Aurel Pantea – aniversare

poet, Alba Iulia

Am starea cind as inventa o limba atroce,

un idiom ce ar numi cu saruturi sulfurice viata si moartea,

m-as trezi diminetile, as spune buna ziua, iar ziua s-ar cutremura

cu dalbe cenusi, as numi cenusile si s-ar intrupa

nimicitorul, cind mi se intimpla asta nu mai e nimic de numit,

e doar vertigiul, iar in vertigiu se afla ascuns numele altei limbi,

ce face sa apara viata si moartea altundeva,

altcindva

poem

Se instalează în mine un om bătrîn, ocupă treptat toate cotloanele,

            deocamdată convieţuim, avem aceleaşi vicii, ne plac aceleaşi femei,

            dar el creşte din lucrurile la care renunţ, în anumite momente,

            cînd limbajul însuşi are umbră, aud răsuflări obosite

            şi atunci spun:

 

            Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi e foame,

            Dumnezeul meu se droghează, Dumnezeul meu înjură, nu face       

raţionamente,

            e un ins direct, te scuipă în faţă, suferă, limbajele lui imediate sînt          

dispreţul, dragostea şi răzbunarea 

            nu face politică, o suportă şi o desfide, Dumnezeul meu stă cu toate

curvele,

            stă cu peştii şi pe toţi îi iubeşte, şi spune că toţi vor învia, şi tuturor

            le  e un pic mai puţin teamă cînd vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi

            exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot,

            e nevoie sa mai şi iubeşti, nu-i aşa,

            despre Dumnezeul meu vorbesc cei mai mulţi cu superioritate, e un

            Dumnezeu mai greu de îndurat, pentru că , uneori, pute,

            şi în plus are mulţi morţi pe conştiinţa Sa mare, şi nu toţi sînt împăcaţi,

            Dumnezeul meu îmi seamănă, poate fi urît şi agresiv, şi chiar este violent

            şi vicios, vorbind de el, eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar

            aşa îl simt mai aproape, el se naşte  în slăbiciunile mele, de obicei,

            în ele locuieşte nimicul sau ceva atît de dezintersat de semnificaţie,

            încît seamănă cu nimicul, dar el îmi iubeşte nimicul,

            cu asta m-a dat întotdeauna gata , el ştie că nimicul meu

            e sămînţa nimicitorului care vrea să mă ştie mut

 

poem

Am exersat mult, am obosit să-i privesc pe toţi ca pe nişte victime,

            sînt insul din serile în care nu mai există nici o soluţie,

            cînd intenţiile au îmbătrînit dintr-o dată, ca amantele din alte vremi,

            şi stăm în timpul vînăt, e vremea putrezirii codurilor,

            faţa ta se varsă în faţa mea, complotăm, iar victima comploturilor

            creşte, sparge toate geamurile, debordează, vorbeşte în

             limbajele noastre, ne spune poveştile,vieţile noastre se întorc

            epuizate, o viaţă epuizată e un copil bătut crunt, iar el surîde,

şi noi complotăm, o producem,

            nesiguri prin linişti dense, apoase, asa cum e vremea

            cînd de oglindeşti într-o mamă, nimicitorul nu mai tace din gură,

            drumul pînă la inima ta e lung, inima ta e foarte departe,

            o balerină nebună prin mari încăperi de odinioară

NIMICITORUL
 
Sub semnul timpului
 
 
 
Versiune în limba latină de
 
Marcela CIORTEA
 
INTERNECANS
 
Sub temporis signo…

 *
*  *
 
 
Şi timpul nu va mai dura, şi se va despărţi
            de sine, şi va rămîne sinele său, şi acolo se va urla
            într-o imagine mare,
            acum, el stă cu sinele său, ca o femeie care, în cele din urmă,
            acceptă, stă cu sinele său încărcat de sîni
 
 
Et tempus iam non durabit, et a se separabit, et secum manebit,
et magna imagine ibi clamatur,
nunc secum in se stat tempus immatur-
um mulieri, postea acceptatur…
stat tempus cum se, uberibus ornatur…
 
