Daniel Corbu – poezii

       Divina tragedie
N-am pic de linişte în ţara mea
unde copiii abia dacă vor să se nască
N-am pic de linişte în ţara mea
orgoliu-i opac şi transparenţa defunctă
mascarada politică mai acră decît mizeria bîlciurilor.>>>
N-am pic de linişte în ţara mea
acolo unde-s ‘nalţi stejarii
neîncrederea-i oarbă şi minciuna sprayată
unde ca şi ieri trăncăneşte liberalul
cum că viaţa e curată ca cristalul.
Ca şi ieri, bunule Eminescu, grecotei cu nas subţire
bulgăroi cu ceafa groasă
diplomaţii pomădaţi, negociatorii de cîrpă ai comunităţii
ne fac legi şi ne pun biruri
ne vorbesc filosofie.
N-am pic de linişte în ţara mea
ţara unde mangafaua se desfată surîzînd
unde semeţia-i de-o schioapă
egumeni solzoşi recomandă doar viaţa de după viaţă
unde toţi admiră tiparele poleite ale golului
şi toţi au buzunarele pregătite
pentru arginţii pentru care te-or vinde.
N-am pic de linişte în ţara mea!

Poftiţi, domnule Kafka!

S-ar cuveni un imn pentru
alunecarea-n abis
s-ar cuveni o dovadă!
Şi pe cînd se desface-n bucăţi zeul tău protector
şi înfloreşte văzînd cu ochii labirintica civilizaţie metatextuală
iar miracolul dezgolirii de sine atinge apogeul
cu aceeaşi febrilitate cu care neofiţii
îşi împart Paradisul
nu dispera! Lucrul în care nimeni nu crede
se-nfometează în sine
şi totul e salvator
pînă şi această peticită speranţă
                      pînă şi acest vis amputat
şi chiar această dimineaţă în care
stai şi priveşti picurii ploii pe un mormânt nou.
Cineva mătură curtea abatorului
cineva spune: poftiţi domnule Kafka!
S-ar cuveni un imn pentru
alunecarea-n abis
s-ar cuveni o dovadă!
Nu departe: o trompetă rezemată de zid.
Mîna clipocind uşor înspre inimă.

 

Eonul marelui desant

Tu-mi spui că după Golgota
orice tragedie e imperfectă
că mai uşor dezintegrezi un atom
decît o prejudecată că înăcriţi de lume
mulţi se vor din nou în pîntecul mamei
că laşitatea-i frînghia de împodobit bucuria.
Tu-mi scrii “dintr-un infinit dormind 
visător şi trimbulind”
că dimineaţa-i o zdreanţă 
           atinsă de zei
că s-au înmulţit agenţiile vidului
şi că urmînd cu noi asaltul mai binelui 
din bine
au apărut Golologia Neantologia
şi alte ştiinţe aţoase de inaugurat libertatea 
                                                          desfrîului
că Manualul bunului singuratic
(la care-am lucrat şapte vieţi prin peşterile tibetane)
e otrăvitor aberant ceţos pentru pricăjita noastră planetă
că orice avort e mecanică oarbă
că ne-amăgim peste măsură cu jocul de-a
                                 baba-oarba
şi de-a „unde sunt cei care sunt”.
Dragul meu şi pe acestea
le cunosc în amănunt.

Încoronarea cu lacrimi

Pe pămînt tot ceea ce există
are nevoie din cînd în cînd să plîngă
Nichita Stănescu

Multă vreme mi-am imaginat poezia: o femeie privind

printr-o fereastră.
Multă vreme am crezut că privind prea mult 
                 frumuseţea
voi orbi.
Îmi spuneam: de m-aş învinge mereu
                                   fără martori şi fără fast
de m-aş învinge în fiece clipă!
Dar cineva îmi arăta cu degetul instrumentele de 
făurit duminici
felinarele de înaintat în deşert
altcineva tocmai descoperise complotul lucrurilor
                                                     mărunte
asupra privirilor mele
prietenii răsturnau pe trotuar valize cu îngeri
serile îmi pregăteau încoronarea cu lacrimi
şi nu ştiam cum să te mai mint moarte
care ani de-a rîndul ai acoperit spaţiile albe din
poemele mele
îţi cîntam litanii cîntece din nordul meu
răsărite ca florile din inimă
singur îmi încurajam călătoria pe cruci
şi mă vindecam de muşcătura atîtor cuvinte
otrăvite.

Cînd vei citi acestea cititorule
eu demult voi fi plecat prin alte poeme.


