Mihai Constantin: Eugen Crăciun (1922-2001) – Remember

Am fost expus mult si dintr-o data unui volum consistent din opera lui Eugen Craciun, in apartamentul familiei din cartierul Cotroceni. Acolo sotia si fiul pictorului disparut in urma cu 11 ani continua sa picteze ei insisi si o fac sub supravegherea ludica, mai suava sau mai aspra a picturilor pe care Eugen le-a creat intr-un crescendo febril pana in 2001. In acelasi timp fac un pas inapoi si ii las pe altii, cronicari de-a lungul vremii, sa vorbeasca despre pictorul Eugen Craciun.

Cartea a carei coperta o vedeti  este primul volum pe care Daniel Craciun a reusit sa-l publice despre tatal sau. Stabilierea unei cote si eliberarea treptata a lucrarilor mostenite pe piata este i indeletnicire care cere tact si rabdare. Pe langa propria cariera in pictura, Daniel gestioneaza si imaginea postuma a tatalui sau. Asa ca incep prin a reproduce un text scris de el in deschiderea acestei carti.

Eugen Crăciun, fiind tatăl meu, a fost primul meu model de viaţă şi primul maestru. În viaţă fiind, în raport cu alţii l-am înţeles din ce în ce mai bine, dar l-am ascultat poate mai puţin decât alţii. Îl “ascult” şi, uimit, redimensionez la reala sa valoare acum, imaginea fiinţei şi artei sale după ce a trecut în
eternitatea îngerilor, unde e poate la fel de original în toate aşa cum a fost şi pe pământ. Gimnastica ce o făcea de dimineaţa echivala în plan metafizic cu eleganta sa gimnastică spirituală reflectată prin propria-i creaţie.
Despre arta sa , aş dori să relevez anumite caracteristici, fără a dori să monopolizez pagini întregi, întrucât am preferat să mă ocup într-o însemnată parte, de concepţia acestui album monografic.
Aşadar, de Eugen Crăciun se poate discuta de unul înainte de 1988 şi de altul după întoarcerea din ultima sa călătorie “iniţiatică” în Occidentul artistic. Sau poate nu ar trebui totul privit atât de tranşant întrucât o prefigurare în micro a perioadei de după 1987-1988 a existat ca fericit intermezzo plastic între 1965 şi 1972, spre mijlocul carierei sale? căci şi pe atunci fusese de câteva ori în occident. De aici putem explica unele cauzalităţi în evoluţia sa plastică. Nu doresc a minimaliza nici influenţele de debut ale marilor săi maeştri Baba şi Ciucurencu dar cu toate că i-a iubit şi că s-a lăsat dominat o vreme de dânşii, a dorit şi reuşit în scurt timp să-şi croiască un drum propriu, inconfundabil.

