Constantin Enianu- Paznicii esenţelor

poet, Roman

Când am citit manuscrisul cu poezii „Debut ’09: Paznicii pereţilor” de Cornel Paiu, care s-a publicat ulterior prin Editura „Scrisul Românesc” din Craiova în anul 2010,  creaţia era deja distinsă cu premiul „Al. Macedonski – Prima Verba” pe 2009 acordat de Revista „Scrisul Românesc”. M-am simţit apoi onorat de consemnarea în volum ca lector al proiectului.

Cartea lui Cornel Paiu la prima citire, nu pare a fi o creaţie de autonomie lingvistică, ci o expunere optico-cinetică de penel. Prin această tehnică suntem învăluiţi de op-artă sau arta optică din prima jumătate a secolului 20, cultivată în Occident. Aceste poeme pot fi subsumabile neoconstructivismului, respectiv structurilor de repetiţie, care acordă atenţia valorii lor optice prin asocieri sinestezice în structuri seriale cronospaţiale şi ideoafective. Faptul poate fi confirmat şi prin aceea că autorul are şi vocaţie de pictor şi desenator.

„Paznicii pereţilor” e rezultatul unui act liric impresionant, sesizat şi de Ioan Lascu în prefaţa cu titlul „Un paznic al cuvintelor”, dar şi emoţionant: „Am fost aşadar impresionaţi de gravitatea rostirii, a gândirii poetice, de o tensiune puternică, dar bine temperată a trăirii, de o sfâşiere lăuntrică venind din tristeţea şi din efemerul făpturii încorporate în timp şi istorie, «cetatea de carne şi vânt».”

Dacă în op-artă regăsim combinaţii artificiale de prisme, plexiglas, aluminiu colorat, proiecţii luminoase, discuri în mişcări giratorii în care este antrenat privitorul, în cartea preotului Cornel Paiu combinaţiile sunt arhetipale din pereţi, pietre, cărămizi, scaune, îngeri, candele, bocitoare, untdelemn, răşini, păianjeni, fluturi, roţi, păsări, seminţe, lilieci, şoareci, furnici etc. Autorul îşi prezintă demersul liric pe trei capitole, 1., 2., 3. (fiecare poezie e notată precum într-o legislaţie: 1.1. e poezia întâia din cap. 1. … 3.1. e poezia întâia din cap. 3.), cititorul fiind surprins la o lectură da capo al fine de trăiri ascetic-extatice de comuniune cu Esenţa divină, iar inserţiile grafice  ici-şi-colo din volum, semnate de Cristinel-Ionel Prisacaru, aduc un aport sensibil acestei comuniuni.

Trecând de la preot la poet, am deschis aleatoriu cartea lui Cornel Paiu, printr-un gest ce ne aminteşte de „proporţia divină”, unde se află poezia 3.9. totdeauna mai este cineva cu noi. Comuniunea cu divinitatea coincide cu aserţiunile emise de noi în paragraful anterior: „când chem un paznic / odată cu el / mai vine unul / prefăcut în pasăre / sau piatră preţioasă // sfinţii nu călătoresc niciodată singuri / cu ei călătoreşte totdeauna Dumnezeu / cu ei vine totdeauna şi Dumnezeu // paşii Lui înaintea şi în urma lor / ei merg pe urma paşilor Lui / şi Dumnezeu urmează urma paşilor lor // totdeauna când în casa ta intră un sfânt / acesta niciodată nu este singur / totdeauna sunt doi / totdeauna şi Dumnezeu este cu el”. Această „secţiune de aur” ne îndrituieşte să credem că mâna fiecărui creator e luată de sfinţi şi-i pusă să scrie tăceri sau vorbiri… Poezia 3.48. oglinda de jos, sugerează în mod monist-spiritualist că „nu contează trupul / aşa cum credeam // pe coborârea scărilor din fereastră în fereastră / spiritul contează / spiritul care poate lua orice formă // spiritul e al esenţei / peste care nu se îmbracă tiparul nopţii // oglinda de jos s-a dovedit falsă // oglinda de sus sprijinea pereţii // în adânc renăştea în curgere / oglinda de sus // oglinda de jos se scurgea / printre mătăsuri galbene”. Oglinda de jos nefiind astfel decât „(…)sticlă / hrănită de noapte”. În poezia 1.7. m-apasă absenţa de mine însumi, autorul e contrariat de absenţa paznicilor înţelepţi de pretutindeni, ce i-ar putea garanta prezenţa de sine însuşi „prin colţuri de ţară durută”: „veninu-i cel dulce / aproapele-l duce în temniţe nalte // dorinţa ştiută departele-l frânge / în veşti miruite de dor // cum să cobor din ghearele zgurei / cocorul cu cântec sonor ?”

Paznicii, care apar ca un laitmotiv în aproape toate poeziile din carte, sunt cuante numerice prin intermediul cărora Cornel Paiu îşi elaborează  proiectul său de „ars poetica”: „3.42. / paznicii aparţin unor numere / ei înşişi fiind numere / de aceea paznicii / sunt desăvârşiţi matematicieni”, iar cum cifrele au menirea încatenării ascendente: „3.43. / cu paznicii poţi vorbi / despre trepte // la multe din întrebări / îţi vor arăta case de lut / şi fântâni cu apă vie”.

Travaliul creator desfăşurat în „Paznicii pereţilor” e vădit încununat de sentiment şi certă comunicare de la pagina 9 până la pagina 151, iar autorul nu pare a arăta cititorului prin efortul său decât că există o forţă a spiritului asupra materiei, capabilă de a o obţine prin nobila libertate de a ne cunoaşte pe noi înşine în marea trecere.


Reclame