Vavila Popovici- Eminescu și dragostea

              „Eminescu este expresia integralã a sufletului   românesc” N. Iorga

       Nãscut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 în satul Ipotesti, judetul Botosani, a bucurat natia noastrã cu doar 39 ani de viatã, dar cu o imensã activitate literarã. A fost cea mai importantã voce poeticã din literatura românã, prozator si jurnalist. A fost activ în societatea literarã Junimea si a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

A publicat primul poem la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba românã, Aron Pumnul. Din 1866 pânã în 1869 cãlãtoreste din Cernãuti, unde îsi fãcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luând astfel contact cu realitãtile românesti din diverse locuri. În aceastã perioadã se angajeazã ca sufleor si copist la teatru, unde îl cunoaste pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 este student la Viena, locul în care o cunoaste pe Veronica Micle. Din 1872 pânã în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 este numit director al Bibliotecii centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. În octombrie 1877 se afla din nou la Bucuresti. În 1883 pãrãseste Bucurestiul si este internat într-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare în tarã, în care vorbeste de demoralizarea sa si de foamea nepotolitã, dorind: „…sã mã satur de mãmãliga strãmoseascã”. În decembrie 1884, dupã un drum în Italia, la Florenta, se înapoiazã la Iasi. În august 1885 se aflã la bãi lângã Odessa. În vara anului urmãtor pleacã din Bucuresti la bãile Repedea de lângã Iasi, iar în noiembrie, la ospiciul de la Mãnãstirea Neamtului. În 1887 îi rãspunde lui Vlahutã la scrisoare: „Nu te pot încredinta cât de odioasã este pentru mine aceastã specie de cersetorie, deghizatã sub titlul de subscriptie publicã, de recompensã nationalã”. În decembrie 1888 vine la Botosani, se întâlneste cu Veronica si pleacã amândoi la Bucuresti. În februarie 1889 se reîmbolnãveste, este internat la spitalul Mãrcuta din Bucuresti si apoi transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, moare în sanatoriul doctorului Sutu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru al Academiei Române.

Marcel Proust spunea cã „Omul de geniu nu poate da nastere unor opere nepieritoare decât crescându-le dupã dansul si asemãnarea nu a fiintei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poartã în sine. Gândurile lui îi sunt, întrucâtva, împrumutate în timpul vietii sale, ele fiindu-i tovarãse. La moartea lui ele se întorc la omenire si o instruiesc”. Cu adevãrat Mihai Eminescu a fost geniul, unul dintre tipurile umane despre care s-a vorbit mai târziu: sfântul, geniul, talentul, omul obisnuit si neputinciosul.
Gheorghe Bogdan-Duicã (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul sãu despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminescianã”- forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoastem decât prin rodul sãu, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.
Un visãtor rupt de realitate care nu suferea din cauza conditiilor materiale în care trãia, indiferent la ironiile si laudele semenilor, caracteristica lui principalã fiind seninãtatea abstractã”, este caracterizarea fãcutã de Titu Maiorescu.
În realitate, asa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viata i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, dar si din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasionalã dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sã strãluceascã! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o «perioada veronianã» când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.
Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politicã din timpul studentiei, participarea la întâlnirile Junimii si nici despre ziaristica de la Timpul, cu toate cã reprezintã o pretioasã si interesantã componentã a vietii sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia sa de dragoste. Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regãsit în opera lui. El ne-a învãtat sã dãm ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a întelege bucuria dar uneori si nenorocul de a fi român. Se spune despre creatie cã este rodul nelinistii metafizice; Eminescu spunea cã „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A iubit si a pretuit sentimentul iubirii dãruit omului de cãtre Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii si al frumusetilor naturii. La începuturile vietii dragostea lui este seninã, frumoasã, împlinitã cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete si viguroase, ca în poezia

Dorinta”:

