Evoluţia feminismului românesc

Dacă odată cu izbucnirea, în 1789, a Revoluţiei franceze, femeia iese din spaţiul domestic devenind luptătoare egală cu bărbatul pentru principiile întregii societăţi, reformularea statutului ei social va presupune încă o lungă perioadă de timp. Deşi până la sfârşitul sec. XIX locul şi rolul ei în societatea europeană rămân încă marginale, nu încetează să evolueze. În pofida persistenţei clişeelor tradiţionale, sub impactul mişcării feministe, cu trăsături specifice pe zone şi perioade (unii autori au subliniat că nu există feminism, ci feminisme), inserţia femeilor în viaţa societăţilor europene şi dobândirea de drepturi pe diverse planuri se produc treptat. Feminismul însuşi evoluează, de la cel iniţial, al egalităţii (vizând stipularea în constituţie a egalităţii de drepturi), la cel al diferenţierii şi al eliberării, până la feminismul radical, lansat în a doua jumătate a sec. XX. Situaţia femeii în spaţiul românesc are o serie de asemănări cu cea general-europeană, dar şi o serie de elemente specifice.

Doamna – ctitor

Pe parcursul Evului Mediu, reprezentantele înaltei societăţi şi soţiile domnitorilor au părăsit adeseori viaţa plictisitoare din iatacuri pentru a-şi sprijini soţii atunci când aceştia se confruntau cu situaţii politice delicate: la români „nu e nici un colţ de taină unde să se ascundă, sfioase, femeile. Dimpotrivă, Doamna se amestecă în toate şi, când domnul cade, ea e gata să joace rolul său” (Nicolae Iorga). Unele s-au implicat în luptele pentru tron, fie ajutându-şi soţii să-l (re)capete, fie sprijinindu-şi fiii în lupta succesorală sau chiar în conducerea ţării: „Ele se îndreaptă către dregători şi dau mărturia unei judecăţi îndeplinite. Spun cine e soţul, de la care le vine toată puterea, dar fac să scrie cartea domnească în numele lor. Dedesubt nu e pecetea domnului, ci mica, delicata pecete de inel a doamnei” (Idem). Respectul datorat acestora este relevat şi de faptul că participau la ospeţe, Dimitrie Cantemir relata că, uneori, „la masa de prânz a domnului vine şi Doamna”, nu este doar slujită, în iatacurile proprii, de „cămăraşii, medelnicerii, cuparul sau paharnicul şi jupânesele alese din neamurile boiereşti”. Fiicele erau utilizate, ca peste tot în Europa vremii, pentru a încheia alianţe sau a consolida averi. Dintre acestea relevante sunt doamnele Chiajna, Ecaterina Salvaresso, Maria Voichiţa, Stanca, Ruxandra Lăpuşneanu, Elisabeta Movilă, Păuna Cantacuzino sau domniţele Elena, Bălaşa, Rallou ş.a. 

