Eminescu şi literatura veche. Recitind Împărat şi proletar

Pasiunea lui Eminescu, mărturisită de toţi cei care l-au cunoscut, pentru literatura veche a lăsat urme mult mai adânci în scrierile sale decât se întrevede la o lectură iniţială. În această direcţie, lectura sa este foarte greu de identificat, din moment ce, în funcţie de evenimentele vieţii, cărţile vechi şi manuscrisele au venit şi au părăsit biblioteca poetului. Două mărturii, una de la începutul vieţii poetului, a lui Teodor Ştefanelli, alta de la sfârşitul ei, cea a lui Mozes Gaster, amintesc pasiunea cu care acesta parcurgea textele vechi, extrăgându-şi pe bucăţi de hârtie formulări şi expresii care îl impresionau.

Această pasiune pentru limba textelor vechi poate explica în bună măsură revoluţia pe care a făcut-o limbajul poetic eminescian în convenţia exprimării lirice de atunci. Un studiu al „dereglărilor” de la norma limbii literare a poeziei eminesciene îşi poate găsi multe resurse de documentare în textele „limbii vechi şi înţelepte”. Limba vechilor texte primeşte în perspectiva lui Eminescu o valoare simbolică, de păstrătoare a unui mod de gândire în care simbolul şi metafora ocupau un loc central, oferind germeni ai unei înnoiri a limbajului poetic convenţional contemporan.
Un simplu exemplu: cuvântul mohorât, care primise încă de la începutul secolului al XIX-lea sensul de „închis, întunecat, sumbru, sur” (fiind încă folosit în poezia populară şi cu accepţiunea „care are culoarea de la roşu-cărămiziu la roşu-vineţiu; p. gener. de culoare închisă; întunecat, sumbru; lipsit de lumină, întunecos, sumbru” (DEX), are în textele vechi doar sensul de purpură (prin extensie, „purpuriu”). Astfel, în Evanghelia învăţătoare de la Govora (1642) se spune: „Împăratul Îngeresc cu veşmânt mohorât îmbrăcat în batjocură”; la fel, în Biblia de la Bucureşti (Apocalips, 18.4 găsim: „Şi [văzuiu] muiare îmbrăcată în mohorât şi roşiu” (exprimare asemănătoare anterioară şi în Noul Testament de la Bălgrad!); purpura fiind culoarea imperială, nu surprinde faptul că în poezia lui Eminescu (la fel ca în colindele care conservă această valoare a cuvântului) întâlnim:

„În biserica pustie, lângă arcul în părete, 
Genunchiată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri, 
Palidă şi mohorîtă Maica Domnului se vede” (Înger şi demon)

sau, şi mai explicit:

„Mi se părea că mohorâta roşie icoană a Maicei Domnului din iconostas lua conture din ce în ce mai albe, faţa sa cea ştearsă şi nenţeleasă devenea ca suflată de-argint trandafiriu, părul său acoperit de maramă brodată cu aur părea că undoia în lungi şi dezordinate bucle blonde ca aurul, ochii săi stinşi de vreme păreau că lucesc ca două flori vinete, iar buzele sale sânte, galbene şi închise păreau, rozate, a murmura vorbe, pe când haina cea plină de falduri şi roşie devenea în ochii mei painjeniţi albă ca gazul cel alb. În biserică, în locul maicei lui Dumnezeu, eu priveam, prin lacrimile mele amare de amor, pe acel chip drag inimei mele, pe Poesis” (Geniu Pustiu)
şi: 
„un scaun de paie în mijloc cu o gaură gigantică, nişte sfeşnice de lut cu falnice lumânări de său, o lampă veche, cu genealogie directă de la lampele filozofilor greci, a căror studii puţeau a untdelemn, mormane de cărţi risipite pe masă, pe sub paturi, pe fereastră şi printre grinzile cele lungi şi afumate a tavanului, ce erau de coloarea cea mohorîtă-roşie [a] lemnului pârlit” (Geniu pustiu).
Dar cuvântul apare şi în prima strofă a variantei finale a poemului Împărat şi proletar, evocând, de data aceasta, stindardul revoluţionarilor [1]. Excesiv de citit şi citat (într-o anumită perioadă) pentru prima parte a sa, poemul este departe de a fi înţeles în întregimea sa doar în urma lecturii acestei secvenţe, care îl apropie atât de mult de ideologia socialistă:

„Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă,
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.”

