Vasile Danci-Moroșanu: Fărâme de suflet..

jurnalist, poet, Roman

Cînd îngerii coboară din vise…

Povestioară inspirată de tradiţia românească legată de „Moşii de iarnă”, când se dă de pomană de sufletul celor adormiţi întru Domnul

 Potop de-ar fi, în fiecare an, în sîmbăta de dinaintea lăsatei secului a Postului Învierii Domnului se duce să-şi dea pomelnicul la biserică şi să împartă „poale-n brîu”, vin şi alte bucate despre care mereu spune că „le-a plăcut pe lumea asta morţilor”. Niciodată nu s-a întors din drum. A mers înainte, ca Ana lui Manole, pentru jertfa ei de toate iernile şi de toate verile fără de care nu i-ar tihni nici Paştele şi nici Rusaliile, cu ceilalţi „moşi”, de pe vremea cînd înfloresc bujorii în grădină…

Acu’ vreo cîţiva ani în urmă, nu mai ştie bine dacă or fi şase, şapte, moşii s-or pomenit odată cu Babele primăverii, pe-tunci întîrziată bine. Şi se scutura Dochia de nu mai dovedeai să găseşti cărarea, iar cînd a ajuns la cimitir, a dat că nu mai era crucea de lemn pusă la căpătîiul tatălui. Fusese o iarnă atît de grea încît sărmanii satului au ajuns să fure pînă şi crucile din cimitir, ca să nu moară de frig. În ziua aceea şi-a împărţit pomana printre sughiţuri de plîns şi a făcut ceva ce încă îşi bănuieşte, cu toţii anii care au trecut şi cu toate mărturisirile de la spovedanie care n-au fost deloc puţine. A blestemat şi i-a stropşit din rărunchi pe cei care i-au lăsat mormîntul tatălui fără crucea zveltă din lemn uscat de brad, le-a alduit „de dulce” la amărăştenii aceia de ia fost a doua zi ruşine să-şi amintească de câte i-au stat pe limbă, cu toate că mereu se fereşte să nu facă ceva care ar putea să-l mîhnească, chiar şi pe lumea cealaltă, pe cel care acum crede şi spune la toată lumea că-i este „al doilea înger păzitor”… Pe seama asta mereu stă să-i înfrunte pe toţi cei care mai rîd de ea şi o sfătuiesc „să-şi trăiască viaţa”, iar ea îşi vede de rânduielile moştenite de la bunica precum o maică de la mănăstire şi le spune poveştile sale care, cu anii, s-au înmulţit mereu.

De fiecare dată, chipul părintelui i se arată în vis, mereu în locuri minunate, greu de povestit în vorbe, iar asta o face să creadă că „tata este în Rai”. Prima oară i s-a arătat la cîteva zile după prohod, cînd a venit la ea bărbatul chipeş şi a rugat-o să caute în dulapul din odaia cu zestrea cureaua lui cea nouă pentru care îngerul ei păzitor era numai suflet şi ţinea la lucrul acela ca la ochii din cap pentru că era făcută de cumătrul lui din megieşi. Abia atunci şi-a dat seama că, în durerea lor, cei ai casei au îngropat mortul fără curea la pantaloni, pe care, apoi, au dat-o de pomană, ca tatăl ei să meargă la judecată ţanţoş, aşa cum ieşea duminicile în sat. După aceea, cînd mai să se-mplinească patruzeci de zile, l-a visat în ogradă unde i-a spus din ce butoi să ia vin să pună pe masă, la praznic. Cei ai casei au dat din mînă a nesupunere şi au desfundat alt butoi, însă cînd a pus piciorul pe scara beciului, cumătru’, care vine mereu să-i ajute, trei sticle au căzut, aşa, ca din senin. S-au făcut ţăndări de s-au cutremurat şi frat’su şi mumă-sa care n-au mai avut ce să tăgăduiască. De venit însă, numai la ea vine, la „copilul lui”, cum o alinta pe cînd era mică. La ceilalţi, rar. În opt ani, Anica, mumă-sa, l-a visat doar de două ori, şi atunci supărat, în vreme ce la ea nu mai ţine minte de cîte ori i-a călcat visele, mereu împăcat şi senin. De multe ori, atunci cînd nu mai răzbeşte să-şi care povara crucii, se roagă la tat’su ca la Dumnezeu s-o ajute, iar el n-o lasă niciodată.

Ultima oară, a venit de i-a arătat cartea aceea cu chestionare de circulaţie unde zăcea certificatul ei de naştere, rătăcit şi căutat cu disperarea că de-acum trebuie să-şi scoată “duplicat”, de s-a ciudit zile la rând şi a umblat scuipându-şi în sîn uimită de întâmplarea care a făcut-o şi mai tare să creadă că în lumea lui, acolo pe tărâmul heruvimilor, tatăl ei tresare la frământările pentru care, cu sfială, îl cheamă mereu s-o-ntărească. I-a zîmbit şi a mîngîiat-o pe creştet ca atunci cînd era mică şi venea de la şcoală cu cîte un zece şi i-a spus să facă sarmalele un pic mai mărunte pentru praznicul pe care nu-l uită în nici un an, orice nevoi ar trece peste cei rămaşi acasă. A muncit o noapte întreagă la nişte sarmale cît nucile, de care s-au minunat toţi mesenii. În ziua aceea, a pomenirii, pe cînd părintele citea la colivă, a simţit o apăsare uşoară pe umăr despre care şi acum se jură că „a fost tata”. Multă vreme n-a spus la nimeni, de teamă să nu-l alunge dincolo, în visele din care încă mai vine din cînd în cînd. Îl cheamă mereu şi-l pomeneşte cum ştie ea mai bine, iar cînd nu mai dovedeşte de greutăţi plînge de-ţi frige inima, aşa ca un copil bătut, şi spune repetat, printre sughiţuri adînci, că pe ea „numai tata” a iubit-o de cînd se ştie…

