Oana Pellea despre Amza Pellea- Sufletul oltenilor

actor (1931-1983)

 Unul dintre cei mai mari actori ai cinematografiei române maestrul si celebrul Amza Pellea s-a nascut la data de 07 aprilie 1931 la Bailesti, intr-o familie cu cinci copii. A absolvit cursurile Colegiului National Carol I din Craiova. Fiind un reprezentant al promotiei de aur a teatrului romaanesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul National din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie si Teatrul National din Bucuresti, unde s–a impus ca unul dintre actorii consacrati ai scenei romanesti.

 In perioada 22 martie 1973 – 24 septembrie 1974 a fost Director al Teatrului National Craiov. A fost profesor la I.A.T.C. La Festivalul de Film de la Moscova, din 1977, a castigat premiul pentru cel mai bun actor (premiul pentru interpretare masculina) pentru rolul lui Manolache Preda din filmul Osanda o ecranizare de Sergiu Nicolaescu după „Velerim şi Veler Doamne” de Victor Ion Popa. Ramas probabil in constiinta publicului prin rolul domnitorului din Mihai Viteazul si prin rolul comic al lui Nea Marin, reuseste în Atunci i-am condamnat pe toti la moarte sa atinga ambele personaje, umilul, si cateodata veselul Ipu recapata, in finalul filmului, figura darza si tragica a soldatului taran din primul razboi mondial. A decedat  la varsta de 52 de ani.  Este inmormantat la cimitirul Bellu din Bucuresti. 

***

Reporter: Amza isi dorea o echipa de fotbal?

Oana Pellea: Da, voia sa umple casa cu copii. El provenea dintr-o familie mare, erau vreo sase la parinti. A avut un frate, care a murit de mic, si multe surori: Tatiana, Elvira, Irina, Ileana.

R: Tatal tau „microbist” ti-a scris o poezie cand te-ai nascut!

O.P.: In noaptea in care m-am nascut, La Cantacuzino, au mai venit pe lume 20 de baieti. Eu am fost singura fetita. Si Amza a scris: „Am o fata cat 20 de baieti”.

R: Cum s-au cunoscut parintii tai?

O.P.: El s-a dus cu trupa de actori de la Craiova, cu Rautchi, cu Cozorici, la strand. Si a aparut Domnica, o superbitate de femeie, cu ochi verzi, foarte sportiva, fusese campioana la gimnastica, la juniori. Facea o gramada de nebunii. Mergea in picioare pe motocicleta, dansa rock`n`roll extraordinar… Si Amza cand a vazut-o a zis: „Mama ce frumusete!”. Dar toata lumea i-a spus sa stea linistit ca nu e de nasul lui.

R: Chiar asa, nu era de nasul lui Amza? 

O.P.: Domnica era fata avocatului Policrat. Familie buna, de boieri, chiar daca unii facusera puscarie, iar comunistii le luasera toata averea. Dar ramasesera cu onoarea! Iar Amza era un baiat de la Bailesti, cu urechile clapauge. In studentie, si le lipea cu leucoplast. Asa dormea cu ele, lipite. Dup`aia nu le-a mai avut clapauge! Cred ca de la leucoplast…

R: Ce ziceau oltenii de urechile lui lipite cu leucoplast?

O.P.: Radeau si spuneau ca-i nebun. Amza nu era un barbat frumos, la vremea aceea. Era special. Dupa ceva timp a devenit un barbat superb.
R: Dar ce-a facut la strand cu Domnica?

O.P.: S-a aruncat dupa ea in bazin. Spre stupefactia colegilor sai, care stiau ca Amza nu invatase sa inoate. Era cand pe fundul bazinului, cand la suprafata, dar tot incerca sa-i vorbeasca Domnicai. Iar ea nu-l baga in seama. Amza era doar unul din miliardele de baieti care-i faceau curte. Dupa ce a scapat cu viata din bazin i-a dat intalnire, in aceeasi seara, in parcul mare din Craiova. Mama s-a dus avasa si nici nu-i trecea prin cap ca o sa vina la intalnire. Dar cum e destinul! Cu zece minute inainte de ora fixata de Amza, Domnica s-a imbracat si a plecat in parc.

R: Si dusa a fost!

