Vavila Popovici- Întoarcerea acasă

scriitor, S.U.A

„Mult mai bine-ar fi, se înţelege,   

bunul simţ de-ar ţine loc de lege.

La Fontaine       

 Mentalitatea este felul de a gândi al unui individ, a unei colectivităţi, nu? M-am reîntors în ţară. Ofiţerul de la controlul de paşapoarte îmi spune: „Bine v-aţi reîntors în ţară!” Nu mă aşteptam. Sunt profund emoţionată! Merg mai departe. O senzaţie de zăpăceală, amestecată cu oboseală m-au înstăpânit. Şi  gândesc: Dar dacă cândva nu mă voi mai întoarce în ţară sau nu voi mai pleca din ţară? Nu poţi şti ce-ţi oferă viaţa şi ce gânduri te pot străbate şi nici ce judecăţi poţi avea în alte clipe ale vieţii…

     Acum am ajuns, cu adevărat, acasă.  Am citit de curând şi am înţeles sensul cuvântului dachai a cărui semnificaţie în limba galică însemnă casă, locuinţă, reşedinţă, cuvântul doch înseamnă patria, ţara în care te-ai născut, iar dacha însemnă cea mai iubită, cu alte cuvinte „Dacia, pentru antici era adevărata patrie, era acasă, de unde puteai pleca, dar unde totdeauna reveneai, atras de fiorul inefabil al matricei terestre primordiale”.

     Obositor, foarte obositor! Nu numai călătoria cu avionul a fost obositoare, dar şi parcurgerea drumului de la Bucureşti la Piteşti. Cu toate că am comandat maşina, de îndată ce ieşim din aeroport, şoferul îmi cere bani pentru parcare, îi înmânez o bancnotă şi nu-mi dă restul. Apoi are o discuţie cu un alt cetăţean. Nu mă interesează cine este, ce dispută există între ei, nici tonul pe care îl folosesc amândoi. Încă nu realizez că am pătruns în altă lume! Sunt prea obosită! Cârâiala dintre cei doi încetează la un moment dat, înainte de a-mi pierde răbdarea. Mă urc în maşină lângă el, să nu adorm şi să-l pot controla, eventual ajuta în parcurgerea traseului, adică fac acest gest din lipsă de încredere şi pentru siguranţă. Străbatem Bucureştiul în două ore, maşinile circulă bară la bară. Îl întreb pe şofer dacă nu trebuie să-mi pun centura de siguranţă, mai mult pentru a-i atrage atenţia că nu o poartă. Îmi răspunde că el nu poate suferi să fie încins cu acea centură, aşa că nu este nevoie. Imediat îmi zic: Se cunoaşte că am ajuns în România! Are chef de conversaţie; mă întreabă  unde am fost, la cine am fost, câţi copii am, cum mi s-a părut în America, dacă mă bucur că m-am întors, mă rog tot “arsenalul” de întrebări. Nu lipseşte întrebarea: „Nu-i aşa că nu circulă pe-acolo câinii cu covrigii în coadă?” Eu fac efortul de a-i da un răspuns cât mai scurt. La un moment dat mă întreabă dacă nu mă deranjează să-şi aprindă o ţigară. Ce să-i răspund? Dacă aş fi sinceră, se poate enerva, aşa că zic, cu o jumătate de gură: Nu! Îşi aprinde de îndată ţigara, conduce cu mâna dreaptă şi în mâna stângă ţine ţigara pe care o scutură din când în când pe geamul maşinii. Din nou îmi zic: Doar am ajuns în România! După ce -şi termină ţigara, o aruncă peste geamul maşinii. Momentul coincide cu „cântatul” telefonului mobil. Răspunde şi întreţine conversaţie cu o iubită. Mă enervează, dar încerc să fiu mai conciliantă. Îmi zic: poate îi este dor de ea, să-l iert! Dar, nu! În timp ce  maşina este oprită la semafor începe să sune el.  Apare semnalul verde, porneşte conversând. Altă iubită, aceleaşi declaraţii de dragoste. Iar o ţigară, iar un telefon… Cinci-şaşe iubite. Să-i trăiască! îmi zic şi zâmbesc. Mă provoacă la discuţii, despre căsătorie, copii etc. Omul vrea să ştie părerea unei femei în vârstă. „Discuţii bizantine!?”