După un realism socialist din care, faţă de alţii, a ştiut să evadeze cât mai repede, a trecut la o perioadă personală cu preocupări sociale, dominată de o gravitate subtilă şi chiar deranjantă prin accente expresive (într-o epocă foarte gravă încă) prin care oarecum involuntar avea să anunţe una din tendinţele sale neoexpresioniste de mult mai târziu, dar a gravitat şi într-o zonă lirică a picturii. Expresia gravă din anumite compoziţii se materializează pentru scurt timp, aproape provocator şi în perioada “florilor cu dinţi” şi a “roţilor dinţate”, unde o atmosferă mai degrabă rece şi cerebrală, continua altfel pictura suprarealistă şi metafizică (făcând din el un discipol original al tendinţelor), dar însemnând şi deplina sa maturizare cât şi o manieră realmente proprie.
Starea metafizică sau neodadaistă ce a transgresat deja şi alte tendinţe precum obiectualul (tendinţa încă tânără atunci în Europa) sau din 1971-1974 prin reliefurile sale contemporane (comparându-se cu arta brută din al doilea val) sau în ciclul pictural al zidurilor unde plecând ca motiv de la construcţii şi ziduri din Italia şi Franţa ajunge ca şi Chirico pe care-l continuă, la unele numai ale lui, încărcate de multiple şi ascunse simbolistici, din care cea a frumuseţii şi stăpânirii griurilor colorate nu e ultima. Paralel sau imediat după aceea, abordează şi cicluri ceva “mai potolite”, precum “Maternitate”, şi din nou portretul sau peisajul (pentru a arăta că nu întrerupe dialogul tradiţional cu natura). Dar el chestionează din nou, de asta data şi misticul – repunând în discuţie icoana sau canonul imagistic al redării sale – printr-un miniciclu pe care-l numim “Colţul mistic” – în care abordarea originală a Patimilor alternează cu interpretări originale ale unor tablouri renascentiste vestite ce zugrăveau aceleaşi Patimi.
Devenit un adevărat “hidalgo “al picturii româneşti (cum îndreptăţit doi critici şi un coleg l-au numit) şi în sensul desprinderii aproape făţişe de arta oficială (deja regimul nu-l premiase nici până atunci, propunându-şi ca într-un ascuns jurământ să n-o facă niciodată, pentru a-l izola, dar nereuşind).
Chiar şi prin perioada dintre 1976 şi 1988 când prin noua sa manieră apropiată de realismul poetic, zis şi magic (astfel el doar iluziv a dat astfel puţină linişte regimului cultural comunist, prin falsa impresie că s-a “domesticit” şi încercând a-l testa la nivelul recompenselor; ambele părţi renunţă la o antantă deoarece Eugen refuză să îmbrace revivalul tematicii neostaliniste a saloanelor din anii ’80). Îşi continuă demersul figurativ (în contact direct cu natura), ultimul din cariera sa, dar îl aduce la apogeu, contopind fericit într-o simbioză, un postimpresionism expresiv cu un divizionism actualizat şi urme ale artei sale metafizice de astă dată ceva mai diluate. Din nou ca foarte expresive se evidenţiază ciclul “peisaje din Băltăţeşti şi Neamţ” şi portretele de ţărani în expresivul miniciclu “Fiinţele pământului”, prin care aduce un ultim omagiu şi Moldovei natale, dar şi “Parcuri”, sau foarte originalul ciclu “Anotimpuri”, început de fapt în 1978. Indiferent însă de tematici, opera sa a rămas şi va rămâne (majoritatea din păcate nu o vede) în primul rând tributară frumosului ca şi categorie estetică.
După o necesară pauză de reflexie, din 1988 şi mai ales din 1991, “noul” Eugen Crăciun reapare total transformat şi din ce în ce mai productiv (vorba recentă a istoricei Adina Nanu – “asemeni unui vulcan”) şi inventiv, propunându-şi “să înceapă mereu, cu începutul”. Accentul e pus când pe problematici, când pe inovaţia vizuală, dar treptat cele două devin un tot armonic.În plan ideatic, opera sa începe să fie tot mai pregnant dominată de misticism şi de apelul la cosmos şi citaţii filozofice, iar în plan vizual reuşeşte printr-un debut oarecum geometric sau ovoidal, ca mai apoi să sintetizeze original un stil abstract-expresionist unde adaugă accente surrealiste noi.
Făcuse apel la un nou misticism în artă şi cu observaţia asupra faptului că în occident – încă un creuzet al celor mai noi şi diverse experienţe plastice –
că această latură aproape ajunsese să lipsească datorită laicizării impuse de ciudate revoluţii, dintre care cea mai dură este cea tehnologică; o făcuse însă şi ca un gest reparatoriu pentru absenţa impusă de cenzura artei religioase în spaţiul est-european înainte de 1990.
Printre sutele de noi picturi în tehnica uleiului sau a cernelurilor lito şi tipografice pe carton în dauna pânzei (cauza fiind că frenezia şi bogatia inspiraţiei sale, parcă de sorginte exclusiv divină, lăsau mult în urmă timpul necesar preparării suportului pânză) se strecoară din nou obiecte (în care genul ready-made e şi el îmbogăţit şi rediscutat) sau atitudini creatoare original-provocatoare, cum ar fi gestul pictării gen frescă expresionist-grotescă, a propriei bucătării şi întrebuinţarea tocătoarelor sau scândurilor de călcat, ca suport pictural.
Eugen crează un nou cod în culoare, potenţând şi recalibrând cromatica fauvistă şi cea expresionistă, apoi pe cea onirică.