Este compusă într-un context istoric precis, la care face referire explicită, cel al Comunei din Paris, a sfârşitului celui de al doilea imperiu francez prin înfrângerea şi luarea lui Napoleon al III-lea ca prizonier de către armatele prusace (2 septembrie 1870) şi proclamarea noii republici franceze (4 septembrie)[2]. Dar, concomitent, redactarea poemuluiÎmpărat şi proletar este contemporană cu ridicarea unui nou imperiu, cel German, a cărui proclamare a avut loc în celebra Sală a Oglinzilor de la Versailles – spaţiu de referinţă pentru regalitatea franceză, opţiunea noului împărat german fiind evident intenţionată pentru a marca prăbuşirea celui de al doilea imperiu francez şi ascensiunea unei noi puteri europene – la 18 ianuarie 1871, noul împărat având o primire fastuoasă la Berlin în 16 iunie 1871. Să mai amintim că anul 1870 e cel în care lua sfârşit milenarul stat papal (înfiinţat în 754 prin aşa numita donatio pipinicafăcută de Pepin al III-lea), odată cu intrarea trupelor italiene în Roma. La nivel naţional, cu câţiva ani înainte avusese loc abdicarea lui Ioan Alexandru Cuza şi alegerea ca domnitor a lui Carol I de Hohenzollern (1866) şi compromisul austro-ungar (1667) prin care se crea monarhia dualistă austro-ungară, ambele evenimente importante pentru soarta românilor din Principatele Unite (viitoarea România), ca şi a celor din Transilvania, Bucovina şi Banat [3].
Relativitatea istoriei, dovedită de toate aceste evenimente, nu putea decât să-l sensibilizeze pe Eminescu, aflat în acel timp în perioada studiilor vieneze, mediul universitar dezbătând cu pasiune evenimentele politice, cu atât mai mult cu cât însuşi Imperiul Habsburgic depăşise un moment important al propriei istorii, cel al secesiunii.
Acestui relativism al istoriei i se adăuga şi un relativism economic, Occidentul fiind străbătut, începând cu 1883, de o prelungită criză economică.
Comparativ cu prăbuşirea unui imperiu şi ridicarea unuia nou, ambele aflate în jurul unor personalităţi istorice precum „cezarii” (Napoleon III şi Wilhelm I de Hohenzollern) şi al unui artizan al istoriei, precum cancelarul german Bismark, mişcarea Comunei din Paris (18 martie – 28 mai 1871) prezenta imaginea unei explozii sociale contradictorii şi, cel puţin aparent, amorfe. Eminescu se afla în momentul redactării primei variante a poemului la Viena şi, apoi, în ţară, fiind profund interesat de evenimentele politice (la 1 ianuarie 1870, cu ocazia Anului Nou, împreună cu un grup de studenţi români, îl vizitează la Dobling pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza; începând cu 30 martie 1870 se implică în organizarea sărbătorilor de la Putna amânate – datorită războiului franco-german – până pe 14 iunie 1871; în aceeaşi perioadă militează pentru unificarea societăţilor studenţeşti de la Viena etc.). 
Puţine din scrierile lui Eminescu, poate cu excepţia Doinei [4] – dar aceasta a putut să fie repede scoasă din reperele imediate ale redactării sale, fiind văzută ulterior ca un text patriotic (de unii însă, cenzurat ca un text naţionalist şi xenofob) – şi-au aflat geneza imediată într-un context politic atât de revelator reconstituibil. Dar pentru înţelegerea poemului Împărat şi proletar suntem obligaţi să ţinem cont de întreaga operă a poetului, care este de o mare coerenţă.
Compus în etape, având o primă variantă care conţinea doar discursul revoltatului, intitulat explicit Proletarul,

„O ades suit pe-o piatră, cu turbare se-nfăşoară 
In stindardul roş — Şi fruntea turbure şi încreţită 
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită 
Ochii fulgerau şi vorba-i trezia furia vulgară.

