Dana Banu – poezie

poetă, București

portretul de septembrie al danei

dana priveşte spre soarele ei printr-o frunză de viţă-de-vie

stă aşezată pe un morman uriaş de pantofi vechi şi fumează

fiecare pereche de pantofi e un drum pe care nu l-a dus până la capăt

deşi cu siguranţă şi-ar fi dorit o colecţie impresionantă de anotimpuri desăvârşite

 

coboară doar noaptea din casa ei

în care locuieşte ca într-o placentă îndelung răbdătoare

atunci numără luminile oraşului

şi tace

 

priveşte lumea pe fereastră

face tumbe la marginea arenei

dintr-un joben vechi scoate un chipiu

din chipiu o eşarfă

din eşarfă un cerc

apoi

hop şi finalul ameţitor

cade în cerc

oamenii aplaudă monoton sau frenetic

 

desenează liniuţe

pe care unii şi le aşază între anul naşterii şi anul morţii

e prietenul nebunilor de prin gările vechi de provincie

şi al marfarelor plictisite de orient-expresuri târzii

tot caută ceva ce ştie că nu va găsi niciodată

când oboseşte scrie despre ea

ca şi cum ar fi un punct-licurici mult prea obraznic

dintr-un poem caligrafiat cam târziu pe o notă de plată

 

……………………………………………….

 

e destul de frig aici la marginea memoriei

acoperişurile  sunt roşii

munţii sunt arămii şi departe

bărcile pleacă spre nord

dana e doar încă şi încă o întâmplare ciudată

 

vocile nopţii

încă viu. cobori apoi taci îndelung. un om şi vocile nopţii.

blocurile devin primitoare. aproape umane. o lumină la marginea gropii comune.

un câine roşu aleargă pe o câmpie albastră.

cerul atât de aproape şi dumbrava înrourată din mijlocul camerei.

 

oamenii au voci. oamenii pleacă în lungi convoaie spre noapte.

uite:

vin dimineţi scrise de alţii. vine şarpele alb ascuns până acum la temelia casei albe.

vine moartea cea bună şi caldă. se revarsă în cascade peste formele atinse de tine în grabă.

 

*

ierburi înalte soldaţi în marş forţat ziduri. dacă faci un singur pas eşti pierdut.

vine linia orizontului şi te înghite cu totul. vin zăpezile şi te acoperă. vine o inimă de piatră.

îţi ocupă locul de veci pe care l-ai plătit în rate cu bună-cuviinţă ani omeneşti de-a rândul.

 

palid şi blând trupul dă semne de oboseală

deşi îţi promitea o călătorie prelungă spre fabuloase locuri de vânătoare.

soarele roşu peste un lan de grâu plin cu păpuşi de cîrpă. încerci o emoţie. nu reuşeşti.

treci mai departe.

 

*

la fiecare fereastră un orb descrie lumina în cercuri concentrice.

geamurile încep să tremure. nici nu trăim îndeajuns nici nu scriem până la capăt.

dacă ridic o mână am să mă prind de ultima stea a nopţii şi am să mă ridic în văzduhuri cu ea.

ehehei să vezi atunci strălucirea cerului peste apele negre.

ehehei să vezi atunci peste pâcla densă şi lăptoasă a lumii aburul trandafiriu al uitării de sine.

 

acum însă tragem draperiile şi intrăm în dumbrava înrourată din mijlocul camerei.

până spre dimineaţă vom vâna vulpi care lasă urme roşii pe zăpadă.

până spre dimineaţă vom dansa nemuritori sălbatici şi liberi cu salbe de foc atârnate la gât.

asta desigur pentru aducerea aminte a plăcutelor părţi exacte ale vieţii.

