşterea de bărbat pe care o dă singurului copil, o fată. Apoi gospodăria harnică, roditoare şi fericită: căutarea, alergarea cailor Orlov pe drumurile ţării, călătoriile în Franţa lui Napoleon al III-lea, în Germania lui Wilhelm bătrânul – „Wilhelm cel mare” – sosirea în ţară a principelui Carol şi căsătoria lui, vremurile de mândrie şi strălucire, care fac să se ivească o lacrimă de recunoştinţă. Acum, în liniştea celor şaptezeci de ani trecuţi, ea priveşte în urmă, cu o mândrie înduioşată. Lungul drum străbătut al vieţii, şi sfârşitul muncii ca şi al nedesăvârşitei odihne de aici i se înfăţişează în aureola mângâietoare a credinţei. Din când în când, ca răsunetul unei vechi dureri, buciumul străjerilor sună în tăcerea mănăstirii adormite. Spre schitul din deal. Abia s-a făcut ziuă, şi, din norii plumburii care cuprind tot cerul, cade o ploaie de dimineaţă, îngheţată, când în stropi rari, când ca pânză. Din satul sărac, cu casele rare, ţărani se suie pe cărarea dintre brazi, purtând pe umăr coasa lucitoare. în dreapta şi în stânga vederea e închisă de păretele întunecat al înalţilor arbori solemni.

Un zid, înălţat cu cheltuiala doamnei Anastasia a lui Duca-Vodă, încunjură vechea mănăstire întemeiată de Petru Şchiopul, cu câteva zeci de ani înaintea Agapiei din vale. Multe reparaţii au schimbat cu totul cea dintâi înfăţişare a clădirii, şi interesantă e astăzi numai ruina care a crăpat adânc zidurile şi ameninţă să dea jos acoperământul de şindrilă. Câteva case ale maicilor par a se răzima de catapeteasma vie a brazilor”.

(Din România, cum era până la 1918. Moldova şi Dobrogea).

 

Gala Galaction

JURNAL

Agapia, 14 august [1899] Peste toată mănăstirea au palpitat aripi; aripile au deşteptat codrul negru şi prelung au fâlfâit pe geamurile casei. Erau nişte momente de largă maiestate sufletească. O tăcere adâncă îmi infmiza sufletul şi sub arcadele lui vaierul aramei era acelaşi, ca sub nişte arcade de templu. în sfârşit, când carionul murea în colb sonor, peste toate clopotele fumegânde, cel mai mare a revărsat o psalmodie ultimă: o concluzie sacadată şi profundă.

22 august … Ah! Tot ce lăsam în urmă-mi, din mersul trăsurei, pare că se smulgea din mine: „codri, vale, mănăstire… e poate cea din urmă oară când vă văd!” dar mai presus de toate acestea – Doamne îndurate! – inima de care a mea se depărta, silueta fină pironită în balcon, ochii dulci tremurători de lacrimi, sufletul iubit în care eu mă răsfrângeam ca într-o oglindă dureroasă… în ochii mei se perindau încet împrejurimile de codri şi de munţi; şi inima se sfâşia în mine şi lacrimile mă învingeau.

Am trecut satul Agapia şi, când a fost să ne apropiem de şoseaua cea mare, ne-am oprit un minut ori două. Am făcut câţiva paşi pe jos, am privit, cu ochi de deportat, defileul cel verde către care călătoream 50 de zile în urmă şi am plecat, a doua oară, luând drumul către Piatra… Ce era chinuitor e că peste jalea mea soarele se desfăcea în cel mai curat aur; iar munţii clăteau vârfuri dantelate, sub o aeriană gază albastră. Dar deasupra Agapiei se săpa, în nouri, o boltă sumbră învineţea durerea. Coboram şi urcam acest pământ accidentat şi scump pe care se învârteau în ochii mei livezi, mirişti, porumbişti şi crânguri; şi mi se părea că tot acest pământ fierbe în clocote de poiene, de locuri muncite şi de lunci – aşa cum inima fierbea în mine în clocote de jale.