Dumnezeu? O umbră goală cu-a cărui nume v-apasă 
Orb ar trebui să fie, surd or rău, dacă ar fi — 
Dacă stă-n a lui putere rău-n lume-a nimici 
Atuncea de ce n-o face? Dacă-i însuşi rău vă pasă”

textul a fost redactat în strânsă legătură cu primele variante ale poeziei Înger şi demon [5], una din variantele iniţiale ale poeziei sună aproape identic cu discursul proletarului:

„O ades suit pe-o piatră, cu turbare se-nfăşoară 
In stindardul roş — Şi fruntea turbure şi încreţită 
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită 
Ochii fulgerau şi vorba-i trezia furia vulgară.

Dumnezeu? O umbră goală cu-a cărui nume v-apasă 
Orb ar trebui să fie, surd or rău, dacă ar fi— 
Dacă stă-n a lui putere rău-n lume-a nimici 
Atuncea de ce n-o face? Dacă-i însuşi rău vă pasă”.

Ne aflăm, de fapt, în faţa motivului atât de drag romanticilor, al îngerului revoltat. La Eminescu constatăm între 1870-1873 o alterare a motivului, care, fără îndoială, trebuie pusă în legătură cu o anumită schimbare a opiniilor sale politice.
Motivul îngerului revoltat apare explicit şi în alte poezii ale sale, precum în Demonism, în care, de fapt, găsim o sinteză a motivului, apropiat, de această dată, abordării generale a romanticilor, apelând şi referiri la alţi revoltaţi mitologici, precum titanii:

„Contra nălţimilor cereşti;        
El a fost rău şi fiindcă răul
Puterea are de-a învinge… ‘nvinse. 
Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut .
Tu ai voit s’aduci dreptate ‘n lume:
El e monarc şi nu vrea a cunoaşte        
Decât voinţa-şi proprie şi – aceea 
E rea. Tu ai crezut, o Demon, 
Că în dreptate e putere. — Nu,
Dreptatea nu-i nimic făr de putere.
Cătat-ai aliaţi între Titanii         
Ce brăzdau caosu ‘n a lor răscoală, 
Ai înzestrat pământul cu gândiri, 
L-ai înarmat cu argumente mari 
Contra lui Ormuz.”

În primele redactări ale poemelor Împărat şi proletar şi Înger şi demon accentele radicale sunt evidente, apropiindu-se de radicalismul extremei hegeliene de stânga (fiind mai degrabă o negare a stărilor societăţii umane, decât un proiect de construire a unei noi orânduiri).
Textul variantei din Înger şi demon se încheie cu:

„Fulgeri fierb pure [şi] sfinte moartea lumei s-o lumine 
Ceru -n clopot să s-avânte, smulgând spaţiile cu sine 
Mişcând limba lui de tunet printre nourii cei deşi”.

Traiectoria celor două texte se defineşte începând cu variantele lor din anii 1871-1872, Înger şi demon desfăşurându-se în limitele conflictului individual între revoltat şi îngerul, purtător al liniştii, iubirea anulând revolta, în timp ce Împărat şi proletar optează pentru opoziţia a două arhetipuri politice: revoltatul şi cezarul, văzute ca două prototipuri umane, care se repetă în permanenţă de-a lungul istoriei omeneşti, coexistând uneori în acelaşi individ. Dacă în Umbre pe pânza vremii doar cezarul este convins „C-a lumei istorie ce-n veci se desfăşoară / E fabula ciocanului ce cade pe ilău”, odată cu redactarea finală a poemului, ideea se insinuează inclusiv în discursul proletarului: „Formele se schimbară, dar răul a rămas”, şi devine şi mai clar în imaginea cezarului:

„Astfel umana roadă în calea ei înghiaţă,
Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui vieaţă
Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă 
Faţa – căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.
În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,

Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om
În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
Dorinţi nemărginite plăntând într-un atom”.

Culoarea mohorâtă (purpuriul roşu-violaceu) evocată în poem aminteşte de data aceasta stindardul celor revoltaţi. Încă de la început, imaginea care domină pasajul este una negativă, întunecată, fiind însoţită de epitete care evocă întunericul: lumina pătrunzând „printre fereşti murdare”, participanţii au „feţe-ntunecoase”, fiind „săraci şi sceptici”, singura pată de culoare fiind culoarea spaţiului unde se desfăşoară întâlnirea revoltaţilor.
În prima variantă a poeziei, Proletarul, poetul aderă la filosofia revoltatului, fiind mai curând influenţat de lectura filosofilor hegelieni de stânga – care era adeptă a ideii individului care poate domina istoria, implicit, din perspectivă socială, a unui nihilism din care a descins ulterior mişcarea anarhistă, decât a unor idei revoluţionare propriu-zise (în nici un caz marxiste):

„Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere
O, disbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrămi – de urât,
Lăsaţi să fie ce e o muzică de sfere
Şi făr de patimi trece, în câmpul nesfârşit”.