Vino-n codru la izvorul / Care tremurã pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Si în bratele-mi întinse/ Sã alergi, pe piept sã-mi cazi,/ Sã-ti desprind din crestet vãlul,/ Sã-l ridic de pe obraz…” Iubita îi apare gingasã venind parcã dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedã…”: Atât de fragedã te-asemeni/ Cu floarea albã de cires,/ Si ca un înger între oameni/ În calea vietii mele iesi

Tonalitatea seninã a sentimentului erotic si chiar dragostea fericitã, lipsitã parcã de umbre, idealã sã-i spunem, existã însã si în poeziile scrise mai târziu: „Freamãt de codru”, „Somnoroase pãsãrele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adãuga inegalabile versuri închinate iubirii si naturii din „Scrisoarea IV” si „Luceafãrul”. Iubirea pentru femeie ºi naturã lumineazã ºi tulburã, cele douã sentimente însumându-se, ajung sã aibã o energie cosmicã care pânã la urmã, pare sã scape de sub imperiul vointei, ca o explozie, determinând destinul fiinþei umane.
Sentimentul iubirii este integral, fãrã limite; lumea sa de vis, aspiratia spre o iubire totalã în mijlocul naturii este redatã superb în poezia

Lasã-ti lumea”:

Lasã-ti lumea ta uitatã,/ Mi te dã cu totul mie,/ De ti-ai da viata toatã,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rãtãceste/ Pe cãrãri cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor pãduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cãrãrii strâmte,/ Si afarã doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Pãrul tãu ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sunã,/ L-ascultãm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Îi rãspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iarã sufletu-mi se pierde/ Dupã chipul tãu frumos.[…] Iatã lacul. Luna plinã/, Poleindu-l, îl strãbate;/ El, aprins de-a ei luminã,/ Simte-a lui singurãtate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farmã/ Si visând o-ntreagã lume/ Tot nu poate sã adoarmã./ De-al tãu chip el se pãtrunde,/ Ca oglinda îl alege —/ Ce privesti zâmbind în unde?/ Esti frumoasã, se-ntelege./ Înãltimile albastre/ Pleacã zarea lor pe dealuri,/ Arãtând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de rãchiti/ Si suntem atât de singuri!/ Si atât de fericiti!/ Numai luna printre ceatã/ Varsã apelor vãpaie,/ Si te aflã strânsã-n brate/ Dulce dragoste bãlaie. 

Mai târziu, dezamãgit de loviturile vietii, de lipsa de întelegere a contemporanilor sãi, de societatea nedreaptã în care îsi ducea traiul, Eminescu creeazã poezii profunde, din ce în ce mai triste si mai pline de renuntãri. Începe sã exprime regretul, tristetea, cât si durerea pricinuitã de dragoste. Codrul nu mai are bogãtia frunzisului verde, lumina sa de odinioarã, culorile si aerul pur din tinerete. Cineva parcã stinge încet lumina acelor ani ai tineretii, culorile devin din ce în estompate… Poetul începe sã-si punã întrebãri, încearcã sã defineascã amorul prin propriile-i simtiri, în poezia

Ce e amorul”:

Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Cãci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn în treacãt de la ea/ El sufletul ti-l leagã,/ Încât sã n-o mai poti uita/ Viata ta întreagã./[…] Dispar si ceruri si pãmânt/ Si pieptul tãu se bate,/ Si totu-atârnã de-un cuvânt/ Soptit pe jumãtate./ Te urmãreste sãptãmâni/ Un pas fãcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene… 

Figura femeii iubite, din caldã, luminoasã, mult doritã, devine solemnã, rece, de neatins, marmura sugerând frumusetea înghetatã, irealã, precum în poezia

Te duci…”:

Te duci si ani de suferintã/ N-or sã te vazã ochii-mi tristi,/ Înamorati de-a ta fiintã,/ De cum zâmbesti, de cum te misti./ Si nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tãu este/ Cu chip de marmurã frumos.[…] Când mã atingi, eu mã cutremur,/ Tresar la pasul tãu când treci,/ De-al genei tale gingas tremur/ Atârnã viata mea de veci.[…] Puteam numiri defãimãtoare/ În gândul meu sã-ti iscodesc/, Si te uram cu-nversunare,/ Te blestemam, cãci te iubesc.[…] O toamnã care întârzie/ Pe-un istovit si trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor… 