După 1988, “Jertfa bătută în cuie”, “Cosmogonii” (cu al sau microcosmos, inspirat ca şi la Ţuculescu în parte din microbiologie), “Anamorfoze”, “Planeta şi muzica sferelor”, sunt ciclurile-far ale noii arte crăciuniene, cu adânci trimiteri metafizice, filocalice la nivel teosofic, dar în acelaşi timp de o deschidere realmente enciclopedică (şi practic el a încercat să cunoască domenii diverse din afara sferei artei plastice). Ca într-un plan zis secund şi create în paralel, se mai pot remarca cicluri oarecum “mai laice”, precum cel Erotic, cel dedicat muzicii, dar în altă viziune (“Elogiul violoncelului”), “Rodul” (în care ceaunul de mămăligă, ca arhetip românesc, capătă o notă gravă), “Figuri” (portrete mult spiritualizate inspirate după cunoscuţi) sau în “Omul şi maşinismul” (relaţionare cinic-ironică cu lupta omului obsedat de maşină, ce este aproape asimilat de ea). Spre deosebire de primele cicluri, acestea din urmă ne arată un fost “homo religiosus” transformat în “homo mecanicus”, dominat de conflicte interioare de toate felurile, căutându-şi parcă un loc mai bun, prin purgatoriu, pe traseul spre mântuire. De aceea ele cuprind şi o oarece conotaţie mistică. Se întoarce în ultima perioadă la arta pur mistică, convins că numai religia poate salva individul din confuzia morală actuală; el avea să concluzioneze că arta pe lângă ştiinţă (meşteşug făcut cu har) este şi religie, şi că în artă trebuie dusă o cercetare la fel ca în ştiinţă pentru ca ea să mai reziste timpului actual. După el, trinomul: arta = ştiinţă = religie trebuie reconsiderat în sens afirmativ. În 2001, lumina ochilor lui Eugen s-a stins, dar în lumea de dincolo, el a aprins o lumină veşnic vie, ce se reproiectează acum în lumea noastră şi a artei.
*
Îmi e dor de gimnastica şi rugăciunea de dimineaţă a lui Eugen, de conversaţiile sale inedite cu lumea şi de ruga sa de seară, ce constituiau poate un cod, dar sigur ritualul său spiritual cotidian, încă din tinereţe.
Daniel Crăciun

***

Eugen Crăciun

1922 – S-a născut la 28 februarie în Piatra Neamţ.
1947 – 1950 – Student al Academiei de Arte Frumoase, Iaşi, Secţia pictură, Clasa profesorului Corneliu Baba.
1950 – 1953 – Student al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” Bucureşti, secţia Pictură. Profesori: Alexandru Ciucurencu şi Octav Angheluţă.
1954 – Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
1960 – 1970 – Colaborează la ziare şi reviste cu desene şi reproduceri şi ilustrează cărţi: 1961 – Ioan Slavici, „Mara” ; 1966 – Oscar Paulini, „Mein hund Hasso” ; 1968 – Dumitru Popovici, „Poezia lui Eminescu” – 2 vol. ;  
1970 – Balada populară „Badiul”.
2001 – Eugen Crăciun decedează în Bucureşti, la 18 aprilie.

Călătorii de studii şi documentare:

1966 – 1987 – Bulgaria, U.R.S.S., Ungaria, Cehoslovacia, Germania, Polonia, Austria, Franţa, Italia, Iugoslavia, Elveţia, Olanda.

Lucrări aflate în colecţii de stat şi particulare din ţară şi străinătate:

România, Anglia, Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Olanda, Spania, Suedia, S.U.A., etc.

