Alexandru Paleologu (1919-2005) – in memoriam

scriitor, eseist, critic literar (1919-2005)

Alexandru (Alecu) Paleologu s-a născut la 14 martie 1919, București. A fost un apreciat scriitor, eseist, critic literar, diplomat și om politic român.

Născut într-o veche familie boierească cu origini (probabile)  în Imperiul Bizantin , familie care s-a mutat din Lesbos în Țările Române la începutul secolului al XVIII-lea. Prin diverse înrudiri, Paleologu a fost descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Este fiu al reputatului avocat Mihail Paleologu si al Elenei (n. Vidrascu),tatăl său a fost deputat PNL și apoi secretar general în Ministerele de Justiție și Finanțe. Alexandru Paleologu a absolvit Liceul Spiru Haret din București și apoi a studiat la Universitatea București, unde este licențiat al Facultății de Drept (1943).

În 1944, devine referent la Comisia Română de Aplicare a Armistițiului, iar între 1946 și 1948 este atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe al României. Arestat in 1959, face parte din „lotul Noica-Pillat„, proces inscenat de regimul comunist unui mare numar de intelectuali de elita, in 1960. Condamnat la 14 ani; eliberat in 1964. Intre 1956 si 1959 si 1964-1966 este cercetator stiintific la Institutul de Istoria Artei, sectia arta medievala, apoi sectia de teatru; intre 1967 si 1970 este secretar literar al Teatrului „C. Nottara”, redactor la Editura „Cartea Romaneasca” (1970-1976).

După revoluția română din 1989, a fost numit Ambasador al României în Franța începând cu 31 decembrie 1989 , și demis în iunie 1990 din cauză că simpatiza cu „golanii” din Piața Universității (numindu-se chiar „ambasadorul golanilor”), cât și din cauza vederilor sale monarhiste . După aceea, devine membru al Partidului Alianței Civice, înființat de Nicolae Manolescu, fiind între 1992 și 1996 senator în circumscripția electorală Argeș. Și-a continuat mandatul de senator din partea Partidului Național Liberal, fiind între 1996 și 2000 senator de Vrancea și între 2000 și 2004 senator de București.
Din 1992 a fost președinte al Consiliului Fundației Societatea Civilă.
A murit la 86 de ani  (2 septembrie 2005) în casa sa de pe str. Armenească nr. 34, București

Activitatea literară

Debut cu cronica plastica la Universul literar, in 1938. In perioada 1938-1946 a colaborat sporadic la Gandirea, Lumina si culoare, Universul literar. Reapare in publicistica abia in 1965, cand incepe o vie si sustinuta activitate literara in paginile revistelor Gazeta literara, Romania literara, Luceafarul, Viata Romaneasca, Secolul 20, Arges, Convorbiri literare, Contemporanul, Studii si cercetari de istoria artei. Debut editorial cu Spiritul si litera (1970), urmat de voi. Bunul simt ca paradox (1972), Simtul practic (1974), Treptele lumii sau calea catre sine a lui Mihail Sadoveanu (1978), Ipoteze de lucru (1980), Alchimia existentei (1983). Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1970 (debut), 1978 (critica si istorie literara), 1997.

A publicat:
Spiritul și litera. Eseuri critice, 1970
Bunul-simț ca paradox. Eseuri, 1972
Simțul practic. Eseuri și polemici, 1974
Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, 1978
Ipoteze de lucru. Studii și eseuri literare, 1980
Alchimia existenței. Eseuri și portrete, 1983. A doua ediție, revizuitǎ, 1997
Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des golans, 1992
Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, 1993
Sfidarea memoriei, 1995 (în dialog cu Stelian Tănase)
Despre lucruri cu adevărat importante, 1997; a doua ediție, 1998
Interlocuțiuni, 1997
Politețea ca armă. Convorbiri și articole mai mult sau mai puțin politice, 2000
L’Occident est à l’Est, 2001
Moștenirea creștină a Europei, 2003.
Breviar pentru păstrarea clipelor, in dialog cu Filip-Lucian Iorga 2005
Amicus Plato Sau… Despărțirea de Noica, 2006.
Strada Armenească. Convorbiri cu Fabian Anton, 2006 http://ro.wikipedia.org/