 
*
*  *
 
 
În urmă, toate sînt foarte proaspete, toate au început 
o călătorie de la care noi vom lipsi, inşi voioşi îşi schimbă feţele
între ei, femeile nu mai ştiu cu cine se iubesc, dragostele,
şi iar se face ziuă în limbaj, şi iar umblă funcţionarii
pe urma semnificaţiilor
 
 
Post me, omnia recentissima sunt, omnia iter coeperunt
            quo absumus, homines laeti genas inter se novant,
            nesciunt quibuscum amantur feminae, amores,
            et rursus illucescit sermonis, et rursus magistratus vagantur
            in significationis vestigio
           
*
*  *
 
 
Cade adînc în noi grăuntele conştiinţei morţii,
tu si eu suntem tare departe şi privim
lanurile întinse şi secerătorii,
în moartea mare, creşte desfrînarea,
floarea prăduitoare
 
 
Conscientiae mortis in nos alte incidit faba,
            tu egometque altius sumus et prospectamus
            arva tensa messoresque,
            in magna morte crescit intemperantia,  
            praedatrix flos
 
 
 
 
 
*
*  *
 
 
Mai jos nu cobor, acolo nu mai poate fi vorba de poezie,
acolo, amintirile sînt atît de vechi, că atîrnă
în capete plecate, 
te văd umblînd prin camere, fîşia de lumină care te urmează
e a altui timp, ce face eforturi sa mai privească,
înainte de a se instaura subteranele
 
 
Non infra degredior, ibi poesin loqui non potest,
            ibi memoriae tam veteres, ut demissis capitibus penderent,
video te per cubila vagantem, aliae horae hic radius lucis
te turbans, qui magnopere ea
vult contemplari nunc et postea
hic paciscuntur subteranea
 
 
 
*
*  *
 
Şi timpul nu va mai fi, nu va mai fi, va rămîne
doar această propoziţie şi un cîmp mare, vorbirea ultimă
pe un mare cîmp, vorbirea ultimă, străduindu-se,
vom lucra, vom povesti despre ce a fost, ne vom odihni,
vom lucra, spune Katia, precum Sonia din limbajul ultim,
vom lucra, ne vom odihni
 
Et tempus non exstabit, non exstabit, solum haec pronuntiatio manebit
et magnus ager, sermo postremus
in magno agro, sermo postremus, studens,
laborabimus, referemus quod fuit, pacem nobis faciemus,
laborabimus, dicit KATIA MEA, sicut dicebat Sonia postremi sermonis,
laborabimus, pacem nobis faciemus
 

poeme pentru Katia 

* * *

Vocea care a ieşit din ea
încă o aşteaptă

Moartea e lungă
şi cuvintele toate sînt duse,

ceva ca o cazarmă în care timpul
fumează chiştoacele soldaţilor plecaţi,
aşteptîndu-şi conceptul

* * *

Aşa ceva peste ani nu se va mai putea,
că fiinţa lucrurilor, că fiinţa tuturor
lucrurilor să se bîlbîie în limbajul meu,
pe ţărmi şi ape şi în grădini
lucrul cel rău
şi lucrul cel bun
prind să se roage unul de altul

* * *

Îmi spunea: timpul ne străbate pe toţi,
i-am spus: chiar ne-a înlocuit.
Am construit, apoi, o imagine despre maladii:
mostre de timp necrozat. Surîdea, lîngă surîsul ei
ţîşneau oboseli derutate, acum mă rog şi simt cum
vin mame şi cer tot ce au născut şi obiectele,
ca nişte fii tineri şi corvîrşitor de vulnerabili, ţintesc locul
din biografia mea unde sînt cu totul neapărat,
rugăciunea mea, ca un şiş împlîntat în limbaj,
atinge morfemele pure ale morţii

* * *

Iar e seară. Drumurile duc tot ca la Trakl, în Grodek.
Tributul imagistic pentru azi. Imaginea mea esenţială rîde
în vizorul unor demnitari de gudron. Demonul serii
stăruie pentru mine lîngă uşi mate. Dimineaţa se adevereşte
că sînt imagini proiectate.

