Emilian Valerian Pal- O zi din viața unui jurnalist

jurnalist, poet, Roman

Există în cartea lui Soljenițîn, „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, o scenă memorabilă, din punctul meu de vedere: după ce deținuții zidesc la -37 de grade Celsius, vine ora prînzului. Pe lîngă calitățile lui de zidar, Ivan se dovedește și șmecher. Adică face rost de porții în plus, apoi își savurează supa de plevușcă în tihnă. Respectînd proporțiile, cam așa e și jurnalismul. Atîtea canale media care se bat pentru publicitate și apoi, după ce o obținem, ne savurăm în liniște resturile de plevușcă.

Se mai face presă liberă? Pentru asta ar trebui să redefinesc termenul de liber. Dar nu despre asta e vorba aici. Cineva îmi spunea că jurnaliștii din presa scrisă sînt al doilea popor ales. Pentru că ei țin Sabatul. Ei vin duminica la muncă pentru ca luni dimineața unii să se bucure pentru că au supraviețuit în locul altora. Am mers cu ambulanța, cu poliția, cu mașina primăriei, am cărat morți la morgă din lipsa spitalului de personal, am rămas blocat în lunca Siretului, cu Boc și spp-iștii lui. Am băgat reportofonul în gură la părinți care și-au pierdut copiii, la copii care și-au pierdut părinții, întrebîndu-i stupid: și ce simțiți?

 Tremuram de groază pe podurile de pe Siret, cînd apele măturau totul în cale și mă gîndeam la bunicul meu, imobilizat, într-o casă afectată de inundații, am plîns pentru un băiat din Săbăoani ucis într-un autobuz capcană din Israel, am plîns pentru doi tineri uciși în atentatele din Madrid din 2004. Am fost pus în situația de a mă duce într-un alt sat din zona Romanului să fac reportaj de la niște părinți care-și pierduseră copilul în Grecia și ei habar n-aveau. Și cînd m-am întors după două zile s-au aruncat pe capota mașinii noastre crezînd că e mașina cu sicriul. Uneori, noaptea, în camera mea ies morții din parchet și mă ceartă de ce le-am dat doar inițialele.

Se întîmplă pur și simplu, ca jurnalist, să trăiești într-o zi zece vieți, nici una a ta. Dimineața poți fi la o conferință de presă insipidă, în care se vorbește numai politică, pentru ca apoi să fii într-un loc splendid, de care puțini știu. Se mai întîmplă să mănînci o tocană de mistreț în creierul munților ori să stai de vorbă cu oameni extraordinari. În public sînt foarte emotiv. Am fost invitat, la un moment dat, ca reprezentant al presei, să țin un discurs. Tremuram din toate încheieturile. Am spus atunci că, dacă îți perzi sufletul atunci nu mai ai ce căuta în presă. Am fost martor, de-a lungul timpului, la numeroase concursuri de angajare. Ei bine, nici unul dintre candidați nu a confirmat. După atîția ani de zile am înțeles în sfîrșit: jurnalismul nu e un loc de muncă sau o profesie. Jurnalismul e o stare. Jurnalismul e viață.

***

Dolarul, politica și moldovenii

 

Lucrez de ceva vreme în presă dar niciodată nu m-am considerat jurnalist. La fel cum, dacă am mîzgălit nişte rînduri metaforice, nu m-am considerat poet. Unii ar spune că e vorba de subapreciere. Aş vrea, însă, să văd un om care se apreciază obiectiv.

Unii ar putea să nu fie de acord cu mine şi să-mi fluture o legitimaţie pe care scrie mare: PRESA. Le-aş reaminti că P înseamnă şi litera încercuită cînd se prezintă un material publicitar.

I-aş întreba, pînă la urmă, ce te face să fii jurnalist? Legitimaţia? Experienţa? Studiile?

Pentru mulţi dintre noi, cei din presa locală, de provincie, o zi bună înseamnă să ai subiecte beton. Un subiect beton poate însemna un eveniment, un caz social sau o anchetă. La atît s-a restrîns paleta aşa zis jurnalistică. Subiectul de creaţie a dispărut pentru că din fişa postului a dispărut iniţiativa.