Însă, deodată, în sufletul meu s-a făcut o linişte ciudată. în faţa atâtui neînţeles, atâtor trepidări, atâtei inconsecinţe a bietei inimi omeneşti şi mai ales în viaţa searbedei perspective a fluxului şi refluxului nostru sufletesc, ideea morţei s-a înălţat în mine – statuă clară şi fermecătoare! Am gândit la moarte cu o intensitate sălbatică. Şi oţerirea dureroasă a sufletului s-a transformat în energie de creare literară şi filozofică: „Moartea”, propriu meditărei de artist, îndoit cu necesitatea unui punct de greutate şi de sprijin, în furtuna inimei mele.

9 iulie 1900 (duminică). Am trecut, în pacea de cristal şi de trandafiri a zorilor, prin livezile dintre sat şi mănăstire, am străbătut nerăbdător lungul sat Agapia (25 de minute de pas grăbit!) şi am ieşit în valea largă a şoselei mari. Fericirea aerului pur, a cerului senin şi a culmilor de codri se repercuta în ritm de viaţă – în fiinţa mea. Văraticul îmi juca în ochi frăgezimea lui cea albă, pe dincolo de dealul Filioru. Şi cine ar fi crezut că această frumoasă mănăstire era să se destrame în fum şi în jale, două zile mai apoi?… Eu unul n-o credeam, şi îmi urmam călătoria… Un adânc ce nu pot să-l numesc clipea precipitat în mine – cum face o fântână, de zvârli în ea o piatră. îmi întorceam privirea, copleşit de ce simţeam, şi o repauzam pe reţeaua de argint îngliţată de Ozana, în frumosul dimineţei. Un văl muiat în soare şi în fum evolua pe depărtări. întorceam privirea şi mai mult; şi frumuseţei de la răsărit îi legam pe cea de la apus: Varaticul risipindu-se sub codri, şoseaua răzbind livezile, holdele rostogolindu-se pe văi, defileul Agapiei tremurând inimei mele calea către mănăstire…

LA SIHLA

…La Sihla poţi să ajungi sau pe cărarea Agapia-Sihla, sau pe cărarea Secu-Sihăstria-Sihla. Eu vorbesc de cea dintâi. Mănăstirea Agapia, de la care porneşti, e albă, venerabilă şi celebră. O laşi în urmă, profilată pe muntele pleşuv Muncelu, şi porneşti pe pârâul Agapia în sus. Curând mănăstirea nu se mai vede, fiincă piere între culisele pădurii. Cu pârâul Agapia, cu pietrele mari şi mici din cale, cu izvoarele iuţi ca şerpii cari îşi taie drumul şi adeseaori cu mlăştinele ascunse sub verdeaţă: ai de lucru un ceas întreg. Mergi pe fundul unei văi, în care fagii de pe cele două dealuri coboară viguroşi, rărindu-se prea puţin pe ici, pe colo şi de multe ori spânzurând sau făcând punte peste adâncăturile pârâului. Acum vreo câţiva ani, un fierăstrău s-a cuibărit aici într-o poiană şi a întins pieirea printre brazii culmilor mai depărtate. Azi dihania de oţel e moartă, sau adormită. Fierăstrăul nu mai umblă. Şoproanele, căsuţa păzitorului, aria de depozitare, câteva vagonete şi mai cu seamă linia cu şine de lemn, pe care coborau vagonetele încărcate, stau astăzi inutile. De la „fabrică” înainte poţi să mergi fie pe linia vagonetelor, fie pe drumul vechi. Linia se ţine încă bine, cu toate că ierburile şi muşchiul o mănâncă, iar pârâul, când vine mare, o îneacă şi o potmoleşte. Pe această linie, drumul e mai uşor şi mai plăcut. Pârâul curge pe sub ea, sărind în dreapta, sărind în stânga, aci umplând gropane adânci, sub frunze largi de brusture, aci azvârlindu-se pe pat de piatră, printre rădăcini dezgrădinate.