O.P.: Pana-n zori. Ca sa aunga in parc, trebuia sa treaca prin cimitir. A sosit la locul stabilit si a asteptat… Trece o jumatate de ora….Mai trece o ora. Si inca una, iar Amza tot nu apare…Domnica era o pustuoaica cuminte, nu intarziase niciodata acasa. Dar i-a fost frica sa treaca din nou prin cimitir, sa se intoarca la ai ei. Cum era geniala si sportiva, a gasit solutia: s-a suit intr-un copac. Iar la ora 11:30 pe aleile parcului, foarte melancolic si singuratic, cine-mi venea cu mainile in buzunare? Amza… care nu spera s-o mai gaseasca pe Domnica, asa ca trecea artistic pe acolo, fluierand. Domnica nici nu stia cum il cheama si, din copac, i-a facut: „Pas-pas!”. Lui i s-a parut ceva incredibil. Cred si eu! Sa gasesti o gagica in copac, la 11:30… A ajutat-o sa coboare si i-a recitat din Minulescu: „Si ai sa ma uiti, caci si uitarea e scrisa-n legile omenesti…”. Cu asta a cucerit-o. A pupat-o si a dus-o acasa, in zori. Doamna si domnul Policrat tremurau de groaza, ca fata lor nu se intorsese pana la ora unu noaptea.

R: Iar Amza n-a fost erou ca le-a adus fata?

O.P.: N-a fost deloc erou, pentru ca in curte i-a sarutat mana, tot artistic, iar Domnica s-a emotionat ingrozitor, a uitat ca are de trecut un prag si a cazut. S-a julit pe genunchi, si-a rupt rochia si a intrat in casa plina de sange, toata ciufulita si disperata, plangand in hohote in fata familiei Policrat. Parintii au intrebat-o ce i s-a intamplat. Iar ea, in hohote, atata a spus: „Ha, ha, m-am in-dra-gos-tiiit”.

R: Ce intalnire!

O.P.: Dar asa a fost toata viata lor din tot ce stiu eu si din filme, ei au trait una dintre cele mai frumoase povesti de iubire. A fost mai mult decat o iubire: a fost si o prietenie extraordinara! S-au casatorit la Craiova, pe 13 septembrie 1958.

R: La scurt timp, tatal tau a intrat in puscarie?

O.P.: Cred ca dupa doua luni de la nunta l-au bagat in puscarie. N-a stat mult. N-au avut probe si nici proces n-a fost. Totul a fost o inscenare. Trebuia sa sparga acel nucleu artistic care prindea forta. Amza nu-si facea decat treaba, era doar un actor. In schimb echipa era o vedeta. Au fost inchisi multi din grupa.

R: De ce a fost acuzat Amza?

O.P.: De homosexualitate. De cate ori de ducea la restaurantul Cina, Amza ii dadea unui baiat de 12 ani haine si bani. L-au pus pe baietelul ala sa semneze o declaratie. Aceasta era dovada! Saracul baiat l-a cautat pe Amza, dar l-a intalnit dupa 20 de ani. Plangand, si-a cerut scuze, spunandu-i ca a fost obligat sa semneze.

R: Puscaria l-a facut alt om?

O.P.: Toata experienta din puscarie l-a modificat in bine. Nu l-a incrancenat, n-a pus zgura pe sufletul lui. A scris si poezii cat timp a fost inchis.

R: Dupa ani si ani a fost numit director la Teatrul din Craiova….

O.P.: Cel care semnase ca-l vazuse pe Amza cu pustiu` a venit in biroul lui de director, iar el stia, si eu stiu, dar nu vreau sa-i spun numele. Amza l-a intrebat doar cu ce poate sa-l ajute. I-a dat casa… N-a urat in viata lui pe nimeni.

R: N-a avut niciodata probleme cu oamenii?

O.P.: Nu. Doar cu el a avut probleme. Tot timpul avea discutii cu el insusi. Cea care-l ridica tot timpul si-l „arunca” in apa bazinului in care s-au cunoscut era Domnica! Ea s-a nascut optimista si luptatoare.
R: Ce miros iti starneste amintiri?

O.P.: Mirosul de fard. De cate ori venea tata de la spectacol, il pupam, iar el mirosea a vaselina. De aceea nu mi-am dat niciodata cu vaselina pe fata. Pentru mine teatrul era femeia care l-a rapit pe tata. A fost un tata ideal. Pentru ca mi-a devenit prieten.

R: Te-a certat vreodata?

O.P.: Niciodata. Am fost o pustoaica antipatica, foarte pesimista si foarte „importanta”. Cand ne intalneam la masa, la pranz, se uita lung la mama si o intreba: „Ba, Catelu`, asta nu-i fata mea!”.

R: Catelu`?”

O.P.: Asa se alintau. Iar mama se uita la fel de lung la mine si spunea: „Nici a mea nu-i!”. Si ma simteam ingrozitor, pentru ca ei erau plini de viata, iar eu aveam probleme existentiale, la 14 ani. Cand aveam moace, Amza imi spunea: „Ba, fata mea, du-te la tine in camera, ca nimeni nu-i obligat sa vada cum te uiti tu urat la oameni!”.

R: Cu asemenea „moace” ai dat la teatru!