Doamna – sensibilă

Escaladarea barierelor impuse de viaţa în strictul univers familial are loc în sine în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, emanciparea femeii ca element constitutiv al modernizării societăţii româneşti descrie un parcurs sinuos, condiţionat în bună măsură de structuri de mentalitate, dar şi de incongruenţe aferente politicului sau economicului. Îngemănarea de elemente novatoare cu moştenirea actului filantropic şi de caritate asumat de repre­zen­tantele marilor familii boiereşti din Ţările Române a particularizat cazul românesc în context european şi a dus la recunoaşterea drepturilor cetăţeneşti ale femeii. 
Vizibilitatea femeii române în spaţiul public a fost reclamată şi promovată de către elite, ceea ce face ca transmisia către celelalte cate­gorii de populaţie să fie trunchiată, pe alocuri echivocă. Majoritatea specialiştilor în domeniu sunt de acord că iniţiativa feministelor românce nu poate fi considerată drept o banală adoptare mimetică a comportamentului public occidental. Tatonările autohtone valorificau în egală măsură conduita publică exemplară a unora dintre boieroaicele muntene sau moldovene (vezi exemplul Saftei Brâncoveanu), prezenţe active în viaţa comunităţilor locale încă din secolul trecut, dar şi experienţele noilor generaţii aristocratice, promotoarele unui univers ideatic incompatibil cu realităţile româneşti. 
Contactul elitelor româneşti cu mesajul livresc iluminist a fost intermediat de studenţii români aflaţi la studiu în Occident, ca şi de o parte a camarilei fanariote. Acţiunea publică a femeii în prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost indisolubil legată de cauza revoluţionară şi manifestă în acele familii româneşti care au subscris unei educaţii în spiritul vremurilor noi (vezi Zoe Golescu, Maria Rosetti sau Cocuţa Conachi). Raportarea acestora la realităţi politice într-o permanentă schimbare (războaiele napoleoniene, Sfânta Alianţă, războaiele ruso-austro-turce, legitimarea Imperiului German ca un centru de putere) a determinat actul de acţiune publică. Zoe Golescu a împărtăşit ideea izbucnirii unui nou conflict ruso-turc, care să oblige Marile Puteri să intervină şi să clarifice situaţia internaţională a Principatelor Române. O privire sumară asupra îndeletnicirilor sale din perioada postrevoluţionară – întreţine o vie corespondenţă cu fiii săi, are contacte cu secretarul Consulatului Britanic din Bucureşti, călătoreşte în Imperiul Otoman şi se confruntă cu reprezentantul Puterii protectoare la Bucureşti – relevă faptul că este bine informată despre mersul afacerilor europene şi despre oportunităţile româneşti în acest context. Multe dintre familiile româneşti cu stare au ales să-şi trimită fetele la studii „în îndepărtata străinătate”, tocmai pentru definitivarea unui profil spiritual armonios. 

Doamna – soţie

Idei care au făcut carieră în epocă, precum libertate, egalitate sau democraţie, au sedus publicul feminin (vezi celebritatea salonului Elenei Sturdza). Femeia a fost mult mai deschisă la asumarea unui tip de discurs politic novator, în principal datorită aspiraţiilor sale de natură egalitaristă în spaţiul cetăţenesc. Intenţia declamată, de participare la viaţa politică, era incompatibilă cu statutul ei şi cu prevederile codexurilor legislative în vigoare. O abordare economică a problemei permite surprinderea aspectelor legate de protejarea femeii în calitatea ei de soţie în faţa abuzurilor soţului, în acest sens Codul Civil al lui Cuza valorificând la un nivel superior prevederile legislative anterioare (Codul lui Caragea sau cel al lui Calimachi). Interogarea factorului social evidenţiază carenţele perpetuate în educaţia femeii. Astfel, unul dintre punctele forte ale discursului feminist din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a vizat facilitarea accesului la educaţie al fetelor şi atenuarea acelor constante educaţionale ce le pregăteau pe femei exclusiv pentru rolul de soţie şi mamă, idee subliniată de la cel mai înalt nivel: „Femeia, centru al familiei şi al vieţii casnice, motor al sentimentelor celor mai nobile şi generoase, a avut şi va avea rolul cel mai înalt şi mai frumos în societăţile omeneşti ca fiică şi ca soţie şi ca mumă” (Carol I, cuvântare la premierea fetelor din şcolile primare şi gimnaziale de fete, 1876) sau „Femeia să tacă în biserică! Nici astădzi nu mi-am schimbat părerea şi voiu zice tot-deauna că activitatea femeii nu trebue să esă din interiorul sfânt al casei. Glasul femeii nu sună mai frumos ca la vatra ei, în mijlocul copiilor ei…” (Elisabeta de Wied, discurs la Academia Română, 1890). 