S-a scris despre activitatea artistului în albumele: „Artele Plastice în România după 23 august 1944”; „Arta plastică în R.P.R.” 30 decembrie 1947 – 30 decembrie 1957, „Pictura românească în 1111 reproduceri”, 1970; „Pictura românească”, 1970; „Pictura românească în imagini”, 1976; „Dicţionarul artiştilor români contemporani”, 1976; „Arta românească modernă şi contemporană”, 1982; „Enciclopedia artiştilor români contemporani”, vol. I, 1996, „Oameni de seamă din judeţul Neamţ”, 2003 etc.Licitaţii: Bonn (1998), Paris (2002), Bucureşti (2002).

Expoziţii personale:

1958, 1963 – Expoziţie de pictură şi desen, Bucureşti.
1967 – Expoziţie de pictură, Bucureşti.
1969 – Expoziţie de desene dintr-o călătorie din Franţa şi Italia – Foyerul Teatrului de Comedie, Bucureşti.
1971 – Expoziţie de pictură, obiecte, Galeria Apollo, Bucureşti.
1974 – Expoziţie de pictură şi desen, Galeriile „Atrium Artis”, Geneva, Elveţia.
1979 – Expoziţie de pictură, Galeria Orizont, Bucureşti.
1984 – 1987 – Expoziţie itinerară cu caracter retro (pictură), la Muzeele din Bacău, Piatra Neamţ şi Roman.
1995 – Expoziţie la Galeria Simeza, Bucureşti, cu tema „Jertfa bătută în cuie”.
1997 – Expoziţie itinerantă la Bacău, Piatra Neamţ.
1998 – Expoziţie de pictură (cu Daniel Crăciun), Maastricht (Pays Bas); Expoziţie de pictură, sala C.C.A., Bucureşti.Expoziţii colective:

1949 – Debuteză la Salonul Moldovei din Iaşi.
1953 – 2001-  Participă la toate manifestările artistice din Bucureşti şi din ţară expoziţii anuale, regionale republicane, festive, comemorative de pictură, grafică şi artă decorativă.
1956 – 1978 – Participă la expoziţii colective organizate în: 1956 – Viena, Praga; 1957 – Leningrad, Moscova, Calcuta, Veneţia, Florenţa,Marsilia; 1958 – Pekin, Sofia, Varşovia, Budapesta, Berlin, (RDG); 1959 – Belgrad, Dresda, Nisa, Copenhaga.
1960 – Atena, Istambul, Ankara, Cairo, Alexandria; 1961 – Damasc; 1962 – Sofia, Belgrad; 1966 – Varşovia; 
1968 – Praga, Paris; 1970 – Sofia; 1977 – Helsinki; 1978 – Viena;
1970 – Expoziţia internaţională cu tema „Muzica subiect în Arta Plastică”, Bydgocsz, Polonia; – Expoziţia „Arta românească”. Ludenscheid, Germania; – Expoziţia „Artişti români contemporani la Torino”, Italia.
1972 – Expoziţia „Desene inedite”, Galeria Apollo, Bucureşti; – Expoziţia „Arta portretului”, Galeria Apollo, Bucureşti.
1973 – Expoziţie de grup, Galeria Municipală, Ludenscheid, Germania; – Expoziţie în cadrul Festivalului Cibinului, Sibiu.
1974 – Expoziţie de grup, Berlin; – Expoziţie în cadrul Festivalului „Lascăr Vorel”, Piatra Neamţ.
1975 – Expoziţia „Anul Internaţional al Femeii”, Galeria Nouă, Bucureşti; Expoziţia „Lucrul, imaginea şi semnul”, Galeria Nouă, Bucureşti; Expoziţia „Chipul uman”, Galeriile de artă Orizont, Bucureşti; – Expoziţie din cadrul Anului internaţional al femeii, Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti; – Expoziţia „Arta românească”, Tokio, Japonia.
1976 – Expoziţia „Ipostaze” – peisaj – ambient – artă monumentală, Galeria Nouă, Bucureşti.
1991 – 2002 – Expoziţii de grup: Austria, Italia, Franţa – galerie des Arches (cu Mihaela Nica şi Daniel Crăciun) şi galerie Cheval de Sable, Paris.
2001 – Duplex expoziţional, Eugen Crăciun – Mihaela Nica, Centrul Cultural al Ambasadei Române, Paris.

http://www.artindex.ro/
Reclame