Una dintre cele mai aşteptate cãrţi, viu comentată în România încã de la apariţia ediţiei franceze (cred cã la un punct, cel puţin la Universitatea Bucureşti, era cea mai discutatã şi doritã carte), publicatã în româneşte la Humanitas, cu previzibil succes. Eliade a fost mereu, dupã 89, unul dintre cei mai bine vânduţi autori români, iar în bunã parte succesul de început al editurii s-a datorat tocmai publicãrii lucrãrilor marilor interbelici, interzişi sau semi-interzişi preţ de decenii. Dar dincolo de interesul pentru lucrãrile unor Cioran, Eliade, Ionesco, ce deveniserã în comunism adevãrate mituri (pentru cã avuseserã şansa de a pãrãsi ţara la timp, spre deosebire de mulţi alţi colegi de generaţie), a apãrut şi interesul pentru biografiile acestora. De la hagiografii la adevãrate rechizitorii, de la pagini superbe la însãilãri imbecile, acuzatoare sau dimpotrivã cretin de entuziaste, s-a publicat destul de mult, în periodice şi volume, mulţi vãzând în aceasta posibilitatea şansa unui început promiţãtor de carierã. Puteai sã te faci remarcat scriind o micã biografie, normal că în tonuri elogioase, a lui Noica, Ţuţea, Cioran, Vulcãnescu, etc. Ceea ce a fost şi bun, a fost şi rãu. Sã revenim însã, tangenţial, la Eliade.
Majoritatea intelectualilor interbelici, plecaţi în Occident sau prizonieri în Gulagul românesc şi recuperaţi abia acum, aveau o trãsãturã comunã: fuseserã membri, simpatizanţi sau cel puţin apropiaţi de mişcarea legionară/Garda de Fier/partidul Totul pentru Ţară, grupare despre care circulaserã cele mai cumplite legende şi cele mai aurite mituri. Mulţi au fost acuzaţi de apartenenţa la o mişcare fascistã/nazistã/antisemitã/extremistă (Cioran şi Eliade fiind cazurile cele mai comentate) şi prin extensie de complicitate (moralã) la Holocaust, au fost atacaţi cã ideologi şi pãrtaşi la crimele legionare, adesea hiperbolizate şi chiar falsificate pentru a-i include, aceiaşi autori fiind în egalã mãsurã recuperaţi cu entuziasm de grupãrile neo-legionare sau de inspiraţie legionară, ca o legitimare fireascã. Dar nu despre problema generaţiei anilor ‘30 şi a implicãrii sale în politicã şi mai ales în legionarism este vorba – chestiune alimentatã mai ales dupã publicarea, în 1996, a Jurnalului lui Mihail Sebastian – ci despre Eliade.
De fapt, mulţi au aşteptat cartea lui Ţurcanu pentru a-şi lãmuri douã capitole puţin cunoscute din viaţa lui Mircea Eliade: care a fost legãtura lui Eliade cu mişcarea legionară şi prin extensie cu dreapta naţionalistă interbelică şi care a fost traseul sãu intelectual postbelic? Iar cartea lui Florin Ţurcanu rãspunde la aceste douã întrebãri, precum şi la multe altele, reuşind sã prezinte numeroase aspecte inedite, despre care sunt convins cã erau necunoscute chiar şi fanilor înverşunaţi ai adolescentului miop. Este, şi a venit momentul de a o spune, biografia esenţialã a lui Mircea Eliade. Dupã Ţurcanu, nu mai poţi decât sã porneşti de la el şi eventual sã mai adaugi citate, documente, scene, caracterizãri, personaje, eventual sã îi rãstorni vreo frazã cu un document inedit.Dar nu mai poţi sã îl ignori, nu mai poţi sã zici cã e o carte proastã sau sã te prefaci cã nu existã.
