Andreea Teliban – poezie

poetă, Suceava

am dormit în ploaie o sută de ani

pielea s-a încrețit pe mine

am dormit în ploaie o sută de ani

și am uitat pentru ce am venit

acum sub acoperișul acesta

poate încă mă caută

știu că mă caută

de asta

un acoperiș între noi

când ploaie nu

mi se întâmplă

să mă arunc de pe cea mai înaltă clădire

și-n timpul căderii

mi-s ușoară

ușoară și timidă ca ultimul gând

legat de aripa fluturelui trimis spre tine

dar nu mă prăbușesc

niciodată nu mă prăbușesc

pletele-mi încâlcesc norii și

pornesc furtuna

mi se întâmplă

să mă arunc în mare

am auzit că după ce mori încă

vezi peștii

şi merită valurile dinăuntru-mi

dar nu mă înec

pletele-mi încâlcesc bule de aer și

plutesc săptămâni deasupra mării

și cum aș putea să scap când încă mă caută și

orice sfârșit

nu-mi descâlcește pletele

orice

mă împinge să fiu o femeie cheală

pregătită de moarte

de pe vremea când purtam plete. partea finală.

soare doar când eu deschid ochii.

am lăsat în urmă totul.

mă îndrept spre lumină

și lumina mă iubește mai mult ca oricând

a trebuit să renunț la plete

fiecare milimetru creștea pentru tine

pentru că tu mă vroiai cu părul lung lung

să adăpostească toți copiii salvați

împreună

noi știam ce e viața

o culegeam de pretutindeni și

o îngrijeam între două piepturi

eram frumoasă și tu mai frumos

dar acum lumina mă iubește mai mult ca oricând

deși copiii salvați sunt de vânzare

sunt singură. sunt o femeie cheală

prinsă într-o zi atât de lungă încât

poți auzi cum se rupe timpul în două

și geme și geme

te trage înainte și înapoi fiindcă

tu în mijlocul lui

te împinge înainte și scapi

te salvezi și numai gemete în urma ta

mi-a rămas în minte o singură fantezie obsesivă

un copac sub care

împreună goi și

atâta viață în jurul nostru

pletele-mi acoperă sânii și tu

cu dinții le tai și le scuipi la rădăcinile copacului proaspăt

hrană și jertfă totodată

iar noi uniți de legământ 

nimic mai mult nu-mi amintesc

niciodată lumina nu m-a iubit

mai mult ca acum când

gemete în urma mea

sunt bine.

ar trebui să mă vizitați cândva.

javra dinăuntru

noaptea în care nu voi stinge lumina

așteptând mirosul femeii bătrâne să

se risipească în aer stătut

vreau să văd

mirosul femeii bătrâne cernut prin

coastele-mi roase de-un câine

mirosul plutind spre fereastră și

ducă-se în

țara femeilor ce nasc copii adevărați

nu câini

nu ca mine niciodată ca mine

port înăuntru o javră cu blană aspră și colți

înăuntru o javră cu ochi de bărbat ce

m-a îmbătrânit ducând-o

și de asta eu pe pământ și de asta

eu nicovala oamenilor frumoși

mi-s grea și bătrână de parcă

în mine nu un câine ci tot universul

un pântec mai mare sau cald

sâni cu lapte mai bun

niciodată ca acum și

știu că voi naște javra când

noaptea nu mă va putea

ascunde

măcinându-mă lent

bate toaca-n turnul mare
clopote clincăie ceva despre păsări
stoluri întregi nu mă pot umple pe dinăuntru și
zboară de la coastă la alta
de la un plămân la celălalt

dar cine sunt eu
soldaților de pe tranșee
marinarilor pierduți în larg
minerilor din cel mai mare mormânt
aviatorilor rătăciți în văzduh
vouă nu vă pot spune nimic
pot doar să fac dragoste cu fiecare căci
iubesc bolnavii de viață

și trupurile noastre-mpreunate sunt
cușcă pentru toate dezastrele lumii
toate adânc închise în mine
mucezite și umede
mucezite și umede ca drumurile ce duc spre tine

nu ți se va întâmpla nimic rău dragul meu

aș putea spune
când luminile de veghe se sting

nu vom sfărși nicidecum

mă gândesc deseori la moarte ca la
mirosul unui stol de ciori
cu pene ude
după o ploaie de vară ce
îți intră încet sub piele și
nici nu îți dai seama când începi să putrezești pe
dinăuntru
 
și moartea stă cuminte în locul în care pasărea ajunge doar cu scara râde și râde de bieții omuleți ce o caută mereu sub pământ
 
când inventezi constelații în nopțile senine
te trântești pe spate
întinzi mâinile spre cer
așteptând parcă
viața toată îți trece prin fața ochilor
 
sunt un gândac.
un gândac ce poate fi strivit de orice păcat din biblie sau din afara-i și nimeni nu vede nimeni nu zice nimic am alungat din mine tot ce-i putred vă jur și am înfășurat inima-n mărgele frumoase mărgele de sărbătoare și nimeni nu vede
 
și moartea stă cuminte în locul în care pasărea ajunge doar cu scara râde și râde
 
când norii-s păgâni și
o zi întreagă îi botezi după forme
îi trimiți înșirați într-o ordine pe care
le-o șoptești în limbă necunoscută și
îi trimiți persoanei dragi
să înțeleagă în sfârșit
 
de unde de unde vine emoția gingășia și roșeața din obraji când ne întâlnim degetele noastre se împletesc și parcă așteaptă și parcă vor și parcă modelează o lume cu greu sau ușurătate râs sau uitare
 
putem supune viii și neviii
sau măcar să fugim în chișinău dragostea mea
să mâncăm bomboane bucuria și
să ne întoarcem acasă
goi și curați
după ce am amanetat hainele pentru drumul înapoi
 
și moartea stă cuminte foarte cuminte în locul în care pasărea ajunge doar cu scara
Reclame