 

Doamna – revoluţionar

Angajarea Regatului României în prefaceri interne de natură economică a funcţionat ca reactiv în procesul de socializare a femeii. Cererea pe piaţa muncii determina remanierea socială şi constrângea sistemul public de educaţie să apeleze la acele resorturi instituţionale care să-l eficientizeze. Descendentele familiilor aristocrate continuau să-şi desăvârşească profilul intelectual în capitale europene faimoase, în timp ce moştenitorii burgheziei în formare au ales învăţământul universitar românesc (în 1908, cca 21,64% din numărul studenţilor erau femei). Beneficiile noii configuraţii economice s-au tradus şi în percepţia despre sine a femeii autohtone. Cvasiindependentă din punct de vedere financiar, consumatoare de literatură şi de vestimentaţie de factură occidentală, aceasta a învăţat treptat să-şi articuleze pretenţiile faţă de societatea la a cărei funcţionare a devenit părtaşă. Formularea explicită a revendicărilor a fost asumată de diversele asociaţii de femei ce au fiinţat în epocă. Interesate în săvârşirea actelor de binefacere ca expresie a cultivării tradiţiei mişcării feministe, aceste organizaţii au arborat cu timpul stindardul cauzei feministe. Organele de presă aferente au facilitat schimbul de idei, dar şi popularizarea discursului. Dintre tipăriturile cele mai influente ale perioadei se cuvin a fi menţionate „Femeia Română” (întemeiată de Maria Flechtenmacher, 1878–88), „Gazeta Femenină”, „Familia”, „Munca” (1889), „Rândunica” (1893), „Buletinul Ligii Femeilor” (1895), „Dochia” (întemeiată de Adela Xenopol, 1896), „Românca”, „Uniunea Femeilor Române” (1908), „Viitorul româncelor”, „Drepturile femeii” (1912). În paginile acestor publicaţii, elitele au fost provocate să-şi formuleze pertinente puncte de vedere privitor la nevoia de emancipare a „femeii române din toate straturile sociale” şi să configureze proiecte de reformă socială adecvate realităţilor româneşti ale momentului. 
Confruntarea cu împământenita ordine socială rigidă şi închistată a îngreunat orientarea feministelor spre sfera publică, acestea preferând chiar şi în perioada interbelică acţiunea pe cont propriu şi mai puţin coroborarea eforturilor lor cu a celorlalte minorităţi marginalizate în numele tradiţiei. Cele mai multe dintre apelurile publice accentuau rolul ce-i revenea bărbatului în ridicarea spirituală a femeii şi în educaţia acesteia. Politicieni şi oameni de cultură precum Ion Heliade-Rădulescu, George Bariţiu, C.V. Ficşinescu, Paul Scorţeanu sau Valeriu Hulubei au subliniat nevoia stringentă de reaşezare a sistemului de educaţie, condiţie sine qua non a profilării unei societăţi civile trainice. O naţiune tânără, aşa cum era percepută naţiunea română, trebuia să se reproducă în condiţii de sănătate mentală. Femeia era constrânsă astfel să transmită un minidiscurs uniformizat despre viitorul ţării şi despre menirea patriotică a fiecărui cetăţean, minidiscurs însuşit în cadru instituţional (şcoală, biserică). Altfel spus, societatea românească din a doua jumătate a sec. XIX era dispusă să cultive femeia numai în calitatea acesteia de mamă (în plan restrâns, mamă de familie, în plan larg, mamă a naţiunii) şi bun creştin, şi mai puţin să reflecteze asupra includerii acesteia în corpusul cetăţenesc. 