De la un timp, în partea dreaptă se luminează, şi dealul Pahomia ipare în soare, plin de poiene şi de mestecănişuri. De sub picioarele Pahomiei se zămisleşte un pârâu şi dă devale, întru întâmpinarea pârâului \gapia. Un piept de deal se ridică între ele amândouă şi de aci încolo linia rutucilor rămâne la stânga, iar drumul către Sihla urcă pieptul dealului…

(Flacăra, III, nr. 1/11 oct. 1913)

Mihail Sadoveanu

AGAPIA

18 iunie [1906]

Brădet nalt, în ziduri negre, înconjoară Agapia din Deal, bătrână biserică, pornită spre risipire. Puternicul miros al răşinei brazilor deodată ne împresoară, ne intră în suflet. Câteva chilii, câteva răzoare de flori, linişte; două maici stau de vorbă, potolit, într-un capăt de cerdac. În liniştea zilei, coborâm în vale, spre Agapia Nouă, pe subt înalta boltă de cetină. În albia pârăului, aproape, izbucneşte sunetul ascuţit, nou, sălbatic al fierăstrăului cu abur, care despoaie munţii. Şi la fiecare pas, piscurile, rădurea, cerul, orizontul îşi schimbă înfăţişarea ca un decor fantastic.

Curând dăm în aşezarea deasă de casa a Agapiei din Vale. Vizitatori încă nu-s; maicile de bună samă că aşteaptă amatori, căci prin uşile deschise ne pândesc ochi mulţi; din când în când iese câte o maică la portiţă, ca şi cum ar vrea să intre în vorbă cu noi. Biserica nouă şi zidul de chilii care o împresoară sunt încă în lucru. în căldura zilei, mişcarea s-a micşorat, încetează. Din arhondaric – o căsuţă în marginea drumului, care slujeşte la primirea străinilor, până ce se va isprăvi clădirea nouă – privim spre risipa de locuinţi albe pe valea îngustă, privim la pădurile adânci, de un albastru întunecos care îmbracă munţii ce cresc în văzduh, drept pe !ângă mănăstire, mărginind ca nişte maluri bogate lacul limpede al aerului.

Maica Polixenia, arhondariţa, cu trăsături fine de femeie care a rost frumoasă odinioară, ne primeşte bine şi ne dă a înţelege îndată că mănăstirea e foarte săracă în fonduri. Se bucură când îi răspundem repede că nu înţelegem să fim ospătaţi ca oricare vântură-lume care cere, ca un drept al lui, mâncarea mănăstirii…

La o cotitură a drumului care coboară de la Agapia din Deal spre Agapia din Vale, un colţ de stâncă iese la lumină din pământ. Mănăstirile amândouă se ghicesc, una sub poală de codru, una la vale, în albia pârăului. Şi, sub brazi pe stânca netedă, oameni din vremurile nouă au săpat o legendă veche, care a rămas povestindu-se din gură în gură în poporul de maici al singurătăţilor acelora.

Scrie acolo o istorie simplă, cum Aron-Vodă, în tinereţele lui, a mâncat acolo, lângă stâncă, o bătaie, de la moşul şi profesorul său. Pricina nu se spune, dar se ghiceşte. Şi stând aşa, în liniştea zilei lângă piatra cu pricina, parcă mi-am adus eu aminte despre întâmplarea aceasta trecută. Parcă am văzut lumina prin aburul legendei…

În după-amiaza caldă, din când în când unde domoale de vânt treceau prin valea îngustă. Atunci ramurile brazilor bătrâni porneau şoapte grăbite, care creşteau într-o foşnire duioasă de valuri. Pe urmă vântul contenea şi se făcea linişte. Venea o adiere aspră de miresme. Pădurea întunecoasă tăcea, se îngropa parcă în tăcere; apoi iar venea un tremur duios, ca într-un cimitir în care şi-au găsit alinare foarte multe suferinţi.

(Din Oameni şi locuri 1908)

*

(text din revista Antiteze 2010)