Elena Munteanu – Adâncuri răvăşite

Roman

Leagănă timpul în poala învechită , plete de copil bălai cu roua dimineţilor  în priviri.Se trezesc la viaţă clipe rătăcite , se adună în stoluri şi pornesc la drum , ducând cu ele noiane de-amintiri bizare .Sapă adânc, în sufletul împietrit , bruma de iubire abia născută , se trezesc la viaţă simţuri amorţite , încep să freamăte .Un fior ca un cântec de leagăn mă cuprinde , răspândindu- se ca o cohortă de furnici în căutarea unui pai.Murmur versuri izgonite din minte de tainica proză , se aşează pe buze umede şi calde , uşor întredeschise, spunându-şi oful înăbuşit de angoase.Se adună în cete învrăjbite de molatice dorinţe , gânduri rebele  asurzându-mă cu rugăminţi de eliberare . Mă cert cu mine , îmi spun cuvinte încurajatoare , astăzi sunt mai blândă.Mă simt înlănţuită ,închisă ca într-o cutie de carton cu găurele , privesc afară şi aş vrea să ies .  Nu tot ce caut eu ar merita crezare , eu sunt o visătoare , visele sunt vise , ele se destramă , iar eu rămân mereu cu poala goală. Amăgitoare clipe , dulce disperarea , urât e traiul în singurătate . Picură dulce roua dimineţii , învăluită în ceaţa ce ascunde mistere , plutesc uşor norii aburiţi de veşnicul balans al furtunilor solare , mângaie cerul coama dealurilor frânte de tone de suspine înmănunchiate în doine ,curse din fluiere de alun cioplite în ceas de seară. Iubesc această stare de morbiditate , legănându-mă între două lumi , sfâşietor este dorul de un gând ce vine dispre tine şi se abate nemilos către adăpostul minţii mele , călărind apusul plângăcios şi trist . Supuse sunt simţirile , toate deopotriva , îmi crapă sufletul în mii de bucăţi ca un mozaic strivit sub apăsarea nemiloaselor şenile , răbdarea îmi este pusă la grea încercare . Mă chinuiesc iubirile neîmplinite , veştejite în stadiul de boboc şi-mi vărs amarul pe amanţii virtuali , ordon timpului să stea şi timpul continuă să curgă , îmi înec amarul în cana mea cu ceai de tei , ignor provocările destrăbălate , desi tânjesc după fiori şi pătrunderi alunecoase printre petalele unei flori .Nu pot cuprinde atât vacarm , nu pot să mai înghit atât amar , mai pot doar să alerg după o  ultimă speranţă . 


 

A fost odată

A fost odată o fetiţă firavă , aruncată în vâltoarea vieţii,într-un sat uitat de lume ,în braţele a doi părinţi trişti şi resemnaţi,care nu aveau niciun chef de crescut copii.Căuta cu ochii lucruri frumoase care să-i bucure pupilele.Găsea doar lucruri strâmbe , cenuşii, fără rânduială.S-a ridicat şi fericită a văzut că poate merge fără a fi susţinută,a bătut la uşa lumii şi uşa s-a deschis larg cu un scârţâit ruginit. Lumea s-a repezit la ea, a strâns-o în braţe fără niciun cuvânt mai- mai s-o strivească. A luat-o de mână  plimbând-o prin labirinturile ei arătându-i căile pe care ar fi putut să alerge ,la capătul cărora o aştepta , de fiecare dată , altceva , alcineva şi altcumva. S-a uitat adânc în ochii lumii şi a văzut că sunt la fel de trişti ca şi ochii părinţilor ei. Apoi lumea a dat drumul mâinii mici , i-a întors spatele şi a plecat.Rămasă singură s-a aşezat pe o margine de speranţă ,chibzuind pe care dintre căi s-o apuce, astfel încât la capăt să găsescă ceea ce îşi dorea.Din păcate păşise cu stângul, avea să întâlnească pietre , pietricele ,dar şi bolovani , beţe în roate,răutăţi cât cuprinde.Bucuria unui frumos început de drum, s-a preschimbat de-a lungul lui,într-un soi de lehamite. Uneori zdrenţuită , prăfuită , năclăită de sudoare, cu capul plecat ,sleită de puteri , alteori curăţată ,aranjată , elegantă ,cu nasul în vânt,încrezătoare în propriile-i puteri, plină de viaţă , dar întotdeauna atentă la ce avea să i se întâmple , acceptând şi învăţând din tot. Işi dădu seama cât de norocoasă a fost, cât de puternică ,rezistând vitregiilor acestei lumi , care-i întorsese spatele lăsând-o, aşa aruncată în vâltoarea vieţii.Căzută sau în picioare,semenii treceau pe lângă ea nepăsători ,unele creaturi tulburate, aruncându-i din când în când câte o privire , primea uneori şi câte un amărât de zâmbet ,i se mai întindea câte o mână. Nu a ştiut , nici nu va şti vreodată, dacă a contat pentru cineva , dacă a iubit-o cineva vreodată, pentru că nu a simţit asta nici în copilărie, nici în adolescenţă ,cu atât mai puţin în tinereţe şi deloc acum către sfârşit.Părinţii şi-au făcut doar datoria ajutând-o să crească aşa cum s-au priceput  mai bine . Copilul ei poate că simte ceva pentru ea , dar nu ar putea-o iubi pentru că , crescându-l singură ,trebuind să escaladeze stâncile care-i stăteau mereu în cale,a fost mult prea dură ,uneori urlându-şi disperarea , din prea multă dragoste pentru el ,încercând  să facă în aşa fel încât să nu-i lipsească absolut nimic .Cât despre  prieteni sau un partener de viaţă , a fost privată.Regretele sunt târzii, nu a ales calea cea mai uşoară ,de schimbat nu mai poate schimba nimic .Singură ,îngenuncheată , s-a închis într-o lume a ei ca un autist împacat cu sine , nu a reuşit să facă prea multe lucruri , dar tot ce a făcut a făcut cu sufletul.

Lasă-ţi

Lasă-ţi ochii să înoate în ochii mei şi bucuria lor să inunde tristeţea mea , să o înece ,prefăcând-o într-o clipă de fericire plutitoare .
Lasă-ţi capul obosit al trupului tău, să poposească în poala mea şi poala să se bucure de zburdălnicia gândurilor tale .
Lasă-ţi zâmbetul să-ţi cuprindă faţa şi faţa ta să bucure faţa mea ,molipsind-o asemenea unei boli incurabile .
Lasă-ţi sărutul zămislit între două lumi ale existenţei noastre , să-mi cuprindă buzele şi buzele mele să freamăte nebiruite , nesătule , prinse în mrejele unui necunoscut sentiment de neputinţă.
Lasă-ţi lumea ta liniştită , să cuprindă lumea mea zbuciumată şi cele două lumi să se învolbureze asemenea unui râu de munte , pentru ca mai apoi , liniştea lumii tale să încătuşeze zbuciumul lumii mele .
Lasă-ţi dorinţele să curgă din străfundul albastrului limpede al privirii tale , să se lupte cu dorinţele mele adormite de multă vreme

Din toate aceste încleştări nebuneşti , să răsară fir plăpând de iubire , înzdrăvenit de timp alunecat din triste clepsidre şi ridicat la rang de fericire supremă .

 

 

 

 

Reclame