Ştefan Doru Dăncuş – Scrum

poet, Târgovişte

 nimic din ce spun nu e mai mare
decât o furnica
ea aduna literele mele mici le depoziteaza
îi vor fi hrana la iarna
din obrazniciile mele îsi face
piloni de sustinere pentru coridoarele mintii ei
vine vremea sa ma gândesc si la ea
– sclava insomniilor mele
în pustie s-au dus iubirea argintii si gloria
nu pot fi poetul genial si mare
cât biserica
pot fi doar lepadatul în strada
numaratorul de furnici
câte-o lacrima topeste metalul
monedelor aruncate de concetateni
sunt singurul cersetor sarac din România

*

a fost de-ajuns o ploaie
pentru a-mi scutura aripile în piata publica
un taxi a trecut peste ele
priveste cum creste iarba 
si penele îngerului meu pazitor
sau chiar ale mele
caci nici unul din noi nu mai stie care si cine este.
povestea aceasta pazeste cele doua cadavre
locatarii ies în strada
vine politia, fugiti! n-am fost martor striga
un batrânel adus de fiul lui la oras
au murdarit soseaua! croncane sulemenita de la etajul unu
au adus presa pe noi! scrâsnesc infractorii
din spatele tomberoanelor
medicii legisti masoara si iau probe
vine întunericul iubito
e un frig ca un polizor ce se sparge
în mijlocul turatiei maxime
Sfânta Maria pentru noi roaga-te! 

*

lucrez ca un sclav în românia
zi de zi construiesc
fiecare pagină scrisă e bornă kilometrică.
zi de zi sunt invadat de europa
oră cu oră pierd betonându-mi versurile
înălţând baricade în propriul sânge

(peste 20 de ani)
fiul meu ridică pistolul
fiica mea se pierde în mulţimea
viermifugă a metroului.

(peste 30 de ani)
desigur, învins
mi-am capitonat peştera – frumoasele cărţi
de poezie scrise cu sânge
mă apără de frig şi arşiţă.
mai nou, europa vine la mine în vizită
sunt interesant pe post de sisif.
brusc, o baricadă cedează
într-una din jugularele mele
şi imediat apar hoardele ce dau foc
bisericii care sunt. Nu mai fug.

*

numai tu eşti atât de timidă în zori
şi asişti cu atâta tristeţe la moartea de seară
aş putea să iubesc la nesfrâşit
înflorirea ta – fatala ta dispariţie
însă grijile de zi cu zi mă doboară
voi fi în curând perna ta de frunze
oricâtă groază de moarte port zilnic
în spate şi-n gânduri
mireasma ta de fecioară înnebuneşte veacul prin care păşesc
mereu căutându-te sclavul unor trasee exacte
vino în munţi pe-nserate când călugării dorm
şi numai clopotul unei stele singuratice bate
pe pământ

*

la tine frumoasă ţărână
prea greu îmi e să vin
prietenii trag de mantiile mele de poet
merg la spital să-mi facă operaţii şi injecţii
de parcă ar putea salva lumea
în barul în care stau oamenii se uită la cărţile mele
cu teamă
vreo doi-trei mi-au adus de băut
la tine, frumoasa mea condamnare la moarte
îmi e imposibil să vin
prietenii trag deja de cămaşa aceea albă
pe care tu mi-ai dăruit-o într-un moment de extaz
la tine fecundă mireasă
nu mă pot întoarce din şanţul mileniului
care iată, mă expulzează
şi ochii altora vor urmări lasciva
unduire a şoldurilor tale acoperite de blugi
a venit vremea şi plec – frumoasa mea desfrânata mea
nu te voi aştepta ca alţi risipitori pe lumea cealaltă
cum de eu şi tu vom muri
şi niciodată nu ne vom mai vedea?
sună cele două telefoane şi iar mă trezesc năuc
între păsări
iată cum voi muri
o pasăre mă va răstigni
atunci desigur femeia nu va mai avea sens
nici tu nu vei mai fi
iar eu pasărea pe sub pământ voi zbura
*
cineva ma cauta
nu mihai dumitru gheorghe napoleon hitler ioan mircea iustin
Dumnezeu ori diavolul
cineva imprecis ca noptile de betie în care trebuie sa fiu “tata”
ca averea pusa la picioarele fetei mele
când am câstigat procesul
si-a ramas ma-sa cu zugravul petre
eu scriitorul ofeream altceva
un bloc de pe care te poti arunca de pilda
acum am ramas cu scrisul
ea cu muzica aia impersonala cu exmatricularea din scoala
(credeam ca va fi mai repede trimisa si altundeva
la casa de copii la handicapati la neterminati necenzurati etc.)
directorul spumega si acum amintindu-si
de noptile în care trebuie sa fiu “tata”
uneori e bine sa fii scriitor
mereu ai o sticla
pe jumatate goala
sub un pod
om fiica sa faca trotuarul
un fiu sa-ti fure pâinea de mâine
sa te întretina cu acest vis
toata viata lor
si când mori – sa dispara si ei
ca niste vieti ale tale
prea crunt lasate de Dumnezeu printre noi 
*
… ingenunchierea iti e predestinata
cand te ridici prima data in genunchi
apoi in picioare – poeziile cad ca niste
ramuri uscate
si cand toti cu totii merg la culcare
afli ca iar trebuie sa dai foc
iar un secol tradator ti-a luat identitatea
unde a plecat prometeul tamplelor tale
dureroasele premii de poezie
fetele si femeile maritate
prietenii si halbele de bere
tigarile, vinul si vodca
secundele de celebritate
rasuflarea ta de caine turbat
murind azi in preajma onoratei comisii
asa se moare ca mine
pe muntele plin de plantele altor ganduri
acolo ai plecat si tu prietene
iti vei imprima chipul pe o marama.