 

 

pe străzi trece noaptea şi vocile ei o urmează.

oameni

*

l-au amendat pentru că nu şi-a traversat corect viaţa

l-au pus să cânte la gura metroului

uneori îl ascult apoi fumăm o ţigară

el râde şi spune că a meritat

la metrou sunt mulţi oameni

 

*

în acelaşi timp

privesc prin gaura cheii

unul spre camera celuilalt

între ei doar

uşa

iar nu e nimeni acasă

îşi spun şi pleacă apoi

trişti

mai departe

 

*

prin aglomeraţia oraşului trec 2 oameni

ea se împiedică

îl atinge

scuzaţi

nu face nimic domnişoară

au băut vreo 11 ani cafeaua de dimineaţă

în aceeaşi casă

unii spun despre ei că s-au iubit destul de mult

apoi s-au uitat

din greşeală

 

*

 

în micul parc din faţa blocului vin la amiază copiii

se joacă până târziu înspre seară

vor creşte în cele din urmă

maturitatea mea oftează uşurată

li se întâmplă şi altora

fericirea mi se aşază pe faţă

ca o lumină arămie de toamnă

pe chipul unui stârv

 

forme de relief abstracte

din cer dacă priveşti atent poţi observa oameni cu sufertaşe goale

stând la cozi uriaşe pentru o supă fierbinte

ei îşi spun poeţi poartă haine prea mici şi pantofi roşii care strălucesc până departe

în raniţele lor mai întotdeauna găseşti bucata de pâine uscată a călătorului

o cană pentru apa fântânilor săpate mereu la marginea drumului în plină secetă

nişte frunze uscate de laur şi un capăt de aţă pe care îl înoadă cu har pentru aducerea lor aminte

oamenii ăştia nu au hotar umbră sau teamă

în patria lor orbul vede surdul aude şi felinarele strălucesc în după-amieze fierbinţi

au tot felul de obiecte zburătoare neidentificate prin buzunar

de multe ori se confundă cu ele atunci inventează cercuri ape liliachii şi munţi albaştri

poartă joben şi tenişi au batiste fine de olandă

şi trei iepuri dansează graţios în faţa lor

când trec în lungi convoaie zornăindu-şi lanţurile de slujbaşi ai patimilor vechi

zâmbetul indiferent al lumii le aşează mereu pe frunte coroană de spini

străluceşte sângele rănile dor

ei spun că ăsta e simbolul vieţii şi râd mulţumiţi

noaptea ridică cetăţi pentru soare

ziua se încălzesc la lumina unei luni perfecte

se recunosc între ei şi la masa lor e mereu sărbătoare

îşi dau mai mereu la schimb viaţa reală pentru prieteni şi-un kilogram de izmă creaţă

la primul cântec de cuc rămân singuri şi fără prihană

ca şi cum toate astea nu ar fi îndeajuns

când mor oamenii le ridică statui cu ochi de diamant şi rubine

vin atunci porumbeii să doarmă fericiţi pe umerii lor

din cer dacă priveşti ai să vezi mai mereu

oameni ca nişte forme de relief abstracte strălucind în deşert

ei sunt poeţii boemi ai flăcării ce va pustii într-una din zilele nicicând întâmplate nimicul

ziduri în oraşul de iarnă

pe străzi trece iarna
oamenii trăiesc în cutii de conserve
oamenii au virgule puncte semne de exclamare
caii sălbatici ajung la abator măcelăriile gem de animale îmblânzite
nu sunt fratele vostru nici sora voastră nici apa vie sau moartă
nu sunt umbra umărul mandibula tibia sau creierul vostru
sunt iarna şi toamna celor trişti şi patetici
cel care tace şi urcă iederă pe ziduri mucegăite
cel care poartă cu el viziuni stoarse de vlagă
ştiu cum e
ţi se umflă venele scuipi în oglindă dai cu pumnul în vitrinele zilei
dincolo de extaz urlet ardoare flacără
sobră şi mută inima de piatră a celui care iubeşte haznaua asta apocaliptică
lumea cu infinitele ei prelungiri efemeridele scârboase ale melancoliei
metafora crâncenă a plictisului
cu ochii daţi peste cap purtând în cioc o candelă de argint care luminează oraşul
dacă vezi un om ocoleşte-l te va iubi şi va crăpa singur
dacă vezi o piatră ia-o în braţe va deveni om
ştii cum e?
dincolo de cuvânt doar acoperişuri
dincolo de acoperişuri
ferestre
semne pentru mai târziu
urlete de fiară adormită la timp
în oraşul de iarnă
doar ziduri
niciun om
doar ziduri

Reclame