O.P.: Spre disperarea lui Amza. Era fericit ca eram buna la matematica, dar, dupa ce mi s-a schimbat totul in cap, a avut o discutie foarte serioasa cu mine: „Iti dai seama ca o sa suferi toata viata? Ca daca nu esti buna o sa dea lumea cu rosii in tine. Cati ani crezi ca or sa vina oamenii sa o vada pe fata lui Amza Pellea? De ce vrei sa faci asta? Nu-i o meserie pentru femei. Nu-i o meserie pentru tara asta”. Si asa e! Cam in tot ce a spus a avut dreptate. Actoria e o meserie superba, divina, dar trebuie sa ai si talent. Si cum eu eram incapatanata – dar si el era un Berbec care chiar dadea cu capu-n perete, si in privinta asta ii seman -, am dat la Institut.

R: Te-a ajutat?

O.P.: Cu doar cateva zile inainte de examen, m-a intrebat: „Te-ai pregatit? Ia, sa mi le spui si mie!”. „De ce sa ti le spun?”, l-am intrebat. „Sa vad”, mi-a raspuns. Ala a fost examenul vietii mele. Din clipa aia nu mi-a mai fost frica de nimeni si nici emotii nu am mai avut! Cat timp i-am recitat poeziile, nu s-a uitat la mine, pentru ca era mai emotionat decat mine. Amza a fost un tip foarte timid si ingrozitor de pudic. Am inceput sa urlu la el cand recitam poezia de Cosbuc, voiam sa-l fac sa se uite la mine. La un moment dat s-a uitat printre degete, iar eu i-am prins un ochi. Tocmai pentru ca sunt fata lui si sunt olteanca si-mi merge mintea, la monologul „Fetita cu chibrituri”, m-am asezat pe podea si asa l-am obligat sa se ridice de la birou sa ma vada. Am intrat in poveste si am uitat de Amza. In clipa cand am terminat, m-am uitat la el: avea lacrimi in ochi. Mi-a zis doar: „Ba, avem o problema!”. Seara m-a chemat si mi-a spus ca nu poate sa ma opreasca: „Mi se pare ca ceva, ceva ai! Nu pot sa te opresc.” 

R: Ti-a pus o vorba buna la profesorii din comisie?

O.P.: Daaa! De fata cu mine le-a dat telefon Sandei Manu, lui Marin Moraru, la toti cei care erau in comisie si le-a repetat acelasi lucru: „Ba, fi-mea a innebunit. Vrea sa dea la teatru. Eu nu pot s-o opresc. Va rog ca pe Dumnezeu, daca nu are talent, picati-o!”.

R: Si n-ai picat!

O.P.: Nu. Am intrat. Cand am iesit de la examen, l-am vazut pe Amza stand rezemat de Teatrul National si fumand o tigara. Apoi am mers la inghetata. Era sarbatoare cand ma ducea la Intercontinental, la inghetata de zmeura. Era foarte calm. Prea calm. Dupa ceva timp, am aflat ca-i rugase pe cei din comisie sa-l anunte imediat daca am luat sau nu, ca sa nu moara de inima. L-a sunat Marin Moraru: „Ba, Amzule, n-am ce-ti face…! A intrat”.

R: Cand ai simtit ca a fost mandru de fata lui?

O.P.: La premiera filmului „Faleze de nisip” i-a explodat sufletul de bucurie. Pe vremea lui Ceausescu nu erau reactii in sala de cinematograf. Dar cand m-au vazut „golanii din sala” cum dansez tiganeste, au inceput sa strige: „Hua, hua, hua!”. Iar olteanul era fericit.

R: Cine-l facea pe Amza sa rada?

O.P.: Mama si prietenul lui cel mai bun, Cerga, care l-a facut sa rada toata viata. Au facut multe nebunii impreuna. Cerga i-a zis odata: „Ba, noi trebuie sa ne facem mineri!”. L-a convins pe Amza, care era foarte credul si cu suflet de copil, sa plece la Petrosani. S-au dus in gara la ora cinci dimineata si au cumparat bilet. Cerga a sarit pe peron imediat ce s-a pus in miscare trenul si a strigat la Amza: „Ba, und` te duci? Ai innebunit, cum o sa te faci miner? Tu ii crezi pe toti prostii?”. Iar Amza s-a dus pana la Petrosani si s-a intors cu urmatorul tren. Mai am o poveste cu ei doi! Intr-o zi, Cerga i-a spus lui Amza ca trebuie sa se documenteze in cimitir. Sa stie al cui este mausoleul cutare… Au mers si au dat peste un cavou deschis. Cerga l-a bagat la racoare pe Amza, adica in cavou. L-a pus sa recite din Minulescu acolo, pentru ca avea ecou. Intre timp, Cerga a iesit sa ia o gura de aer. Dupa vreo 20 de minute, Amza a descoperit vreo 50 de oameni care se uitau fix la el…. (In acesc moment, Oana a inceput sa rada cu lacrimi, in hohote, de nu se mai putea opri. Radea ca o olteanca. Nu ma puteam indura sa o opresc, vazand cat de bine ii face. Abia dupa ce si-a sters lacrimile, am continuat interviul…)

R:Ce-i facuse Cerga?