***

Ştefan Doru Dăncuş este un tânăr scriitor polivalent, poet, prozator,
eseist, jurnalist, publicat în numeroase publicaţii literare.
Deţinător a peste 40 de premii la diverse concursuri literare din
ţară, autorul a editat cărţi diverse de poezie, poezie-eseu, proză în
care nevoia sa viscerală de dragoste dar ;i de justiţie ocupă un loc
central. “Scrum”(Cendre) este titlul ultimului său volum de poezii,
aparut în ediţie bilingvă în 2010, la editura GRINTA din Cluj-Napoca.
Versiunea franceză aparţine poetei şi traducătoarei Hermine Cîmpean,
care a rezolvat onorabil dilema deloc simplă a traducerii într-o altă
limbă, ocupându-se la fel de bine atât de sensul cât şi de
echivalenţele sonore ori ritmice ale poemelor.
Criticul Adrian Botez subliniază că în acest volum, “poetul vorbeşte
(cu o decenţă rară, pentru astfel de titanice opintiri de mărturisire,
clarificare a beznei şi orbirii, opintiri de vizionarism, din partea,
totuşi, a unui OM!) – despre ceea ce noi (în genere şi din ipocrizie!)
tăcem, anesteziaţi şi laşi. “Scrumul” este o stare cosmică, terestră
şi umană în acelaşi timp-stare de nebunie a incendiatorilor, dar şi
apocaliptica promisiune că, după trecerea prin focul VIU, scrumul va
re-învia în “altceva”…”
Ştefan Doru Dăncuş scrie o poezie-acţiune dirijată spre lumea socială,
de unde un caracter demonstrativ, sonor, un ton politic ferm de
tribun: “lucrez ca un sclav în România” ori “mai nou,europa vine la
mine în vizită /sunt interesant pe post de Sisif”.
Cartea este o adevărată insurecţie, vehiculând un mesaj brutal despre
fenomenele unei actualităţi ante şi post ceauşescu : “întreaga-mi
putere a luat ţeapă/ba de la Ceauşescu ba de la şefii literaturii
române…”. În acest Ego-Show, autorul intercalează secvenţe
biografice cu mersul lumii, într-o dezordine boemă, simpatică, mimând
confuzia ambiantă.
În acest iad doar dragostea are valoare: “mă întind noaptea târziu
lângă soţie/mă pliez precum coada sirenei/numai pieptul meu în contact
cu aripile ei de înger…”, în contrast cu “din această dimineaţă
iadul e pe pământ /iadul e curbura literei în care mă ascundeam
deunăzi/iadul este ziua dumneavoastră în care mergeţi la serviciu…”.
Ne aflăm în faţa unei poezii directe, a riscului imediat, aţintită pe
un public cu care este ori în osmoză ori în război. Spectacolul este
un puzzle aproape complet de probleme ideologice, poetul excelând
într-o artă sociologică: “voi lăsa pielea de vierme/în scara
blocului/căci şi mâine voi avea nevoie de ea/păstrează-ţi chipul /iar
noaptea aste curba oboselii va ţâşni brusc/de pe grafic şi mi se va
înfinge pentru totdeauna în spate”. O fervoare dionisiacă ne trimite
la Dumnezeul extazelor dar şi a incertitudinilor de tot felul:
“sângele-mi este un Isus multicompus …” ori: “sunt la picioarele
Tale Isuse/Zadarnic am cucerit lumea/lumea nu vede că ard/nu ştie că
ajung piatră pentru alt izvor/pentru alt altar/pentru pavajul altei
străzi pe care vei călca în alt Ierusalim”.
Tonul retoric conduce la sensibilitate, la subiectivitatea autorului,
dar depăşeşte pragul simplei confidenţe (precum Victor Hugo care, în
prefaţa Contemplărilor, afirma: “Când vorbesc de mine,vorbesc de
Voi!”): “nu se mai opresc la mine/la masa unde stau cu barbă de poet
român/trec toţi/îi văd -se fac că nu mă văd/sunt viitorii – se
întâlnesc în spatele blocurilor gri/fac sex lângă tomberoane/scriu
poezii fenomenale”. Această tonalitate amară conţine profeţii,
condiţia scriitorului duce la un rău metafizic care nu împiedică a
resimţi nevoia mesianică de a lumina tenebrele, manieră romantică de a
