Vasile şi Eugen Menzel – Hoţii de inimi

Fratii Menzel, artişti

                         Erau născuţi în zodia iubirii / necunoscută dar înscrisă-n cer / având nărav de hoţi de inimi / cu-amprente tipărite-n cazier.  / Şi pedepsiţi, detenţie făcut-au,  / a fost al celor păgubiţi blestem,  / în închisoarea fericirii / doi” hoţi” şi fraţi,  aproape gemeni,  /gem. Geamătul lor a fost un cântec / pe două voci şi îndrăgit de fani.  / Bărbaţi,  femei ce-aveau copii în pântec,  / l-au îngânat de zeci şi zeci de ani.  / Şi ajutaţi de glasul celor dragi,  / parcă născuţi,  anume, dintr-un mit, /având tăria lemnelor de fagi, /”hoţii”de inimi au supravieţuit. /.

Amintiri, amintiri. . . . . Eram tânăr, ba, chiar foarte tânăr.  Se întâmpla prin anii 1957-1958, când, împreună cu fratele mai mare, ne-am lansat în muzica modernă, formând un cuplu care, cu timpul a devenit celebru – Fraţii Menzel.  Este bine de ştiut ce aveau deosebit aceşti doi fraţi, care au cucerit inimile atâtor admiratori din ţară, dar şi de peste hotare (prin intermediul televiziunii şi radioului) În afara prospeţimii de care dispuneau, aveau acumulaţi mulţi ani de muncă, de pregătire profesională, care s-a datorat pasiunii tatălui lor pentru muzică şi dans, dar şi graţie maestrului Sandu Feer, mare coregraf şi dansator al timpului, cu care am lucrat mai târziu la Teatrul satiric-muzical ”Constantin Tănase” din Bucureşti.

Deja la vârsta de 12 ani, îmbrăcaţi în fracuri albe, cei doi copii dansau step pe scena cinematografului ”American” de pe Calea Moşilor. Încununaţi de un succes uriaş de care nu erau conştienţi la acea vârstă, au continuat, întocmai ca alergătorii de cursă lungă, să alerge pe drumul artei. Un drum anevoios, o cursă cu obstacole, la sfârşitul căreia, simţind gustul învingătorului, te înhami pentru a porni, din nou, la întrecerea cu propriile forţe, spre o altă izbândă. Au început înregistrări la radio, filmări la televiziune, imprimări pe discuri, spectacole de cabaret la baruri, etc. Succesul creştea, copii creşteau şi ei ca valoare. Cam în aceiaşi perioadă, în Germania, apăruse un duet feminin care făcea vogă internaţională. ”Surorile Kesler” Acest duet (fete frumoase cu picioare lungi, care dansau superb) era cam genul fraţilor (vocaliste-dansatoare) însă ele avuseseră norocul să se nască într-o ţară liberă. La nici un an de la lansarea lor apare un articol fulminant în ziarul „Informaţia Bucureştiului” al scriitorului, mai târziu director de teatru, Alecu Popovici, care specifică: ”Fraţii Menzel sunt mai valoroşi.” Această bombă în perimetrul cultural românesc a făcut să se încingă spiritele dar şi să crească acţiunile fraţilor Menzel.

Noi contacte, noi angajamente, premii, dar şi noi necazuri. Şcolarii deveniseră studenţi. Eforturile erau imense. Stepul era de neconceput în viziunea forurilor de atunci. Deh! dans afro-american. Şi încet, încet,  cuplul a început să se destrame prin ordin mascat. Soarta a făcut ca după mulţi ani, fraţii, de data aceasta,  oameni în vârstă, să revină cu mare succes, constatând că muzica lor este aplaudată şi de publicul tânăr;parte din el devenindu-le fani. Ca un omagiu pentru ce au creat, s-a realizat, pe scena mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, un spectacol al cărui scenariu i-a aparţinut fratelui mai mare, Eugen, în regia lui Gelu Colceag, coregrafia lui Dimitri Strelnic (cu participarea clubului de dans PHOENIX), iar parte din muzică lui Vasile, fratele cel mic. Spectacolul fiind mediatizat prin radio, televiziuni şi ziare,  a făcut ca admiratorii din ţară şi din străinătate să nu fie indiferenţi trimiţând prin scrisori, sms-uri, internet, felicitări,  mulţumiri pentru reapariţia lor care le-au trezit amintiri de neuitat. N-aş dori să închei această incursiune în timp, fără să amintesc părerea unor critici.

Fraţii Menzel

Intr-un discurs, (cu ocazia lansării volumului de versuri, bilingv „Fac un plonjon în ziua de mâine”de Vasile Menzel), eminentul critic, prof. univ. dr. Titus Vijeu,  la Teatrul Excelsior din capitală, îşi începea alocuţiunea astfel: „In urmă cu doi ani, mulţi dintre noi ne găseam în altă sală de teatru pentru a ne bucura alături de fraţii Menzel de un moment apoteotic al carierei acestui strălucit binom artistic Mă gândeam atunci că, dacă marele Friedrich Schiller, autorul imnului An die Freude, devenit ulterior Imn al Europei, ar fi putut bănui apariţia pe planeta Pământ a unor astfel de făpturi hărăzite binelui şi frumosului, şi-ar fi îndemnat semenii să devină fraţi, precum bunii fraţi Menzel. Ca urmare, nemuritoarele versuri schilleriene ar fi sunat, în impecabila lor metrică, astfel: Alle Menschen werde Bruder, wie die Bruder Mentzel sind (fie ca toţi oamenii să fie fraţi precum sunt fraţii Menzel) Timp de mai multe decenii,  aceştia au reprezentat pentru noi un exemplu de dăruire artistică.”