O.P.: Pe toate aleile cimitirului oprea oamenii si le zicea: „Dati-mi 10 lei si va arat un nebun care recita intr-un cavou!”.

R: Muncea Amza la camp?

O.P.: Mi-am amintit o poveste extraordinara cu Amza, cand avea 12 ani, si era la cosit. Tata-mare si-a luat pauza de o tigara. Amza al bartan s-a dus pe partea stanga a capitei, iar Amza pustiu` pe partea dreapta. Amza al bartan si-a aprins o tigara pe partea stanga, iar Amza pustiu` pe partea dreapta. La un moment dat, al batran da rotogolul la capita si il vede fumand. Nu i-a spus nimic, nicio reactie. Terminara de cosit, veni seara, se facu mamaliga. Puse Mita, mama-mare, mamaliga pe masa, o taiara cu sfoara – chiar asa o mancau – si Amza batranu` ii facu semn lui Amza pustiu`. Acesta stia ce-l asteapta. A adus cureaua si a mancat bataie.

R: N-a mancat degeaba bataie. A iesit un oltean cinstit!

O.P.: Da. Din pacate s-a topit prea devreme. I-a parut rau ca a murit… Tot spunea ca mai avea multe de facut. Spre deosebire de mama, care a plecat intr-o lumina incredibila. Ea isi terminase treaba aici, pe pamant. (Oana a inceput sa planga, asa cu rasese cu doar cateva minute in urma. N-am mai indraznit s-o intrerup. Nici n-a mai fost nevoie. Oana povestea si plangea in acelasi timp…) Aflasera oamenii ca e bolnav si s-au asezat la coada, pe strada pe care stateam noi, pe Salcamilor. Voiau sa-l vada si ii aduceau cate ceva, o iconita, apa sfintita. Le multumesc chiar daca au trecut 22 de ani… Intr-o zi am intrat peste Amza in camera, iar el statea la fereastra, se uita de dupa perdea la multimea de oameni si se intreba: „Ba, de ce ma iubesc oamenii atat, ca n-am facut nimic pentru ei?”. Sunt convinsa, ca spirit, iti vezi inmormantarea. Cred ca a fost foarte mirat de ceea ce s-a intamplat la inmormantare. Nu si-a inchipuit vreodata ca sute de mii de oameni vor veni la el. De acolo, de sus, si-a dat seama cat de mult a fost iubit… Nu puteam sa merg pe strada cu el! Oamenii ii rupeau camasa, din dorinta de al atinge. El avea forta sa le vorbeasca si sa le zambeasca la toti. Ii placea sa fie inconjurat de lume, sa aduca zambet si bucurii. Chit ca la un moment dat obosea… D-aia il iubesc oamenii, pentru ca la toti a dat cate ceva, fara constiinta faptului ca da ceva… Cand a plecat Amza, si eu, si mama am realizat ca nu-i al nostru! La groapa ne-am dus ceva al nostru. El era al tuturor romanilor. A fost presedintele sufletelor unui popor… Domnica e cu Amza. A fost foarte bucuroasa cand a plecat. Stia ca o sa se intalneasca cu el… Dar a suferit foarte tare. A avut un an si jumatate de chin. Dupa ce i s-a taiat mana a mai trait doua luni… a fost o gagica geniala. Ea este intalnirea vietii mele. Amza este miracolul vietii mele. Cred ca am venit din stele ca sa o intalnesc pe ea. Si amandoua l-am ales pe Amza…Plecare ei a fost o lectie pentru toata lumea. Cand avea o mana mi-a zis: „Cand ai probleme la teatru, sa-ti pui mana stanga la spate si descura-te o jumatete de ora cu o singura mana!…”. Ea este omul care mi-a schimbat viata. M-a nascut a doua oara, cu plecarea ei. Si mi-a schimbat si moartea. Atunci cand o sa vina clipa sa plec, nu o sa mai pot sa ma plang. Stiu prin ce a trecut ea.

(interviu Jurnalului National in 2005)

2 gânduri despre „Oana Pellea despre Amza Pellea- Sufletul oltenilor

  1. Un mare actor.. sa il pastram in memoria noastra afectiva. Multumiri Oanei pentru amintirile desrpe Amza PELLEA ! si Melidonium-ului pentru readucere aminte..

Comentariile sunt închise.