*

Putini dintre scriitorii contemporani, nemaivorbind de critici, s-au bucurat de atata simpatie cu cata au fost primite cartile lui PALEOLOGU Faptul poate fi explicat nu numai prin valoarea, indubitabila, a textelor sale, cat si prin modul cum prezenta scriitorului – opinii, idei, atitudini, dar si persoana autorului – s-a impus in contextul lumii literare din ultimii 15 ani; s-ar putea adauga si faptul ca PALEOLOGU n-a concurat nici o veleitate: nici cea de lider de opinie, nici cea de ocupare a posturilor administrativ-li-terare sau universitar-academice. Modul sau liber, firesc, cordial, franc, urban pana la limita mondenitatii, de a-si concepe eseurile a impus un stil inconfundabil ce trebuie pus in descendenta unui junimism „prin consonanta” (M. Iorgulescu) – junimism, spune P., inseamna: „criticism, luciditate, ironie, scepticism, plus gustul (adica nevoia) filosofiei” – de asemeni a publicisticii democrate interbelice pe care a prizat-o direct in anii adolescentei si primei sale tinereti. Nu lipsesc in cronicile despre cartile lui PALEOLOGU nici portrete admirabile (semnate de M. Zaciu si Al. Dobrescu) in care e, cu deosebire, remarcat farmecul elegant, „vechi”, suplu si decis al persoanei si scrisului sau, al unui inteligent homme de lettres ce vede in critica o vocatie a admiratiei (pentru a admira, precizeaza P., sunt necesare: o aptitudine, o educatie si chiar o tehnica) si in viata o necesitate a iubirii. Spirit clasic emancipat, practicand unghiul de vedere al moralistilor, PALEOLOGU este un critic de idei, avand idei si stiind a le sluji (cu o retorica ce utilizeaza, la fel de fericit, argumentele „de bara” precum si cele ale altor forme de persuasiune) atat in sine cat, mai cu seama, militand pentru practicarea lor deschisa si asumata. Polemismul sau, mereu observat, este rezultatul unui spirit de „fair play”, al unei „fraternitati virile” ce mai mult provoaca la replica decat vrea sa se instituie in ultim cuvant. Izvorat nu dintr-o irascibilitate sau intoleranta temperamentala ci dintr-o disponibilitate agonala, din placerea ironiei si, mai cu seama, dintr-un simt al datoriei fata de „bunul simt” al adevarului, acest polemism ce exclude persoana in favoarea problemei a gasit putini adversari doritori de replica: doar Al. Ivasiuc si Serban Cioculescu au raspuns; „provocarile” lansate lui N. Manolescu, N. Balota, C. Noica etc. au ramas fara ecou. Aceasta traditie a publicisticii romane pare intrata intr-o zodie ne-fasta (deplansa, de altfel si de PALEOLOGU in repetate randuri), verva disputei, ce nu lipseste romanului, gasin-du-si alte „genuri” decat cel clasic, mai putin „gratuite” si cu mult mai inveninate. E de mirare ca intre cei provocati nu s-a numarat si Alexandru George, care cu siguranta nu ar fi pierdut prilejul unei cavaleresti confruntari cu autorul Bunului simt ca paradox. Eseist de vocatie, mai aproape de modelul francez al genului decat de cel al englezilor din veacul trecut, PALEOLOGU avertizeaza cu o insistenta de neignorat ca nu se socoteste pe sine un „critic literar”, adoptand „poza” unui