În privinţa legãturilor lui Eliade cu mişcarea legionară, pânã la urmã cea mai mare parte se ştia deja, din cercurile legionare iniţial, apoi din “rechizitoriile” publicaţiilor comuniste, deşi rolul lui Eliade ca “şef de generaţie” în “legionarizarea” tinerilor este mult supra-evaluat. Nu Eliade a fost cel care s-a apropiat la început de Gardã, ci oameni precum Polihroniade, (ceea ce a dus la decesul irevocabil al Criterionului) viitorul istoric al religiilor fiind atras mult mai târziu – ceea ce concordã cu informaţiile din Jurnalul lui Sebastian – sub impresia fãcutã de Ioan Moţa şi mai ales de Corneliu Codreanu. Se va implica în campania electoralã din 1937 – deşi este încã neclar cât de mult – şi se pare cã în caz de victorie ar fi primit un loc de deputat, va scrie în presã legionară (articole pe care mai târziu le va dori uitate) şi chiar va multiplica manifeste legionare. A crezut în victoria Axei, ca unica soluţie anticomunistă, a respins tot timpul antisemitismul (cu câteva derapaje îndelung comentate ulterior), dar s-a detaşat revoltat de legiunea condusã de Horia Sima, oripilat de asasinatele şi jafurile comise. În perioada postbelică, încercând sã se impunã internaţional ca om de ştiinţã şi literat, continuând astfel o promiţãtoare carierã începutã în ţarã, Eliade a ascuns permanent legãtura sa cu strania Garda de Fier, campanie duplicitară îndârjitã pe care Florin Ţurcanu o reconstituie cu minuţiozitate. Când atacurile şi dezvãluirile nu mai puteau fi ignorate, Eliade oferea propria versiune edulcorată, eliminând momente şi elemente, adãugând altele, în permanenţã încercând sã facã uitatã opţiunea sa de tinereţe, temându-se cã o recunoaştere l-ar distruge moral şi profesional. Cu adevãrat un prizonier al istoriei, victimã a unei veritabile vânãtori de vrãjitoare, Eliade a plãtit practic acest ataşament spiritual mult prea scump. Atacat pentru aceastã opţiune cu o violenţã incredibilã, atât în ţară cât şi în strãinãtate, Eliade a fost însã prezentat mereu de Mişcarea Legionară şi de grupãrile neo-legionare postdecembriste ca un important membru al grupãrii, ceea ce este o exagerare, raportat la rolul jucat de savant.
Impresionant mi s-a pãrut cã Florin Ţurcanu nu doar îl cunoaşte şi îl înţelege bine pe Eliade, în toate ipostazele sale, aşa cum s-a lãsat acesta cunoscut în scrierile sale şi ale altora, dar are superba intuiţie de a construi omul din spatele rândurilor, pe cât de mult se poate. Nu este o demitizare, ci o punere în ordine, o categorizare, o lãmurire a unor aspecte puţin cunoscute, pornind de la scrierile lui Eliade, ale colegilor de generaţie, studenţi, prieteni şi chiar adversari, presa, documente de arhivã, pagini inedite, etc, etc, etc. Înfiorãtor nu este doar volumul bibliografic, cât faptul cã Florin Ţurcanu a mers mai departe şi chiar a citit autorii care l-au fascinat pe Eliade, formându-l în tinereţe şi mai mult, i-a înţeles şi îi prezintã clar şi interesant. De la începuturile lui Eliade, adolescentul miop cu rezultate submediocre la şcoalã, adolescenţa fascinatã de lecturã în celebra mansardã, primele scrieri, primele articole, anii în care Eliade devine “şef de generaţie”, apropierea de Mişcarea Legionară şi carismaticul Corneliu Zelea Codreanu (sub influenţa lui Nae Ionescu), sãptãmânile petrecute în lagãr, pãrãsirea României, rãzboiul petrecut departe şi apoi triumful, cu urcuşurile şi coborâşurile sale, teama lui Eliade cã va pierde totul din cauza opţiunilor politice de tinereţe (prizonierul istoriei), faimã şi în final, moartea profesorului – toate sunt prezentate suficient de clar, cu documente şi logică, dar mai ales cu stil. În locul unei biografii seci, greoaie, sufocatã de note şi referinţe care practic nu intereseazã, Ţurcanu a avut talentul de a nu scrie volume întregi, ci unul simplu – e adevãrat, substanţial – dar care spune esenţialul. Iar pentru asta trebuie talent. A trasat cu aceeaşi minuţiozitatea scrierea marilor cãrţi ale lui Eliade, dar şi prieteniile, iubirile, deziluziile şi victoriile acestuia. Suficient, dar nu prea mult. Exact cât trebuie.