*Articol publicat în cotidianul „Evenimentul”, regional al Moldovei, sub pseudonimul Bogdan Moroşanu

Ziua în care vin crăiesele…

* Povestioară inspirată de tradiţia românească legată de Mărţişor 

„Mamă, mai e mult pînă cînd vin crăiesele?”…  Zile la rînd, femeia i-a acultat frământarea boţului de copilă care se zbătea în coşmarurile ei ca de pe altă lume, de fiecare dată ştergîndu-şi lacrimile de pe obraji, mută, îngînînd cîte o un “Doamne-ajută”, doar, doar, va veni şi ceasul în care Irinuca ei se va ridica să zburde cu ceilalţi ţînci pe uliţa plină de strigătele de bucurie din amiaza aproape primăvăratică.

Niciodată nu i-a stricat voia, niciodată nu i-a spus că zânele pe care le aşteaptă ea n-au trăit decât în povestea ştiută de la “mamaia”, de teamă să nu strice vraja aceea în care-şi pusese de-acum nădejde că o să-i învie copila, să nu mai îndure atâta suferinţă. Acolo, în casa de sub pădure, sărăcăcioasă dar plină de lumina poveştilor numai bune pentru leacuri de suflet, Irina, fetiţa bălaie şi firavă, a învăţat că mai pe la-mplinirea iernii „Crăiasa Primăvară” şi „Crăiasa Iarnă” coboară din stele cu un caier de foc şi cu unul de zăpadă, la care tot torc şi tot împletesc, împărţind daruri de bucurie şi de fericire pentru cei suferinzi, iar de atunci, de cînd s-au oprit cu caleştile lor strălucitoare pentru prima oară printre muritori, cam de pe vremea cînd încep mugurii să mijească oamenii poartă fundiţe împletite din focul care face iarba să crească şi din răcoarea iernii care acoperă lanurile cu plapume groase de omăt, fără de care belşugul verilor n-ar mai fi cu putinţă.

De fiecare dată, în nopţile lungi care-i ardeau obrajii de la focul acela blestemat care s-a cuibărit în trupul ei firav, adunat de pe uliţă într-o amiază cu ger cîinos cînd i-a cerut omului de zăpadă să vorbească precum în poveştile bunicii, de fiecare dată se-ntîlnea în visele ei cu cele două crăiese care-i aduceau daruri, de torcea şi-mpletea, pînă dimineaţa, cînd se trezea lac de sudoare. Niciodată însă n-a isprăvit şnurul acela în care aduna de zor foc şi zăpadă, şi care, „odată atins, învie pînă şi morţii”, cum spunea bunica. „Încă nu e dată vremea”, o liniştea mama de fiecarea dată cînd venea să vegheze la suferinţa boţului, „o să vină şi crăiesele şi ai să ieşi să le-ntîmpini, la poartă”, spunea femeia, parcă amăgită şi ea de-acum de poveste, cu gîndul la ziua în care nădăjduia să plîngă de bucurie.

Nopţi la rînd fetiţa a tot tors şi a împletit în visele ei, muncită de gîndul că, poate, vor veni şi zorii aceia cînd roşul jăratecului şi albul zăpezii se vor împreuna odată în împletitura aceea miraculoasă. Zilele, mai lungi de-acum şi mai luminoase, şi le petrecea căutînd cu privirea departe, pînă spre poala dealului unde se zărea casa bunicii, minunîndu-se de dansul soarelui care, tot „mamaia” i-a spus că de fiecare dată, primăvara cică, s-ar preface în fecior şi ar coborî la horă, în sat. Într-o dimineaţă însă Irinuca a tresărit din somn frămîntată de gîndul că n-o să mai scape de frigurile şi de focul care o ţineau în casă încă de pe vremea ultimei ninsori. S-a frecat la ochi, aproape lăcrimînd, apoi s-a trezit în braţele mamei care, aproape şoptit, i-a spus cu vocea sa blîndă: „hai, mai ia o gură de ceai fierbinte şi o să ieşi şi tu pe uliţă, că as’ noapte nu te-a mai învăluit focul aşa de tare”. Atunci, a zărit fundiţa din visele sale prinsă cu grijă la pieptul mamei, împletită ca de fiecare dată, în roşu şi alb, aşa cum ştia din povestea bunicii văpaia focului care face pomii să-nflorească şi albul imaculat al iernii care îi aducea mereu atâtea bucurii. Irinuca a atins-o uşor, de teamă parcă să nu risipească vraja, după care s-a ridicat din braţele mamei ca şi cum însuşi focul ei de atâtea nopţi fusese doar un vis, apoi a zbughit-o peuşă până-n mijlocul ogrăzii vestind înspre uliţa plină de veselie, cu mânuţele împreunate la gură, căuş: „Uraaa, uraaaaaaaaa, s-au întors crăiesele buniciiiiiiiiiiiiiiiiiiii” !

 

text si video preluat de pe: http://morosanforever.blogspot.com/