Rîul ce trece prin inima mea

Să vină seara.
Aşteptarea să limpezească noi vînători
de cuvinte vînători cu ogari alergînd.
Tac. Uneori semăn cu refugiile
îmi înghesui singurătatea-n oglinzi
                                                (nici o victorie)
cineva mă ademeneşte cu vorbe ca monezile
fierbinţi
mamă nu e moartea
trecem fiecare cu o altă icoană în mîini
roua deconspiră sigiliile luna
descuie toate uşile
îţi mai aminteşti rîul ce trece prin inima mea
mamă de cînd mă ştiu adorm cu mîinile goale
ce să fac
exist şi eu ce subţire mi-i umbra.

 

                               Poveste

(Lui Aurel, căruia îi plăceau
enorm aceste propoziţii)

Locuieşti în aceeaşi casă cu mine
răspunzi la acelaşi număr de telefon traversăm
aceleaşi nopţi albe aceleaşi toamne
                     îngenuncheate de rouă.
Stăm în aceeaşi cameră în acelaşi pat ne iubim
pînă la ziuă
ştim aceleaşi metode de sinucidere
folosim aceeaşi masă de scris
                       (nimic nu e greu nimic nu-i uşor)
stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină
cineva mă va vinde îţi spun curînd cineva
                             mă va vinde.
Traversăm aceleaşi nopţi albe ştim
aceleaşi metode de sinucidere
stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină.

De ce Doamnă Moarte de ce?

Lecţia de abis

Prea tîrziu ai venit fericire

prea tîrziu ai cîntat întomnata mea carne!

Aici unde se-amestecă minciuna cu plînsul amar

şi în orice om un Petru se leapădă

prea tîrziu ai venit fericire

prea tîrziu ai cîntat întomnata

mea carne!

Am putea asculta împreună mezza-voce a lamentaţiei

am putea decripta istorii sigilate

sau vedea cum se vinde schimonosita legendă a

legendei

şi se recondiţionează bandajele istoriei.

Sunt cel ce aprinde ruguri de vorbe.

Poţi privi mîna care scrie şi mîna care cerşeşte lumina

şi aripile de ceară topindu-se-ncet

şi mîna aruncătoare de pietre de ţinut moartea la

doi paşi mai încolo.

Cui să-i pese că am în aşternut o icoană?

După draperii acelaşi teatru cu păcate egale aceeaşi lună subţiată de plopi.

Iar de va apărea Celălalt se va-mpiedica de ferestre.

CLARVIZIUNE OBSCURĂ

într-un oraş obscur într-o clădire

obscură

la etajul cel mai obscur

locuieşte un poet obscur

care scrie versuri obscure şi publică

la edituri obscure cărţi obscure

pentru cititorii cei mai obscuri.

Din cînd în cînd critici obscuri

publică cronici obscure

în reviste obscure din Europa

sau din alte continente

la fel de obscure

pe o planetă obscură

dintr-un obscur sistem solar

aruncat pe o ramură obscură

a unei galaxii obscure dintr-un univers

de o absolută obscuritate.

APOCALIPSA DE FIECARE ZI

Iar tu poţi să-ţi închipui despre moarte orice.

După cum se rosteşte Şcoala din Frankfurt

ne asigură călugărul din Assissi

decadenţii din Köln şambelanul

din Chamonix şi înţeleptul din Tormes

hăulitorii coranului din moscheile orientale

precum şi vînătorul de pelicani din

insula Mare a Brăilei

ai crede că cel mai bun lucru

e libertatea. Pe urmă ai crede că libertatea-i

iar o uşiţă spre paradisul pierdut.

Dar tu de-atîţia ani sapi în tine groapa asta îngustă

Şi nu cunoşti vreun răspuns clar la întrebările limpezi.

(DIN CÎND ÎN CÎND SE DESCHIDE O PÎINE

ŞI PRIN EA BÎIGUIE UMBRA) În rest lumea-i plină de zei tocmiţi cu ora pentru umilinţa noastră

Şi rugăciunea: biată torţă plimbată prin ploaie.

În rest apocalipsa de fiecare zi

Pe cînd adevărata moarte vine enervant de încet.

NOI VEŞTI DESPRE PASĂREA OARBĂ DALI

Motto:
Primiţi-l cum se cuvine pe călătorul străin poate că el poartă semn

Nu mă mai recunoşti poartă a liniştii în zadar paşii mei bat dalele jur împrejur!

Bezna trece de pe o stradă pe alta deopotrivă murdărindu-le

şi iată-mă oprit la jumătatea drumului precum mîna lui Avraam la uciderea fiului.

Unde să mă mai răsfrîng

dacă şi întîmplările trecute mint? Suflete

aruncat în trup ca regele

într-un umbros sarcofag

la ora cînd viermele părăsea mărul putred

al stăpînirii de sine

ţi-am cumpărat încă un CD cu hîrşîit de valuri cu gîndul secret să te scap de ziduri de arlechini mahorcă de creneluri şi de balul de steaguri de făcătura ce-şi trăieşte clipa de glorie.