Mai târziu, un alt critic Nicolae Popeneciu, diplomat în teatru, redactor la un cotidian, scria cu ocazia vizionării unui spectacol în care juca fratele cel mic, următoarele: „Adolescent fiind sub celebra „firmă” Fraţii Menzel, a intrat printre clasicii muzicii uşoare româneşti urmărit  şi astăzi de săli pline de fani nu numai de vârsta a doua sau a treia.”

Nicolae Prelipceanu, scriitor şi jurnalist, nota în ziarul „România Liberă”, referitor la spectacolul de la TNB: „A fost un spectacol în stilul anilor ’50-’60 din filmele americane muzicale. În final, baloane colorate imprimate cu numele celor doi artişti, căzute din cerul Naţionalului au pus în mişcare sala.”

Nici ziarul „Adevărul” nu s-a lăsat mai prejos scriind în articolul „Fraţii Menzel trăiesc a doua tinereţe”: Dacă pentru vârstnici muzica nouă e interesantă, pentru tineri muzica veche,  e la fel. Astfel îşi motivează revenirea popularul duo al anilor ’60, Puiu şi Pasy (sau Eugen şi Vasile – cunoscut celor care au obiceiul să treacă pe la teatru ) Toată tinereţea mea este un disc (CD) cu 22 de titluri. Părinţii puştilor de azi au fredonat :Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă, Mână,  birjar!,  Spune-mi unde, când şi cum, Cine mi te-a supărat,  sau  Dum-acasă măi tramvai. A venit acum rândul adolescenţilor să asculte ceva muzică retro şi, poate, să se contamineze cu entuziasmul celor doi. Atmosfera Bucureştilor de altă dată…

La lansare fraţii erau mult mai zburdalnici decât adolescenţii-vedetă de azi. O lecţie care alături de cea a valorii şi seriozităţii, merită învăţată. Gabriela Niculescu, redactor al Radiodifuziunii Române, în emisiunea „Cum vă place” (după titlul unei piese de Shakespeare) adăuga: „A fost un spectacol extraordinar, de tip hollywoodian”.                         

Cu ocazia spectacolului amintit, statistic vorbind, le-au fost solicitate interviuri la radiouri, televiziuni, ziare din Bucureşti şi provincie, care au însemnat pentru ei oboseală şi bucurie, agonie şi extaz. Amintiri, amintiri. . . . Şi,  cine sunt ei acum?

Eugen (Puiu) – inginer, scenarist, solist vocal, dansator   

Vasile (Pasy) – actor de teatru şi film, compozitor, scriitor, doctor în teatru, precum şi semnatarul modest al acestor amintiri: „Hoţi” de inimi.

*
Vasile Menzel
Locul naşterii: Bacău · Ocupaţie: Actor, compozitor, scriitor
Biografie
A absolvit in 1966 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”, Bucureşti, Facultatea de Teatru, Secţia Actorie. Din 2004 este Doctor in Teatru. Este si membru al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”.

Activitate:

1959 – 1960 – Teatrul Satiric Muzical „Constantin Tănase”, actor, solist-vocal

1968 – Teatrul „Maria Filotti” Brăila, actor

1968 – 1970 – Teatrul de Nord Satu Mare, actor, muzicianul teatrului

1972 – 1990 – Teatrul „Ion Creangă”, actor

993 – 1994 – Universitatea „Hyperion”, profesor universitar (tehnică vocală, actorie)

1993 – 2004 – Academia de Arte „Luceafărul”, profesor universitar (tehnică vocală, vorbire scenică, sunet şi muzică de film)

1990 – prezent – Teatrul Excelsior, actor

PREMII, DISTINCTII:

-Diplomă de onoare pentru merite deosebite acordată de Consiliul judeţean, Teatrul de Nord, Direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniu, Satu Mare;
– Diplomă de excelenţă – Primăria Municipiului Bucureşti, Teatrul „Excelsior” Bucureşti, membru fondator, 2005;
– titlul de Primus lector cum auctore, Biblioteca Indiană, 2003;
– premiul I pentru poezie, Costineşti, 1990;
– Diplomă de onoare la Festivalul Internaţional de poezie, Curtea de Argeş;
– Diplomă (Academia Internaţională „Mihai Eminescu”) pentru contribuţia eminentă la cercetarea eminescologică, literatură, artă şi educaţie;
– Diplomă de onoare – Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”, Bucureşti, 2006;
– Diplomă aniversară – Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Biblioteca Pedagogică Naţională „I.C.Petrescu”, Bucureşti, 2005;
– Premiul „Amita Bhose” pe anul 2007 al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene (R.I.C.A) înmânat de Excelenţa Sa, Ambasadorul Indiei la Bucureşti pentru contribuţia specială teatral-muzicală la promovarea culturii indiene în România.

Filme cu Vasile Mentzel

 


Reclame

Un gând despre „Vasile şi Eugen Menzel – Hoţii de inimi

Comentariile sunt închise.