Să fac un gest.
Unii migrează în alte stări. Imaginile mate cu uşile
sînt mai proaspete acolo. Dimineaţa deschid geamul,
unul real, şi constat statisfacţia vecinului, văzîndu-mi faţa extenuată.
O să-i vorbesc şi eu despre pungile lui de sub ochi, despre tusea lui seacă.
Ne privim. Imaginile noastre, una cu alta, despre altceva vorbesc,
despre un altceva cu crevase şi cheaguri – pe deasupra îngustei
noastre străzi, unde creşte o puternică vieţuitoare.
Despre ea avem opinii asemănătoare. Amîndoi o producem, ea creşte
pe sub pungile lui de sub ochi, pe sub faţa mea extenuată

Aurel Pantea

 (10 martie 1952, Cheţani, judeţul Mureş) este un poet, eseist şi critic literar. Este fiul Anei (născută Deac) şi al lui Constantin Pantea, ţărani. Urmează şcoala elementară în comuna natală şi liceul în Luduş, absolvind apoi Facultatea de Filologie, secţia română-latină a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca (1976). Între 1975 şi 1976 este redactor la „Echinox”, unde se şi formează ca poet, în grupul coagulat în jurul revistei. Funcţionează ca profesor la Borşa, judeţul Maramureş, între 1980 şi 1984 va lucra în calitate de corector la ziarul „Unirea” din Alba Iulia, ulterior fiind profesor la Alba Iulia. Din 1990 este redactor la „Vatra”, iar din 1997 redactor-şef la „Discobolul”. Concomitent, în 1994 devine cadru didactic la Universitatea „1 Decembrie 1918″ din Alba Iulia.
 
Debutează cu poezie în 1969, la revista studenţească „Gaudeamus” de la Oradea, autorul considerând însă adevăratul său debut publicarea unui grupaj de poezii la „Echinox”, în 1971. Prima carte, Casa cu retori, îi apare în 1980. Colaborează cu poezii, cronici literare, eseuri la „Echinox”, „Vatra”, „Tribuna”, „Amfiteatru”, „Steaua”, „Apostrof”, „Poesis” etc.
 
Casa cu retori aparţine optzecismului prin discursivitatea pusă sub semnul jocului insolit, prin combinaţia de oralitate ironică şi intelectualism livresc. Este esenţialmente o poezie de limbaj, amuzată de confuzia dintre poezie şi proză, dintre imagini şi metaforele-concept, dintre lumea imaginară a poemului şi lumea reală, cu obiectele ei: „Şi dintr-o dată preajma / se umple de cormorani. / De ce numaidecât de cormorani? zise. / Secundantul, pentru că sunt preţios, am zis şi el se făcu / nevăzut. Am iar în faţă o zi. / Roabă o vreau acelei imagini” (Pentru că sunt preţios).
 
Ceea ce îl distinge de optzecişti este refuzul biografiei şi al subiectului: eul poetic şi eventualele lui măşti sunt depersonalizate, desubiectivizate. În Persoana de după-amiază (1983), intelectualismul inerent liricii de limbaj conduce la un sentiment agonic, al epuizării. Realul este atât de departe, de derealizat, încât pare un „animal fabulos” şi de bună seamă înspăimântător. Proliferează detaliile, materiile, substanţele, mai ales cele feminine, iar singura şansă de salvare este aceea a plonjării în poemul-ca-sine-indistinct, amorf, preformal (poemul e perceput ca „desfoliere”).
 
Volumul La persoana a treia (1992), cu un titlu care sugerează impersonalitatea – titlurile, foarte importante în poezia lui Pantea, sunt uneori adevărate festinuri lingvistice – conţine un prim ciclu, Zile cu Bouvard şi Pecuchet, care gravitează în jurul „fricii de trup”, şi un al doilea, Negru pe negru, în care spaima de realul ca trup devorator („o confrerie de burţi ale lucrurilor”) atinge limita terifiantului. Poemele acestui ciclu al rupturilor, dramatizate într-o manieră amintind şi de poemele lui Aurel Dumitraşcu, sunt profund expresioniste, trădând un fond abisal angoasat: „M-am retras cu totul, / stau în punctul întunecat, / astup o gură”.
 