anumit „amatorism” in care multi au vazut doar o cochetarie; fara a exclude cu totul aceasta interpretare, este posibil ca PALEOLOGU sa-si menajeze prin aceste declaratii, dar, mult mai important, prin insusi felul cum isi incepe scrierile, o libertate de miscare, de ton si judecata fata de orice alta rigoare decat cea pe care si-o impune si asuma pana la limite precis indicate: nu o data, el marturiseste o ignoranta, alta data un dubiu, sau chiar trimite pe cititor sa-1 verifice. Aceasta libertate se manifesta, in primul rand, in placerea divagatiei, tentatie la care rezista cu greutate, daca nu cumva nu rezista deloc. Din aceasta dispozitie inteligent-colocviala a scrisului sau ies pagini stralucitoare, adanci, cand spiritul sau critic sectioneaza analitic opere literare sau autori, delectabile intotdeauna, chiar atunci cand esti in dezacord cu opinia sa. Alteori, autorul Ipotezelor de lucru se lasa prea usor furat de secundar, uitand parca de la ce pornise, ceea ce face ca locul unde ajunge nu numai sa nu fie cel asteptat, dar si sa trebuiasca a-1 constata, uneori, dezamagitor sau chiar aberant. Aceasta asumata – uneori jucata, alteori involuntara – dezordine este in consens cu o des manifestata „alergie” la metoda si teorie, numai pana la un punct de inteles atunci cand vine din partea unui spirit ce-a frecventat cu lenesa asiduitate pe filosofi, totusi cu atat profit pentru persoana si scrisul sau. De asemeni, intolerante sau opace ne apar reflectiile sale privitoare la spiritul romantic, precum si perplexitatile date de vocatia metafizicului, tolerate (cu ironie) numai din generosul sau respect pentru cultura. Sever si rezolut impotriva formelor de dogmatism sau a produselor resentimentului, PALEOLOGU este un spirit rationalist ce nu evita nici persiflarea, nici autoironia, nici expresia „miticista” -alte componente ale „pozei” sale. „Mare siguranta a vitalitatii in cautare de expresivitate neconstransa” (Grigurcu”>G. Grigurcu), PALEOLOGU are placerea scrierii „ocazionale”, dand si publicand multe interviuri potrivite genului sau dezinvolt, gen ce patrunde si in studii prin diverse expresii „plebee” sau chiar prin (rare) fraze de oportunism. Neferindu-se a fi contestabila, opinia lui PALEOLOGU isi ingaduie uneori si deliciul (sau bonomia) de a se lasa inselata, asa cum se intampla adeseori in scrierile dominate de confesiunea intelectuala. Paradoxal, PALEOLOGU nu admira jurnalele, nu scrie despre lirica – dar este autorul catorva pagini de memorialistica absolut antologice (Scrisori din Italia, Portretul artistului la batranete); insul se marturiseste continuu si dezinvolt in scris, dar isi vede propriul text ca o expresie a imaginatiei. intre „consistenta afectiva” si „ademenitoarele-i stratageme retorice” (L. Raicu), opera lui PALEOLOGU este cea a unui critic cultural in care se poate citi una din cele mai bune proze ce se scriu in literatura contemporana. Cele cinci volume aparute articuleaza cateva structuri complementare, lectura unuia sau a doua dintre ele lasand cititorului importante zone necunoscute din intreg.