Doamna – luptător

Radicalizarea discursului feminist a fost legată şi de profilarea pe scena politică a Partidului Socialist al Muncitorilor din România, care prevedea în statutul votat la cel de-al doilea congres „absoluta egalitate între bărbat şi femeie”, „egalitatea drepturilor politice şi civile dintre bărbat şi femeie” sau retribuţie egală în condiţiile prestării aceleiaşi munci (cotidianul „Munca”, 24 aprilie 1894). Sofia Nădejde, soţia liderului socialist Ion Nădejde, familiarizată ideologic cu mişcarea socialistă, a supus dezbaterii publice subiecte preferate mediului publicistic francez, cum ar fi, de pildă, raportul dintre inteligenţă şi greutatea creierului. Argumentaţia sa a subliniat nevoia revizuirii percepţiei societăţii româneşti despre femeie şi despre emanciparea ei prin învăţătură, cel puţin din perspectiva accepţiei sale ca „om, semen al bărbatului”. 
„Liga Femeilor din România” (1894) a fost una dintre multele societăţi feministe care şi-a exprimat deschis intenţia de a întreprinde acţiuni în spaţiul public, menite să relativizeze locul „mult prea restrâns” rezervat femeilor. Astfel, militantele îşi propuneau să aducă modificări corespunzătoare legislaţiei în vigoare, îndeosebi Codului Civil, să convingă de necesitatea independenţei economice a soţiei în interiorul vieţii de familie, să se implice în promovarea femeii instruite în posturi până atunci rezervate cu obstinaţie elementului bărbătesc (avocat, notar, membru în Consiliul de Administraţie). Programul a cunoscut de-a lungul timpului importante adnotări, dintre care semni­ficativă ar fi referinţa la reclamarea drepturilor politice. O modalitate de cointeresare a factorului politic de decizie practicată de membrele Ligii a fost încunoştiinţarea, prin petiţii adresate Parlamentului, despre nevoia stringentă de rezolvare a doleanţelor lor. În primul deceniu al secolului trecut s-a impus, pe lângă necesitatea emancipării culturale a femeii, şi recunoaşterea apartenenţei sale cu drepturi depline la corpul cetăţenesc (prima româncă care a arătat semnificaţia obţinerii dreptului de vot pentru femeie a fost Eliza Popescu). 
Participarea Regatului României la prima conflagraţie mondială a presupus schimbări bruşte la nivelul politicii de stat, ca şi deteriorarea ireparabilă a sistemului tradiţional de valori. Femeia română a ieşit din anonimat odată cu înrolarea soţului, a fratelui, a fiului sau a tatălui în armată. Fie ele ţărănci cu grija gospodăriei, infirmiere mobilizate în spitalele de campanie din spatele frontului, muncitoare în fabricile româneşti care se văzuseră nevoite să suporte efortul de război sau soţii de oameni politici, femeile au reuşit să se adune exemplar şi să dovedească legitimitatea revendicărilor lor. În contextul nou disputatei ordini politico-sociale (discuţiile pe marginea Constituţiei de la 1923), femeia a încercat să-şi impună propriile interese şi să valorifice orizontul deschis moştenit în urma războiului. În iulie 1918 a luat naştere „Asociaţia pentru Emancipare Civilă şi Politică a Femeilor Române”, care valorifica tradiţiile militantelor feministe din Vechiul Regat, dar şi eforturile de emancipare civică ale transilvănencelor (prima asociaţie feministă din spaţiul românesc a apărut la Budapesta). Modificarea fondului legislativ oferea şi oportunitatea impunerii egalităţii politice a femeii cu bărbatul. În acest sens, Asociaţia a continuat să trimită petiţii Parlamentului, să organizeze conferinţe publice şi să susţină o amplă campanie de presă. 
Perioada interbelică a marcat pe multiple planuri afirmarea cauzei feministe. Votul universal a reprezentat o provocare în sine pentru întreaga suflare bărbătească (evident, cu excepţiile semnalate de Constituţie). Astfel, puţini dintre aceia care aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi au avut răgazul de a reflecta la legitimitatea cererilor feministe. Noul cetăţean s-a văzut el însuşi obligat să-şi reevalueze într-un ritm alert opţiunile în spaţiul politic, fie şi numai ca urmare a acţiunii a doi factori decisivi – apariţia pe scena politică a unor noi actori şi mandatul de parlamentar pe termen scurt. Faptul în sine a obligat mişcarea feministă să-şi reelaboreze discursul public şi să găsească soluţii viabile în vederea împlinirii misiunii sale sociale. 