Abia în cea de a doua variantă a poemului, Umbre pe pânza vremii, este introdusă şi persoana cezarului. În noua redactare tonul se schimbă, începând chiar cu titlul, care evocă un teatru foarte popular atunci, cel al umbrelor. Acest tip de teatru, de provenienţă orientală, a intrat în Europa prin intermediul turcilor sub numele karagöz şi, apoi, al grecilor sub cel de Καραγκιόζης termen pătruns în limba română (din turcă sau greacă) cu un sens particular, primind o valoare peiorativă „comic, ridicol”. 
Cele două prototipuri, pe care le propune cea de a doua variantă, împăratul şi proletarul, sunt văzute ca fiind iremediabil repetitive de-a lungul istoriei omeneşti, uneori coexistând în acelaşi individ.
Dacă textul – neterminat, de altfel – al Proletarului ne-ar putea lăsa să înţelegem că la 1870 Eminescu putea să fie solidar cu ideologia revoluţionară, începând cu cea de a doua variantă, Umbre pe pânza vremii, şi, mai ales în textul publicat în „Convorbiri literare”, dovedeşte că în final motivul romantic al îngerului revoltat primeşte pe parcursul redactării textului o valoare negativă, atât prin finalul discursului devastator, deloc optimist al proletarului:

„Zidiţi din dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochiu vil şi viclean.”
………………………………………………………
„O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi
Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias-;
Nimic. Locul hienei îl luă cel vorbăreţ,
Locul cruzimii vechie, cel lin şi pismătareţ,
Formele se schimbară, dar răul a rămas!”

cât şi prin însuşi finalul poemului.
Evident în urma unei evoluţii a propriilor opţiuni politice, dar şi prin aderarea la grupul Junimii şi, mai ales, ca redactor la „Timpul” şi a luării unor atitudinii polemice antiliberale (numit sistematic de Eminescu „roşii”), imaginea îngerului revoltat, pe care îl întâlnim prezentat favorabil în atâtea scrieri ale romanticilor şi chiar în primele scrieri ale poetului, este înlocuită de cea a îngerilor negri, pe care textele vechi îi evocă ca forţe destructive ale universului şi ale fiinţei umane. Gândirea politică a lui prelungea un conservatism de tip iluminist, care credea în reforma socială şi nu în revoluţie. Astfel, poetul amendează chiar şi Revoluţia Franceză, văzând în Robespierre un călău, nu un revoluţionar:

„Şi prin negrele icoane unor zile fără frâuri,
Unde viaţa e-o scântee, unde sânge curge ‘n râuri,
Palid, adâncit, sinistru, trece tigrul Robespierre ;
Şi privirea-i sângeroasă s’alintează ca spre pândă;
Căci ce scrie e-o sentinţă, ce gândeşte e-o osândă—
Într’un cran săpat ca ‘n piatră fierb gândirile-i de fier.” (Memento mori)

Odată cu căderea sa, îngerul revoltat, devenit Satan, ajunge să fie un factor al distrugerii universale. Astfel este prezentat în poemul Andrei Mureşan:

„Cântaţi-o dar, popoară! În glasu – adânc al stranei
Voiu mesteca legenda cea vechie a Satanei. 
O, Satan! geniu mândru, etern, al desperării,
Cu gemătul tău aspru ca murmurele mării… 
Pricep acum zâmbirea ta tristă, vorb’ amară:
« Că tot ce e în lume e vrednic ca să piară»… 
Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele, 
Cu cârduri uriaşe te-ai înălţat, rebele”
[…………………………………………………………………………….].
„O Satan ! geniu al desperării!
Acum pricep eu gându-ţi, căci svârcolirea mării
Trăieşte – acum în mine. Pricep gândiri rebele
Când ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele,
Desrădăcinaşi marea ca s’o împroşti în soare, 
Ai vrut s’arunci în caos sistemele solare — 
Da! ai ştiut că ‘n ceruri, răul, nedreptul tronă”.