Nu mă mai primeşti poartă a liniştii!

A plecat şi Lenor cea frumoasă precum grădina Ghetsemani la vreme de rugă s-a risipit şi măreţia găleţilor cu rouă.

Dar astăzi rătăcind prin frigul altor priviri m-am întîlnit cu pasărea oarbă Dali şi iar m-am întrebat: ce fel de pasăre e aceasta cu aripile înlăuntru şi cu mormîntul pe umeri ce fel de pasăre e acest zeu inform păgubitor de limite?

Şi pe cînd cele şase întrebări mi se înghesuiau la lucarne ea mă opri înainte de primul cuvînt şi spuse:

Prea multe întrebări pentru cel singur

Nimeni nu poate corecta şpalturile greşitei tale vieţi

totul e clinic pînă şi risipirea

lungă lista proscrişilor

frumoasă piramida de capete.

CORĂBIILE DIN ACVARIU

Există, cu adevărat există o sintaxă a binelui!

Fericit cel ce se lasă copleşit de mireasma acestei lumi că a lui va fi evanescenţa!

M-ai strigat mamă?

în genunchi cu negrul ăsta al vieţii mele tresărind

şi zornetul unei lumi ornate cu broderii de Neamţ.

M-ai strigat mamă?

Ce drumuri îmi spînzură-n creier

cînd admir corăbiile din acvariu

şi mă-ntreb cui folosesc atîtea guri pline de vorbe

şi de ce, Doamne, desăvîrşirea doar în

darurile tale se-ascunde?

M-ai strigat mamă?

Dacă mă strigi din zarea croşetată de nori înseamnă că vezi

cum vernisez zilnic două mîini de carne ca două sărbători

cum mă amestec cu toţi cei tîrîţi la banchetul

păcatului

şi cum adăpostul celor douăzeci şi patru de practici

divinatorii

sughiţă a pagubă.

Fericit cel ce se lasă copleşit de mireasma

acestei lumi

că a lui va fi evanescenta!

FRATELE IUDA (o viziune)

Ani de-a rîndul am urmărit devenirea dialectică a celui ce-şi chinuie umbra.

Da, e foarte greţos că venim foarte greţos că ne ducem

–   ca pentru mine-am şoptit. Pe urmă

am adormit şi-am visat imensa poartă a Paradisului plină de desene obscene, de-nfăţişări şi înscrisuri greţoase. Apoi am smuls cartea din mina îngerului şi-am ales doar cuvintele care ţin loc de aripi.

Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă.

Iar cînd s-a apropiat cel mirosind a trădare (cîţi din neamul lui Cain chipul nu-i poartă?) am spus:

—   Răscumpără-mă, frate Iuda şi pe cîţi arginţi vei vrea

pe mine mie la nesfîrşit vinde-mă!

CINA DE TAINĂ

De parcă-aş avea destul timp de parcă mereu aş începe

seara îmi vin în memorie întîmplări fără seamăn cu priviri zornăind ca arginţii în urechi îmi sună foşnetul inimii tropăitul Iovilor cutreierînd cartiere.

Aşa începe cina de taină: ucenicii au aşezat tacîmurile de argint au umplut castroane de fulgere în pahare atoatestăpînitor se răsfaţă orizontul Acum orice rugă umileşte asfinţituri orice aureolă se-nclină.

Aşa începe cina de taină

dar poate undeva s-a şi pregătit o cruce

pe măsura palmelor mele.

Nu sunt Iisus nici Napoleon nici măcar Stig Dagerman stau singur la cina de taină şi totuşi cineva mă va vinde.

Puruşa

 Când am scris poema sfârşitului

seară smolită de gînduri

orice disperare îşi cerea dreptul la desăvîrşire rinţul Mîşkin cu care ne-ntîlneam tot mai des lea apocrif.

n înger trecea deasupra noastră şa în rochia-i de nenufar nizînd absenţa.

iu aceasta-i consolarea noastră neagră şi lacomă clipă re munţii ascunşi prin ceruri orbit cu clarvăzătorul Von Dogen cînd domestica absenţă da-n muguri el ştia că începusem să scriu erezii i mă interesează urmele zeilor, ici un bătrîn adevăr nu minte.

Totul ştia.

Nu rîde, visează-nainte!



Reclame

Un gând despre „Daniel Corbu – poezii

  1. „Un poet obscur” care face din poeziecalea regala a existentei sale.Sunt rari poetii care iti dau sentimentul ca fara ei lumea ar fi mai saraca.Daniel Corbu este unul dintre ei.Ii doresc sa mearga pe drumul sau cu aceeasi incredere in forta miraculoasa a verbului poetic.Geo Galetaru

Comentariile sunt închise.