Din păcate, un eveniment este un eveniment pentru că nu se întîmplă prea des. Te face jurnalist faptul că ai imagini sau declaraţii în exclusivitate de la un eveniment care s-a întîmplat indiferent de voinţa ta? O regulă nescrisă spune că ancheta jurnalistică are două interese, iar jurnalistul care documentează e mai bine să ştie doar unul. Cazul social există doar dacă îl scoţi la lumină. Atunci te poţi numi jurnalist. Dar pentru o zi. pentru că nu cred că meseria asta e clădită pe nefericirea altuia.

În documentări m-am recomandat întotdeauna ca fiind „de la presă”. Pentru că, pînă la urmă, asta facem. Punem presiune, indiferent de natura ei, pe instituţiile statului, pe oamenii politici sau de afaceri. Nimic în plus, nimic în minus.

De-a lungul anilor am întîlnit zeci de persoane care voiau să facă şcoala de presă. În 90% din cazuri erau studenţi la facultăţi de relaţii publice sau comunicare, din cadrul unor universităţi fantomă, care nu voiau decît o adeverinţă.Restul de 10% voiau să facă, într-adevăr, jurnalism. Au plecat dezamăgiţi. Pentru că au găsit oameni grăbiţi, şefi indiferenţi, reporteri de pe un anumit domeniu fidelizaţi surselor. Odată cu experienţa, instinctiv, apare şi fidelizarea faţa de anumite surse, ca o reacţie de protecţie a locului de muncă. Pentru că, în oraşe mici, care nu sînt reşedinţă de judeţ, unde sînt insituţii deconcentrate care ţin, lunar, conferinţe de presă, unde nu se întîmplă mai nimic, e tot mai greu să găseşti sau să inventezi un subiect.

 

Paradox şi certitudine. A devenit deja o certitudine faptul că politica e o curvă. Paradox. îşi plăteşte dările. Personal, am renunţat să fac politică şi mă amuz.

Din cînd în cînd (în campaniile electorale cît mai des), liderii locali ai partidelor politice anunţă cîte o conferinţă de presă. Temele sînt previzibile: acelaşi discurs de la centru adaptat la nivel local. Momentele de dinaintea conferinţei seamănă cu Noră pentru mama.

Da televiziunea cutare de ce n-a venit? Aaaa, că aparţine lu cutărescu. Se fac glumiţe acceptate şi tolerate de mai toţi. Ba că ai plover de culoarea adversarului politic, ba că scrii cu un pix sau pe-o agendă din campania electorală a contracandidatului.

Camerele Tv pornesc, reportofoanele sînt on, blitzurile invadează încăperea. Ţi se mulţumeşte frumos că ai dat curs invitaţiei. Apoi urmează discursul domnului preşedinte, vicepreşedinte, invitaţilor şi cine mai are ceva de spus. Un neavizat ar putea crede că fiecare lider politic are un joben magic din care scoate un iepure ce poate salva ţara. Biologic vorbind, s-a demonstrat că hrănirea îndelungată cu carne de iepure poate duce la inaniţie.

Camerele tv iau imagini generice, reportofoanele se închid. Urmează negocierea.

Cu ziarele e cel mai simplu. Am atîţia bani. Cît poţi să faci. Începi să vorbeşti şi ţi se pare că faci un play-back nenorocit, dar convingător. Păi o jumate de pagină alb negru. Să fie cu P sau fără? Dar cît mă costă o jumate color? E mai bine aşa. Da vezi să fie trimitere din pagina 1. O strîngere călduroasă de mînă şi o ieşire din scenă în care tu ai vrea să fii invizibil. Urmează televiziunile. Ehe, aici e altă mîncare de peşte: aici se negociază minutele de transmisie, intervalul orar.

 

Pentru unii o zi bună înseamnă să ai subiecte beton. Pentru mine o zi bună înseamnă să spun ceea ce gîndesc.