Aceste Veneţii, aceste lagune (1999), antologie care reordonează versurile anterioare, cuprinzând şi inedite, oferă tabloul unei poezii eteroclite compoziţional, de factură pseudonarativă, în fond situată la intersecţia dintre livresc şi existenţial, dintre notaţia intelectuală, abstract-melancolică şi deriva limfatică a afectelor sau a simţurilor: „Carne urcată în bolţi abia concepute, ce personaj / pitoresc pentru suburbia intimă a poemului, hai să / începem naraţia: prin pasaje arhitecţi melancolici / şi meşteri măsoară distanţele de la expresie / până la sens, sunetul pasului lor măsurat abia exprimă / o umanitate singuratică, filtrate de lumină / mereu mai auster, feţele lor, un grup de satisfacţii / urcând nivelele, se edifică, în urmă / o realitate tot mai pregnantă înghite ecourile / şi conversaţia, solitudinea trupurilor / acum perfect acordată cu bolţile // şi Naratorul în dugheana fiecărui cuvânt / îşi oblojeşte cum poate arsurile / şi vedenia” (După-amiază cu academică vedenie într-o dugheană).
 
Tensiunea poemelor provine din împărţirea, sfâşierea eului poetic între înlăunfru şi afară („homo conclusus” – se mărturiseşte Pantea într-un poem), între reveria realului şi percepţia lui, între conştiinţa unui artefact poetic geometric şi presiunea sen­zaţiei viscerale. Dacă într-o primă secvenţă, cu versuri dis­cursive şi conversaţii aulice desfăşurate în ritmuri largi, domină o perspectivă fundamental estetă şi autoreferenţială, în ultimele cicluri, Capricii cu retori şi alţii şi Negru pe negru,corporalul („umezeala cărnii”), limfaticul, ameninţătoarele „pulsuri acvatice” cuceresc spaţiul poemului.
 
 „Năzuind să atingă limfa originară a fiinţei”, „reporter şi scafandru în acelaşi timp”, abandonându-se senzaţiilor dezarticulante, dar încercând să le ordoneze într-o viziune abstractă, poetul se transformă într-un „expresionist al peisajelor subliminale” (Al. Cistelecan). Lirica lui, asimilând şi experienţele nouăzeciste, tinde să convertească retorica intelectualistă (de tip optzecist) într-o autenticitate „textualizantă” (Marin Mincu), în care eul şi limbajul său fac corp comun.
 
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
 
Opera
 
• Casa cu retori, Bucureşti, 1980;
• Persoana de după-amiază, Cluj Napoca, 1983;
• La persoana a treia, Bucureşti, 1992;
• Negru pe negru, Târgu Mureş, 1993;
• O victorie covârşitoare, prefaţă de Ion Pop, Piteşti, 1999;
• Aceste Veneţii, aceste lagune, postfaţă de Al. Cistelecan, Botoşani, 1999;
• Poeţi ai transcendenţei pline, Cluj Napoca, 2003;
• Simpatii critice, Cluj Napoca, 2004;
• Înapoi la lirism, Tg. Mureş, 2005;
• Negru pe negru (alt poem), Cluj Napoca, 2005;
• Ştefan Aug. Doinaş (studiu monografic), Cluj Napoca, 2007;
• Sacrul în poezia românească, Cluj Napoca, 2007.
 
Premii şi distincţii
 
• Premiul de debut al Editurii Albatros, 1980;
• Premiul pentru poezie al revistei „Poesis”, Satu Mare,1992;
• Premiul „Cartea anului” al Salonului Naţional de Carte şi Publicaţie Culturală, Cluj Napoca, 1994;
• Premiul „Octav Şuluţiu” al revistei „Familia”, Oradea, 1998;
• Premiul de excelenţă acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Mureş, Mediaş, 2002;
• Premiul pentru critică literară al revistei „Poesis”, Satu Mare, 2004;
• Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Mureş, Tg. Mureş, 2004;
• Premiul pentru poezie al revistei „Ateneu”, Bacău, 2006;
• Premiul pentru publicistică literară al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Mureş, Tg. Mureş, 2005, 2006; (http://www.crispedia.ro/)
Reclame