aborda poezia. În spatele “scrumului” poetul ghiceşte un viitor
promiţător care-l situează într-un angajament religios ori ideologic
asemănător unor mentori de talia unor poeţi ca Aragon, Eluard,
Prévert, Senghor ori Aimé Césaire (cel care avea dorinţa de a “plonja
în adevărul fiinţei”): “mă întorc din ciudăţenia vieţii în scara
blocului/îl aud pe cel aciuit acolo/ “5 bani,10 bani/5 bani,10
bani”/şi-mi dau seama că moartea mea nu tulbură zig-zagul
universului/nu mă crede nimeni/că atâta vreme cât îi dau de-o vodcă
celui din stradă – pot merge cu pas de împărat/până la următoarea
bătaie de inimă”.
“Scrum” este volumul simbolic al unei lumi dezumanizate: “nu mă pot
întoarce din şanţul mileniului/care iată mă expulzează…”. Suntem în
faţa poeziei unui om liber, nesupus, care denunţă valeţii ideologiei
dominante politice dar şi culturale. Ştefan Doru Dăncuş este un poet
rebel, o victimă a societăţii ca toţi ceilalţi. Dar el este în acelaşi
timp Scribul, deci deranjează: “diavolul vine zilnic, răsturnând cele
cinci sute de/cupole ale minţii mele/lasă mereu vraişte după ce
amestecă limbile/pământului /în corneea cerului meu/ţintuit cum sunt
slabe speranţe/să scot iadul din termometrele lumii”.
Poetul vorbeşte despre sine, despre semeni, scuipă adevăruri brute în
chipul ipocrit al societăţii. Confucius spunea că “o conştiinţă este
lumina inteligenţei pentru a distinge binele de rău”. Dăncuş este
extrem în revolta sa dar  şi foarte convingător. Ironia, amărăciunea
sa ne îndeamnă să-l urmăm mai degrabă pe El, Cavalerul Tristei Figuri,
în pofida unor autori facili, care râd din orice: “dimineaţa soarele e
apocalipsa/mă întorc pe şosele/strig disperat: n-aveţi un ban? îmi mor
copiii de foame.”/…./după ce totul a fost spus/pe ziua aceea/am
numărat arginţii soioşi ai trădării/am aflat că sunt destul de bogat
pentru ziua aceea”.
Unele poeme sunt învăluite ori în linişti monumentale ori în stihuri
sonore. Se degajă din ele o robusteţe sufletească, gata de a înfrunta
toate rănile, toate extazele, toate încercările ori nefericirile unui
destin uman. Poezie sinceră în care poetul se simte dator a susţine
ceea ce este mai profund în viaţa oamenilor: “Vine întunericul
iubito/e un frig ca un polizor ce se sparge/în mijlocul turaţiei
maxime/Sfântă Maria pentru noi roagă-te!”. Pentru Dăncuş, dragostea şi
poezia sunt cele două feţe ale aceluiaşi mister, cel al Creaţiei.
Emoţia spontană ţâşneşte natural şi volumul în totalitatea sa
împrăştie o impresie de fluiditate, de luciditate, cuvintele sale
redau temperatura lumii, febrile, brutale, sarcastice, insolente.
Poezia este pentru el patria unei misiuni poetice eliberatoare. O rugă
disperată, căci în spatele cuvintelor se ascunde adesea un nostalgic
Exilat în propria-i ţară: “la tine frumoasă ţărână/prea greu îmi este
să vin/prietenii trag de mantiile mele de poet/merg la spital să-mi
facă operaţii şi injecţii/de parcă ar putea salva lumea/în barul în
care stau oamenii se uită la cărţile mele /cu teamă”.
Politicienii şi unii literaţi sunt criticaţi cu aversiune căci îl
obligă la un surghiun, la o viaţă într-un paradis pierdut. Ştefan Doru
Dăncuş este un autor dăruit scrisului, care prin poezia sa caută
răspunsuri la întrebările sale capitale privind condiţia tragică a
poetului, raporturile sale conflictuale cu lumea (un fel de “gâlceavă
a înţeleptului cu lumea”). Este o conştiinţă vigilentă şi lucidă
într-o lume oscilând între viaţă şi moarte, poezie-suport vital
pentru un prezent dizlocat. (Angela Nache Mamier)

Reclame