Mircea Eliade – Prizonierul istoriei este genul de carte care se citeşte ca o biografie senzaţionalã, dar în egalã mãsurã ca o lucrare doctă şi plãcutã. Se citeşte uşor, dar merita savurata. Pagina cu pagina. Şi mai sunt multe de spus. O carte esenţialã pentru oricine, chiar pentru cei care nu sunt admiratori ai lui Mircea Eliade.
Sursa: Bookblog.ro
*
Cartea istoricului român Florin Ţurcanu a apărut mai întâi în Franţa (Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire) şi constituie, în fapt, teza de doctorat a acestuia, susţinută la Universitatea din Bucureşti.
Am făcut cunoştinţă cu această carte şi, mai ales, cu marele gânditor român a cărui viaţă este prezentată în ea – Mircea Eliade – pe „Tăceri…”, cu ocazia sărbătoririi zilei de naştere a acestuia. Am prezentat atunci câteva aspecte inedite ale vieţii lui Mircea Eliade, din perioada în care acesta lua contact cu misterele lumii, având o serie de experienţe estetice de care îşi va aminti mai târziu şi pe care le va folosi, ca teme şi simboluri, în scrierile sale (întâlnirea cu şopârla albastră, descoperirea „camerei secrete”).
Adultul de mai târziu va fi mereu atras de timpul primordial („illud tempus”), retrăindu-şi copilăria şi adolescenţa prin scrierile sale. Pentru Mircea Eliade copiii sunt fiinţe inocente cărora le este accesibilă o lume doar a lor, dincolo de realitatea adulţilor. Copiii din piesa „Coloana Infinitului” fug în această lume a lor căţărându-se pe monumentul ridicat de Brâncuşi. Eliade era convins că misterul lumii ne este revelat în copilărie. Doar că, maturul de mai târziu uită acest mister, ucigându-l şi alungând sacrul din cosmos şi din existenţa umană.
La Facultatea de Litere şi Filozofie din cadrul Universităţii din Bucureşti îl are profesor pe Nae Ionescu, al cărui discipol va deveni şi care, prin metodele sale inedite de predare avea să-l determine să-şi pună o serie de întrebări referitoare la religie. Între aceste întrebări, una îl va obseda şi îl va determina să se apropie tot mai mult de istoria religiilor: este religia mai degrabă o problemă de experienţă individuală decât una de credinţă sau de dogmă?
Au urmat căutările. Dincolo de disputele şi de barierele ce divizau mediul intelectual românesc. Ia fiinţă o nouă „generaţie” care se constituie, în principal, în jurul său, după publicarea lucrării „Itinerariu spiritual”. „Generaţia” îşi propusese o identificare cu ceea ce membrii ei numeau „o nouă spiritualitate”. Despre această „generaţie”, Constantin Noica (deşi mai mic, făcea parte din grup) avea să afirme: „Pornim noi, cei de mâine! N-avem loc pe drum? Îl depăşim!”
Căutările „generaţiei” – care trăia sub semnul eclectismului intelectual – avea să apropie membrii acesteia tot mai mult de maestrul lor, profesorul de logică Nae Ionescu. Acesta, prin unele afirmaţii făcute la adresa bisericii, avea să intre în dizgraţia patriarhului Miron Cristea care va pune să fie pictat portretul său sub trăsăturile lui Lucifer într-una din frescele Catedralei Patriarhale din Bucureşti.