     Închid ochii pentru câteva clipe, să mă pot concentra asupra unei idei fulgurante: cândva, manierele purtau pecetea plăcută a graţiei şi rafinamentului vechii şcoli a politeţii familiale şi şcolare. Acum…

     Şi uite-aşa intrăm pe autostradă. O parcurgem cu viteză redusă. Infrastructura! Bat-o s-o bată… norocul! Se circulă pe un singur sens, fiindcă autostrada este în reparaţii. Îmi amintesc că la plecare era tot în reparaţii. Şi au trecut trei luni. Îl întreb pe ce distanţă este restricţionată circulaţia. Îmi spune: „Vreo 20”. Constat puţin mai târziu că nu sunt 20, ci 50 de kilometri. De aici maşina îşi ia zborul. Primul meu gând: Vrea să recupereze timpul pierdut. Mă bucur într-un fel! Viteza creşte însă, trece de 180 kilometri la oră. Mă înspăimânt, dar nu sunt în stare să mai deschid gura. Gândurile mi se fac ţăndări, am senzaţia că mă prăbuşesc într-un gol, şoseaua se dezagregă în deschizătura leneşă a pleoapelor şi probabil adorm… Mă trezesc speriată, îmi propun să rămân trează, să fiu conştientă de ceea ce se întâmplă. De data aceasta încerc eu să-l întreb câte ceva, pentru a nu mă fura din nou somnul, dar şi pentru ca şoferul să-mi răspundă şi astfel să fie obligat să micşoreze viteza. Aşi! Îi atrag atenţia că merge prea repede şi mă asigură că este obişnuit cu această viteză pe autostradă. „Şi cei de la circulaţie ce spun?” „Se fac că nu mă văd!”

     După vreo patru ore de mers cu maşina, ajung acasă, frântă de oboseală. În faţa blocului deşi este un bec care ar trebui să ardă permanent în timpul nopţii, este stins de un locatar „vigilent”, căruia probabil îi place să trăiască în întuneric… şi nimeni nu-i spune nimic, locatarii se complac în această situaţie. Nu văd, mă împiedic de o ţeavă care a rămăs neintrodusă în pământ. Îmi amintesc că la plecare era un adevărat şantier aici, deci nu s-a terminat lucrarea. Totul merge încet… Ca la noi! Şi nimeni nu e tras la răspundere!

     Descui uşa, intru în casă, aprind lumina. Deodată, un vid în faţa ochilor mei. Rămân nemişcată câteva clipe, încremenită ca o stană de piatră. Fac o rugăciune. Apoi, totul recapată viaţă. Lucrurile încep să strălucească, de parcă ar fi dormit un secol si acum încep să se trezească. Chiar am senzaţia că se bucură şi bucuria lor intră în sufletul meu. Odaia mi se pare atât de mică şi sufletul meu atât de mare acum! Las geamantanele pe hol, mă închin din nou şi mă aşez în fotoliu, să chibzuiesc bine ce am de făcut. Spălatul pe mâini şi pe faţă – urgenţa numărul unu… Ca întotdeauna, după o călătorie, deschid bagajele şi sortez lucrurile: mă bucur de cadouri, pun lucrurile în dulap, în diferite sertare, unele la spălat etcaetera. Urmează duşul şi cufundarea în aşternutul curat, rece, dar primitor. Acasă! Bucuria ciudată a revenirii acasă! Îmi pun întrebarea dacă sunt fericită după asemenea călătorie, după întrevederea cu copiii. Dar ce este fericirea? Poate înseamnă a vedea ceva frumos, a simţi ceva plăcut, a înţelege şi apoi a iubi, a iubi şi iar a iubi… Dar dacă această putere de a iubi scade? În situaţia asta devii un nefericit. Slavă Domnului, simt că posed încă forţe nemărginite… Oricum, „bateriile” mele s-au încărcat pentru mult timp…

     Fără a minimaliza frumuseţea şi originalitatea spaţiului în care am trăit o viaţă, eu cred că pământul este totuşi acelaşi, şi aici şi acolo, oamenii chiar dacă sunt de altă rasă sau aparţin altui continent, şi unii şi alţi au suflete. Lumea se împarte peste tot în urâţi şi frumoşi, proşti şi deştepţi, culţi şi inculţi, credincioşi şi atei, morali şi imorali. Decelăm, toată viaţa decelăm, ne străduim să trecem de partea binelui, a frumosului. Ne este greu! În ajutor ne vin credinţa şi arta… Şi adorm…

 
http://vavila.wordpress.com/
Reclame