Îngerul căzut apare şi în alte texte, rămase în manuscris ale poetului. De pildă:
„Ai fi crezut că e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuţi, un Satan, nu cum şi-l închipuiesc pictorii: zbârcit, hidos, urâcios, ci un Satan frumos, de-o frumuseţe strălucită, un Satan mândru de cădere, pe-a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul, şi iadul îndărătnicia, un Satan dumnezeiesc care, trezit în ceri, a sorbit din lumina cea mai sântă, şi i-a îmbătat ochii cu idealele cele mai sublime, şi-a muiat sufletul în visurile cele mai dragi, pentru ca în urmă, căzut. pe pământ, să nu-i rămână decât decepţiunea şi tristeţea, gravată în jurul buzelor, că nu mai e în ceri.” (Geniu pustiu). 
Că poetul nu vedea nimic pozitiv nici în revolta Comunei din Paris este dovedit şi de atacul violent pe care gazetarul îl face în „Timpul” împotriva lui Frédéric Damé, redactor la ziarul liberalilor, publicaţie cu care Eminescu a polemizat de-a lungul întregii sale activităţi publicistice, – liberali pe care poetul îi identifica (eronat!) cu socialiştii – acuzându-l că ar fi participat la această mişcare [6], 
„Un comunard alungat din Paris, care-şi are învăţătura toată din academia „Le crapaud volant” [7], devine redactor al «Românului», organul unui partid numeros”.
Acuzaţie de care nu îl absolvă nici după ce acesta produsese dovezi că el fusese în tabără proaspătului guvern republican de la Versailles [8], 
„Făr-a cita nume proprii, am pomenit numai exemplul unei facultăţi din Bucureşti, un fel de stup de bulgari ignoranţi şi cămătari, de un senator bosniac (felcer turcesc) ales în colegiul întîi de Bucureşti şi candidat al roşiilor şi de redactorul unei foi răspândite, despre care se zicea c-ar fi luat parte la Comuna din Paris. D. Frédéric Damé ne spune că d-sa n-a luat parte la Comună şi o dovedeşte. Îl credem; retragem aserţiunea cum a fost, fără a schimba însă teoria generală emisă şi fără a-1 scoate din rândul în care s-a simţit a fi. Căci nu faptul că a luat sau n-a luat parte la Comună e pentru noi important, ci mediocritatea şi nematuritatea scrierilor sale, cari nu-1 îndreptăţesc a juca un rol de cultură în România”.
Opoziţia explicită a lui Eminescu faţă de ideile socialiste este evidenţiată de un articol publicat în „Timpul” în 9 decembrie 1878: „Un medic nu se va opri la simptomele exterioare ale unei boale, ci va căuta cauza lor internă. Mutatis mutandis, vom lua un alt exemplu de aiurea. Un Mârzescu german ar zice poate că socialismul din Germania există pentru că 10-20 de persoane citate anume, precum Marx, Lasalle, Bebel, Liebknecht ş.a. au voit să ajungă la însemnătate în viaţa statului exploatînd mizeriile poporului. Aceasta ar fi poate adevărat pentru unii din ei, dar n-ar fi cauza adevărată a răului. Existînd cauza socială, efectul trebuia să vie de sine încât e cu desăvîrşire indiferent numele individual care ar fi ieşit deasupra pentru a cristaliza în el soiul de mizerie socială în cestiune. Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată, şi sub cultura adevărată înţelegem pe cea productivă. Exceptînd cîteva centre din ţară, tinerimea română nu se mai ocupă cu nici o ramură a producţiei naţionale; ea emigrează cu miile prin Paris, Bruxelles, Piza etc. pentru a-şi menaja un doctorat în drept şi toţi aceştia se-ntorc apoi în ţară cu pretenţia de-a deveni de-a doua zi oameni mari” [9]. 
De altfel, Eminescu mai foloseşte şi cu alte ocazii numele lui Marx cu conotaţii negative: „.Din contra, dacă e membru al «Internaţionalei» şi n-are alt rege decât pe Marx, şeful socialiştilor din Londra, daca a proclamat republica de la Ploieşti, dac-a fraternizat cu Rocherfort, dac-a protestat în contra erigerii regatului şi a băut în sănătatea viitoarei, «Republice Române» poate fi sigur că, întors în ţară, va fi deputat, ministru, membru la Curtea de Casaţie, director de drum de fier sau de Bancă Naţională, c-un cuvânt că-i vor merge lucrurile strună” [10]. 
Sau 
„Precum există acide în stare a discompune orice corp organic, astfel există negaţiuni capabile a nimici întreg complexul de idei abituale ale unui popor şi, precum totdauna orice descompunere produce o mişcare iregulară, tot astfel aceste idei, culese din moralul Mabilului [11], rod adânc rădăcinele chiar ale vieţii noastre publice. Se negă patria, se negă naţionalitatea, se negă familia, averea, tot ce dă conzistenţă unui organism politic — şi asta este ceea ce vrea d. C.A. Rosetti. Căci numai atunci când elementele viitorului vor fi şi mai perverse decât roşii aceştia devin posibili, devin comparaţi cu anarhiştii şi nihiliştii, oameni de ordine, o societate oricât de rea, dar tot nu aşa de rea ca deplina anarhie şi deplinul desfrâu. Decât comunism mai bine cezarism, îşi va zice fiecine [12] şi prin cezarism, la care tinde acum d. Brătianu se susţine orice guvern abil care va şti să sperie lumea ca umbra roşie a Comunei universale.” [13]
Chiar şi lozinca revoluţiei franceze de la 1789, „Libertate, egalitate, fraternitate”, folosită şi de reprezentanţii revoluţiei de la 1848 şi continuată de doctrina liberală, este văzută de Eminescu ca neputând să justifice o guvernare proastă [14].
Roşul, devenit explicit stindard al îngerilor revoltaţi, este şi marca damnării acestora, prezentată explicit prin imaginea Parisului comunard, în care flăcările incendiilor evocă acelaşi roşu: „Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt”, „Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ”, „stradele-ncruşite de flăcări orbitoare”, „aerul cel roşu”. Portretul comunardei e la fel de pesimist ca cel al proletarului care ţine discursul din prima parte: „e ură şi turbare / În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi”. Participanţii sunt continuatorii revoltaţilor din prima parte, multiplicaţi, însă, din ceată în batalioane:

„Pe stradele-ncruşite de flacări orbitoare,
Suiţi pe baricade de bulgări de granit,
Se mişc- batalioane a plebei proletare,
Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,
Şi clopote de-alarmă răsună răguşit”.

Doar în acest sens are logică ultima strofă care descrie Comuna, pasaj pe care exegeza eminesciană a ezitat să îl explice:

„O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate
Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate;
Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!”,

incendiatoarele (les pétroleuses) oraşului asediat fiind văzute ca nişte victime ale unei ideologii eronate, de care poetul se simte străin. De altfel, o carte poştală difuzată de guvernul de la Versailles, şi care a avut o mare circulaţie în presa europeană, poate să fie considerată ca o posibilă sursă a versurilor lui Eminescu. Asemănările dintre imagine şi portretul comunardei descris de poet sunt frapante.
Revolta şi damnarea îngerilor negri, prezentate în evident paralelism, este alternată cu imaginea cezarului, înţeles ca un dictator străin de poporul pe care îl conduce. Cezarismul, înţeles de Eminescu ca o „guvernare dictatorială militară instituită de Caius Iulius Cezar în Roma antică; guvernământ despotic, sprijinit de armată” (DEX) este preferat explicit de poet în locul revoltei anarhice. Ne aflăm aici în consens cu ideologia politică profesată de Eminescu, adept al formelor democratice, ostil însă, în aceeaşi măsură, oricăror forme de dictatură (numit de el „cezarism”), dar şi mişcărilor populare anarhice. 
Opus de Eminescu personajului şi discursului proletarului, beneficiind de un spaţiu mult mai redus decât cel acordat acestuia, cezarul are o importanţă egală în logica poemului. Lucru dovedit chiar de titlul sub care textul a fost tipărit. Cezarul reprezintă cealaltă faţă a demonului: însingurat, izolat, insensibil la nevoile mulţimii. Cele două feţe ale demonismului se condiţionează reciproc, îngerii revoltaţi fiind numiţi de data asta „cauza-ntunecoasă de răsturnări măreţe”. Cezarul nu are un discurs asemenea celui al proletarului, gândurile şi atitudinea sa sunt exprimate de vocea poetului, care se adresează mulţimii, exprimată prin forme pronominale la persoana a II-a plural, precum „voi”, „vouă”, „vă”, „vostru”; acestea presupun explicit prezenţa celuilalt personaj, proletarul. Doar citind în acest fel a doua secţiune a poemului se supune logicii unei lecturi integrale:

„De aţi lipsi din lume, voi, cauza-ntunecoasă
De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.

Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.”

Inteligenţă rece şi lipsită de compasiune pentru ceilalţi oameni, cezarul este şi el preluat din lectura textelor biblice, aducând aminte de multe personaje ale Vechiului Testament (Nabuconodosor, de pildă), care, nesupunându-se legilor moralităţii, au fost pedepsiţi:

„Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,
Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,
Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,
Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.
Mărirea-i e în taină legată de aceşti.”

Lipsit de iubire pentru semenii săi, cezarul este convins că elementele negative („principiul rău”, echivalat de poet cu minciuna şi nedreptatea – numită de el „nedreptul”) sunt forţele care guvernează universul:

„Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăşoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.

Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.”

După damnarea îngerilor revoltaţi, reprezentată de înfrângerea Comunei, poemul continuă o nouă secvenţă în care apare cezarul, de data aceasta el însuşi damnat, izolat şi înfrânt, lipsit de mulţimea care îi susţinea puterea. Aluzia la regele Lear, a cărui tragedie se desfăşoară tot prin jocul puterii şi, mai ales, prin consecinţele pierderii acesteia, este evident în legătură cu prăbuşirea autorităţii sale, aducând chiar o rezolvare a conflictului dintre personajul revoltatului, proletarul, şi cel al dictatorului:

„Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă – pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârna uscată –
Moşneagul rege Lear [15].

Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vieţii sclipitoare… A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar”.

Iar glasurile popoarelor (expresia este un evident ecou al proverbului „vox populi – vox Dei”, atribuit greşit ca fiind o formulare a Antichităţii, în fapt fiind o creaţie a culturii latine medievale, proverb care subliniază importanţa acordului mulţimii în desfăşurarea unui regim democratic), aceste glasuri ale popoarelor sunt ecouri ale unor motive extrase din textul Ecleziasticului

„În orice om o lume îşi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian?

Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,
În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor”.

reluând o temă dragă poetului, pe care a dezvoltat-o mai amplu în Memento mori. Găsim, din nou, evidente ecouri ale lecturii textelor vechi: „Şi mă întorşu şi văzuiu toate năpăştile cealea ce să fac supt soare. Şi, iată, lacrăma celor ce nu să năpăstuiesc, şi nu iaste lor cel ce mângâie; şi de la mâna celor ce năpăstuiesc pre dânşii – puteare şi nu iaste lor mângâiere” [16].
Dar concluzia poemului este una pesimistă, în acord cu nota generală pesimistă a întregii poezii eminesciene, continuând, probabil, şi o opinie filosofică pe care a preluat-o din Schopenhauer:

„Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă –
Faţa – căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.

În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,
Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om –
În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
Dorinţi nemărginite plantând într-un atom” [17].

Compus în mai multe etape, rezultat al unor acumulări făcute în timp, Împărat şi proletar se dovedeşte, aşa cum l-a intuit Rosa del Conte: «Dorul nemărginit».

Alin Mihai Gherman
(nr. 2, februarie 2012, anul II)