Spiritul si litera (1970) se retine prin eseurile critice despre teatrul lui Blaga, despre opera lui Camil Petrescu si Ion Barbu”>Ion Barbu, despre Eugen Ionescu, Caragiale (o permanenta admiratie, dese referiri incitante in alte ocazii) si G. Calinescu (pe care se straduieste sa-1 impuna ca „filosof cu argumente pe care le va combate in eseul consacrat, 10 ani mai tarziu, lui C. Noica, apropo de Goethe). Daca preocuparile pentru literatura dramatica, pentru poeti si lirica sau pentru artele plastice dispare, aproape cu totul, in volumele ulterioare, din culegerea de debut ramane matura adecvare a expresiei la idee, precum si tipul de demers structural potrivnic eruditiei in care, nu o data, se face apel la eruditie.

Bunul simt ca paradox (1972) dezvaluie elocvent aptitudinea moralistului, prelungita si in Simtul practic (1974). Pentru Paleologu, bunul simt este contrarul prostiei iar spiritul practic este stiinta (sau talentul) de a-l aplica. „Mediocritatea omeneasca vine din penuria sentimentelor, nu a inteligentei Cat sentiment, atata inteligenta” este deviza acestei carti in care se pot citi pagini frumoase, nobile, adanci despre feminitate si virilitate, despre reabilitarea locului comun, a gafei si paseismului. Multe cugetari memorabile („Pentru severitatea incruntata si pesimismul ireductibil al puritanilor de toate soiurile, umorul nu e decat o necuviinta, un adaos la vinovatia firii omenesti”, p.18) circula cu o degajare studiata prin textele cu variata, vie si – nu o data – captivanta tematica, fiind evitata, totodata, „uscaciunea” aforistica a moralistilor de traditie. Acelasi stil, aplicat de data aceasta aproape exclusiv cartilor de literatura, se prelungeste in eseurile din Simtul practic, nu mult mai ample ca suprafata tipografica, dar mai expres si deliberat referitoare la „practica” vietii literare. P., in ciuda actualitatii acestei publicistici antologate, nu se ocupa aproape deloc de „intampinarea” cartilor ce apar, nu face cronica, citirea contemporanilor alimentand altfel atitudinile autorului. Spiritul critic al lui PALEOLOGU isi selecteaza net preferintele si-si marturiseste acum toti antecesorii de care e legat Sainte-Beuve, Alain si Curtius, apoi Zarifopol, Ralea, Calinescu si Maiorescu – absenteaza Lovinescu si Vianu. Numele lui Marin Preda, T. Mazilu si C. Noica (despre ultimul, un amplu si pasionant eseu abia in Ipoteze de lucru) sunt numele cel mai des intalnite dintre contemporani. Spiritul polemic personal poate fi analizat in detaliu pornind de la aceste prime trei volume.

Cu Treptele lumii (1978), PALEOLOGU isi indeplineste o datorie anuntata cu mai mult timp inainte de publicarea cartii: aceea de a demonstra si analiza sensul initiatic al catorva dintre operele sadoveniene {Baltagul, Creanga de aur, Ochi de urs). Regasim aici atat sentimentul de virila iubire a vietii (remarcabile ganduri despre dragostea pasionala, feminitate si moarte), formularea ferma, nervoasa a moralistului, spiritul polemic (aplicat interpretilor anteriori ai operelor sadoveniene, intre care gaseste insa si multe aliante), in fine, digresiunile, nu scutite de acel amatorism erudit si capricios, in asociatii ce pot produce cele mai justificate contestari stilului sau critic. Ocolisurile par mai lungi si mai periclitate decat in alte scrieri, cu alta respiratie. Demersul hermeneutic aplicat prezentei initiaticului in operele sadoveniene propune ipoteze, analize si demonstratii ce erau de mult necesare, chiar daca unele aprecieri ale operelor analizate pot fi discutate {Baltagul ca „roman total”, ca roman al „combustiei erotice” a eroinei etc). Provenite dintr-o constiinta initiatica indubitabila, construite pe o ritualitate premeditata, romanele in discutie nu ofera insa lecturi definitive numai cu ajutorul unei singure chei (mitul lui Osiris, de pilda), si epuizarea sarguincioasa a problemei, de care criticul se apropie, convinge (oarecum impotriva pasiunii persuasive a lui P.) ca initiaticul e o componenta mai mult poetica decat filosofica a operei sadoveniene, o armonica, una din structurile ordonatoare ce intretin misterul acestei lumi imaginate de geniul „artifex”. Dar, indiferent de contestari sau rezerve (Pompiliu Mareea), aceasta carte e inevitabila in bibliografia sadoveniana, in care marcheaza un jalon precis.

Ipoteze de lucru (1980) au, in centrul lor, eseurile despre Zarifopol, scrise cu acel adevar al spiritului afin, precum si cele mai numeroase reflectii despre critica si critici in care atitudinea primeaza asupra exactitatii si rigorii. Chiar cand tonul si opinia par, cu o prea mare usurinta, categorice si intratabile, reflectiile despre critica ale lui PALEOLOGU raman incitante si astfel convergente unui program enuntat inca de la preambulul primei sale carti, minus decizia de a le formula in calitate de critic. Face si aceasta atitudine parte din semnul atractios al paradoxului, sub care i-a placut lui PALEOLOGU sa-si puna vocatia si destinul literar, ca un aristocratic panas la bunul simt al talentului sau de o vitalitate tipic romaneasca, de o deschidere batran-europeana.  http://www.autorii.com/

Reclame