Regretul iubirii care pleacã fãrã vointa sa, este redat cu sfâsierea fiintei, în poezia

„S-a dus amorul…”:

S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepãrtat/ Au rãsãrit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strãbãteau atât de greu/ Din jalea mea adâncã,/ Si cât de mult îmi pare rãu/ Cã nu mai sufãr încã!…

Minunate sunt cele douã poeme ale iubirii cu meditatii asupra existentei, primul fiind:

Mortua est”:

Te vãd ca o umbrã de-argint strãlucitã/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornitã,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele[…] Si-ntreb al meu suflet rãnit de-ndoialã: / De ce-ai murit, înger cu fata cea palã?/ […] Si totusi, tarinã frumoasã si moartã,/ De racla ta reazim eu harfa mea spartã/ Si moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O razã fugitã din haos lumesc./ Si-apoi cine stie, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar stie oricine,/ Cã ceea ce nu e nu simte dureri,/ Si multe dureri-s, putine plãceri./ A fi! Nebunie si tristã si goalã/ Urechea te minte si ochiul te-nsealã;/ Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic./ Decât un vis sarbãd, mai bine nimic… 

În cel de al doilea poem „Venere și madonã”, poetul îsi priveste femeia iubitã si o vede când înger, când demon. Si totusi femeii „demon” îi acordã „raza inocentei” si-i dãruie iubirea într-un mod unic: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sântã prin iubire,/ Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu pãrul blond.
Scrisoarea IV” dezvãluie drama creatorului care fãrã iubire – izvorul de energie spiritualã – si fãrã întelegerea iubitei, nu poate avea strãlucirea în artã; neîmplinirea dragostei duce la durere, sufletul totusi nu poate sã renunte la dragoste si de aici zbuciumul sufletesc:

O, aratã-mi-te iarã-n haina lungã de mãtasã,/ Care pare încãrcatã de o pulbere-argintoasã,/ Te-as privi o viatã-ntreagã în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea albã pãrul galben îl neteazã./ Vino! Joacã-te cu mine… cu norocul meu… mi-aruncã/ De la sânul tãu cel dulce floarea vestedã de luncã,/ Ca pe coardele ghitarei rãsunând încet sã cadã…/ Ah! E-atât de albã noaptea, parc-ar fi cãzut zãpadã…

Pasiuni si despãrtiri, poetul devine dezamãgit si dezamãgirea a dat limbii românesti o capodoperã – „Luceafãrul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata sã-i jertfeascã iubitei nemurirea, dar în cele din urmã este coplesit de drama renuntãrii, a izolãrii:

A fost odatã ca-n povesti,/ A fost ca niciodatã./ Din rude mari împãrãtesti,/ O prea frumoasã fatã./ Si era una la pãrinti/ Si mândrã-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinti/ Si luna între stele./ Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-l îndreaptã/ Lângã fereastrã, unde-n colt/ Luceafãrul asteaptã. […] Cobori în jos, luceafãr blând,/ Alunecând pe-o razã,/ Pãtrunde-n casã si în gând/ Si viata-mi lumineazã![…] Dar cum ai vrea sã mã cobor?/ Au nu-ntelegi tu oare,/ Cum cã eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Pãrinte, mã dezleagã/ Si lãudat pe veci sã fii/ Pe-a lumii scarã-ntreagã;/ O, cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar dã-mi o altã soarte,/ Cãci tu izvor esti de vieti/ Si dãtãtor de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire,/ Si pentru toate dã-mi în schimb/ O orã de iubire.[…] El tremurã ca alte dãti/ În codri si pe dealuri,/ Cãlãuzind singurãtãti/ De miscãtoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mãri din tot înaltul:/ – Ce-ti pasã tie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trãind în cercul vostru strâmt/ Norocul vã petrece,/ Ci eu în lumea mea mã simt/ Nemuritor si rece.

Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua pãrti a vietii:

Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri/ Si niciodatã n-or sã vinã iarã,/ Cãci nu mã-ncântã azi cum mã miscarã/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri,[…] Pierdut e totu-n zarea tineretii/ Si mutã-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea… mã-ntunec!

Ce bogãtie de nuante ale iubirii, ce profunde sondãri ale inimii! Bucurii si dureri ale iubirii, poetul aflându-se de cele mai multe ori în mijlocul naturii, din ale cãrei frumuseti nu-i scapã nimic. Si atunci când se aflã în interiorul unei odãi, priveste si întelege glasul naturii:

Si dacã ramuri bat în geam / Si se cutremur plopii, / E ca în minte sã te am / Si-ncet sã te apropii…

Eminescu a redat farmecul si durerea dragostei, cãci iubire înseamnã a primi si a dãrui, dar uneori dãruiesti prea mult, chiar totul, si simti cã nu mai primesti în egalã mãsurã… Sau, se întâmplã sã ti se ofere totul si tu sã nu mai poti dãrui ceea ce visai cândva sã dãruiesti…
Pânã în ultima clipã a vieþii lui creatoare s-a aflat în cãutarea echilibrului lãuntric, a privit iubirea și natura ca pe o evadare din realitatea brutalã. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltã, pesimism, ton premonitoriu, tandrete, dor, culturã, solitudine, Eminescu este muzicã.” „Eminescu este imponderabil si muzicã.”
Alexandru Surdu a consemnat faptul cã Eminescu a fost una dintre „personalitãtile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul poeziei românesti spunând cã „Arborii nu cresc pânã în cer. Nici noi nu putem creste dincolo de mãsura noastrã. Si mãsura noastrã este Eminescu. Dacã nu ne vom hrãni cu Eminescu, vom rãmâne în culturã mai departe înfometati.
Îmi amintesc de adolescenta mea, de serile când adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub pernã, repetând cu glas tare si apoi în gând, strofe întregi… Si ceea ce memorezi la acea vârstã, nu se uitã niciodatã. La paisprezece ani, fascinatã de versurile lui, scriam într-un jurnal, o poezie:

„Lui Eminescu”:

A-ti scrie mãcar douã versuri/ De câte ori n-am încercat./ Sã-ti spun ce simt cu-adevãrat / Cuvinte – alese-a trebuit sã cat./ Luam mereu în mâna mea/ Creionul si coala de hârtie/ Dar ce folos, cãci mã-ntrebam/ De ce eu totusi nu-ti pot scrie?/ Nu stiam cum sã-ti mãrturisesc/ Cã recitindu-ti cartea mare/ Simteam inima-mi tare bãtând/ Si-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adâncã/ Rânduri scrise-n duiosie rarã/ Si copiilor nostri încã/ Ne-ntrecut de frumoase-au sã le parã./ Ai biciuit acea societate/ Cu nepãsare, dispret si chiar blestem,/ Nu îti pãsa de consecinte/ Erai un revoltat mândru si ferm./ O meritau miseii, nedrepti si cruzi,/ Pe placul lor a scrie îti cereau/ Sã-i preamãresti, sã-i lingusesti / În schimb ce-ti dãruiau?/ În mizerie si sãrãcie te cufundau./ „Va suferi si scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai fãceau!?! Asta voiau!/ Sã-ti facã degrabã un mormânt/ Sã punã mâna pe caietu-ti sfânt/ Si-apoi pe piatra de mormânt/ Sã scrie un singur cuvânt… / Eminescu – mort?/ O, nu, nu! Asta niciodatã!/ Trãiesti! Esti tot atât de viu/ Prin cartea-ti minunatã!

Reclame