NOTE

1. Roşul devenise un simbol al spiritului revoluţionar începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea, în special în urma revoluţiei franceze din 1830 prin care a fost detronat ultimul rege din dinastia de Bourbon, Carol al X-lea. Ulterior, după 1848, culoarea a devenit simbolul mişcării socialiste, care s-a desprins ulterior din complexa mişcare revoluţionară. Eminescu foloseşte curent termenul de „roşii” pentru a defini mişcarea liberală condusă de C. A. Rosetti. În mod intenţionat sau din eroare el identifică ca fiind aceeaşi mişcarea liberală şi cea socialistă. 
2. Vezi: G. Bogdan Duică, Împărat şi proletar (Explicaţie … istorică), „Buletinul Mihail Eminescu”, II, nr. 6, 1931, p. 76-88. 
3. Eminescu fiind sensibil la acestea, dovadă fiind organizarea sărbătorilor de la Putna şi întreaga sa activitate gazetărească de mai târziu. 
4. Scrisă cu ocazia inaugurării la Iaşi în 1883 a statuii lui Ştefan cel Mare. 
5. Faptul a fost remarcat de Perpessicius în ediţia operelor eminesciene, devenind apoi un loc comun în exegeza poetului (Călinescu, Rosa del Conte etc.). 
6. Opere. vol. X, p. 208. 
7. Numele unui local frecventat de Leon Gambetta şi alţi republicani francezi. A fost de asemenea şi titlul unei publicaţii franceze umoristice şi distractive apărută în această epocă. 
8. Opere, vol. X, 216. 
9. Opere, vol. X, p. 155. N.N.: Cu siguranţă pentru a nu periclita şi mai mult difuzarea volumului – care, se ştie, din alte motive a fost blocat ani de zile în depozite – şi a nu irita şi mai mult autoritatea, editorii nu au introdus în indicele de nume proprii pe cel al lui Marx, ci doar pe cele ale celorlalţi socialişti enumeraţi. 
10. Opere, volXII, p. 153. 
11. „Le Bal Mabille” a fost un stabiliment de dans înfiinţat în 1831 de profesorul de dans, Mabile, care a funcţionat până în 1875 şi sub conducerea fiilor acestuia, devenind un spaţiu de distracţie populară. Clădirea a fost parţial distrusă de bombardamentul care a marcat asediul Parisului de trupele germane în 1870. Eminescu face referire la atmosfera frivolă, imorală şi neserioasă care definea această instituţie în perioada domniei lui Napoleon al III-lea. De altfel, numele localului apare tot cu o conotaţie negativă şi în textul Scrisorii a III-adoi ani mai după scrierea articolului:
„Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă, 
Cu monoclu ‘n ochiu, drept armă beţişor de promenadă, 
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creeri de copil, 
Drept ştiinţ’ având în minte vre un vals de Bal-Mabil, 
Iar în schimb cu-averea toată vr’un papuc de curtezană… 
O, te-admir, progenitură de origine romană!” 
12. Ecou evident al lecturilor din Schopenhauer, care spunea că preferă să fie condus de un leu decât de un şoarece. 
13. Opere vol. XIII, p. 281. 
14. „Da’-i şoseaua rea, încât ţi se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate şi fraternitate şi toate vor merge bine. Dar se îmulţesc datoriile publice? Libertate, egalitate şi fraternitate dă oamenilor, şi s-or plăti. Da’-i şcoala rea, da’nu ştiu profesorii carte, da’ ţăranul sărăceşte, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da’-i boală de vite ? … Libertate, egalitate şi fraternitate, şi toate or merge bine ca prin minune”.Icoane veci şi icoane nouă: III: Bătrânii şi tinerii îOpere, vol. X, p. 23. 
15. Într-o prezentare a unui spectacol autohton de teatru, Eminescu detaliază: „E drept că dintre toate infirmităţile numai două nu jignesc spiritul dramatic, dar numai prin linişte[a] care o inspiră: orbia şi nebunia. Amândouă aceste le vedem reprezentate în tragediile celor vechi şi în operele celui mai mare poet: în Regele Lear, în Hamlet, a lui Shakespeare. Orbia răspândeşte linişte fericită pe faţă, o espresie de tristă şi totuşi senină resignaţiune, un orb are asemănare c-un dormind sau c-un sfânt. Nu numai atâta. Cine nu vede lumea dinafară trăieşte numai înlăuntrul sufletului său, de aceea aerul de înţelepciune al orbilor, de aceea şi cei vechi şi-l închipuiau orb pe Homer” (Revista teatrală: despre trei reprezentanţii. În Opere, vol. IX, p. 293). 
16. Biblia, adecă dumnezeiasca scriptură, Bucureşti, 1688, Ecleziastul. IV, 1, p. 448.
17. Vezi şi Memento mori:
„Cine-a pus aste seminţe, ce – arunc’ ramure de raze,
Într’a caosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr’o inimă de om?
A pus gânduri uriaşe într’o ţeastă de furnică,
O voinţă – atât de mare’ntr’o putere – atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu – unui atom!

 

http://www.orizonturiculturale.ro/

Reclame