Pentru Mircea Eliade tăria se măsura prin raporturile dintre om şi el însuşi iar nu în cele dintre om şi lume. În schimb, lumea era o încărcătură existenţială de simboluri şi imagini care trebuiau descifrate şi folosite în procesul de înţelegere a ei.
Parcursul marelui filozof şi istoric al religiilor e imposibil de redat în dimensiunea unui articol.
Voi aminti, totuşi, fragmente din acest parcurs:
– experienţa Indiei, unde va dobândi convingerea că „orice revoluţie este spirituală” şi unde reuşeşte să se apropie „de faptul religios altfel decât prin cărţi”;
– revenirea în Bucureşti şi constituirea grupului „Criterion”, care s-a dorit a fi o asociaţie de filozofie, arte şi litere: „Nu suntem nici comunişti, nici fascişti, ci intelectuali care prin confruntare de idei, prin expunere în contradictoriu, căutăm să ne lămurim” (P. Comarnescu – „Jurnal”, 1931 – 1937);
– prietenia cu Mihail Sebastian;
– recunoaşterea ca scriitor de literatură („Maitreyi” – un roman al amintirii), premii, doctoratul în litere (magna cum laude);
– articolul din „Credinţa” scris „contra dreptei şi contra stângii”, întrebându-se (sub pseudonimul Ion Plăeşu), ce căutăm noi, românii, la stânga sau la dreapta politicii întrucât „este aceeaşi barbarie în amândouă părţile”; dar şi continuarea conflictului cu vechea generaţie reprezentată, mai ales, de Nicolae Iorga pe care continuă să-l atace în unele articole;
– şi, totuşi, virajul către naţionalismul politic şi experienţa „Gărzii de Fier”. Nae Ionescu avea să fie acuzat mai târziu, de Eugen Ionescu (într-o scrisoare adresată lui Tudor Vianu în 3 februarie 1939) de a fi făcut din „generaţie”, o generaţie de fascişti: „dacă nu era Nae Ionescu am fi avut astăzi o generaţie de conducători valoroasă, între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui, toţi sunt fascişti.”;
– îşi începe, apoi, experienţa internaţională şi, la scurt timp, vine şi recunoaşterea sa drept deschizător de drumuri în domeniul istoriei religiilor, abordând-o dintr-o nouă viziune, depăşind domeniul filozofiei religiilor care se studia în facultăţi. În 1963, printr-o decizie a Curţii Supreme a S.U.A., se distinge pentru prima oară între învăţământul despre religie şi învăţământulreligios confesional, permiţându-se în mod oficial practicarea celui dintâi în înstituţii de educaţie publică. Mircea Eliade, profesor la Divinity School din Chicago, (actual, catedra îi poartă numele) deschisese o nouă lume care nu se limita la Occident sau la umanitatea modernă. Ca disciplină, „Istoria Religiilor” se confundă, în S.U.A., cu numele său.
A scris 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice care au fost traduse în 18 limbi, 1200 de articole şi recenzii precum şi jurnalele intime şi manuscrisele inedite.
Contestat de unii (mai ales în ultimul timp) şi apreciat de covârşitoarea majoritate, Mircea Eliade rămâne un reper internaţional. Iar noi avem datoria să-l cunoaştem. Şi să ne mândrim cu apartenenţa sa la acest popor acceptându-i, alături de orbitoarea lumină, şi umbrele inerente oricărei existenţe.
De altfel, cel mai îndreptăţit să vorbească despre Mircea Eliade este Mircea Eliade însuşi: „Rareori polaritatea se verifică mai senzaţional ca în viaţa mea: asceză şi orgie, persoană şi setea de colectiv, creaţie şi degradare în erudiţie. Multilateralitatea este când un efort către universal, când o cădere în fragment.”(Mircea Eliade – „Jurnal”)
Melidonium 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.