Politicul a rămas mai departe refractar la oportunitatea unei dezbateri pe tema dreptului femeii de a se „încetăţeni”. În ciuda demontării unor prejudecăţi sau a unor mentalităţi rigide şi atitudini închistate (vezi cazuri precum Ecaterina Teodoroiu, Ella Negruzzi, Elena Stoenescu-Caragiani, Smaranda Brăescu sau Olga Prezan), titularii ordinii de stat tradiţional-novatoare au afişat o atitudine rezervată în problema profesiunii civice feministe, uneori folosind discursul acestora pentru a-şi justifica apartenenţa de stânga sau de dreapta pe eşichierul politic. Fracturarea identitară a societăţii româneşti după război s-a reflectat şi în promovarea imaginii despre sine a femeii. Războiul semnase certificatul de deces al moşierimii române, astfel că multe dintre temerarele susţinătoare ale mişcării feministe vor căuta să-şi salveze trunchiat identitatea. Chiar dacă societatea românească se pretindea primenită din diverse unghiuri de percepţie, în fapt se prezenta sub forma unui amestec de elemente de tradiţie şi inovaţii, ce va încetini procesul de modernizare. 
Prinţesa Alexandrina Cantacuzino este un exemplu elocvent în acest sens. Activă în diverse organizaţii feministe precum „Gruparea Femeilor Române”, „Asociaţia Casa Femeii”, „Societatea Solidaritatea”, aceasta a promovat ideea emancipării femeii din perspectiva materialităţii sale într-un ev nou, cristalizat în urma stingerii conflictului mondial. Discursul său îmbracă pe alocuri forme antimoderniste (chiar accente xenofobe), ceea ce face ca regresiunile intelectuale să se substituie formulărilor feministe concrete de dinainte de război. 
Mişcarea feministă încerca să rămână, în ciuda diferitelor provocări, puternic ancorată în viaţa socială reală. Argumentaţia oferită de Calypso Botez relativ la necesitatea acordării dreptului de vot femeilor se sprijinea pe factorul „logic şi de adecvare la actualitate”. Suprapunerea dintre stat şi naţiune nu era perfectă, din moment ce femeia, mama naţiunii, era exclusă din corpul cetăţenesc. Poate mai semnificativ decât discursul practicat de către reprezentantele mişcării de emancipare a fost procesul de integrare a femeii în diferitele sectoare ale vieţii publice (de la atelierele meşteşugăreşti la instituţii elitiste precum Academia Română). Lansarea femeii pe piaţa muncii a condus la relativizarea punctelor de vedere antifeministe şi a pregătit societatea românească pentru momentul schimbării. În anul 1929 femeile au primit un parţial drept de vot, în sensul că puteau să aleagă şi să fie alese în consiliile municipale, în condiţiile în care aveau studii liceale sau profesionale terminate, erau văduve de război sau decorate pentru servicii excepţionale. 
Lipsa de unitate şi, uneori, abuzul de discurs intelectualizat în ceea ce priveşte chestiunile legate de locul şi rolul femeii în societatea românească au devenit sesizabile în perioada premergătoare celei de-a doua conflagraţii mondiale. Experienţa regimurilor politice nondemocratice în spaţiul public românesc (regele Carol II şi mareşalul Ion Antonescu) a cultivat figuri feminine precum Elena Lupescu, regina mamă Elena sau Maria Antonescu. Problema cea mai spinoasă se dovedea a fi cea a categoriilor – Elena Lupescu era demonizată, regina mamă Elena privită condescendent sau admirată, Maria Antonescu acuzată, Zoe Sturdza temută, Alexandrina Cantacuzino „adulată”, Ana Pauker condamnată ş.a.m.d. 
Dreptul femeii de a accede în Parlamentul României, câştigat în 1939, a fost lovit de nulitate odată cu alterarea situaţiei politice interne şi internaţionale, aşa că societatea autohtonă avea să recunoască egalitatea în drepturi politice a femeilor cu bărbaţii în contextul instaurării unei dictaturi de stânga. Regimul comunist a reglat într-un mod brutal diferendul ideologic dintre promotorii feminismului şi antifeminişti, impunând femeia ca „muncitor socialist egal” cu bărbatul. Chestiunea nu era însă nici pe departe soluţionată, în ciuda deciziei neechivoce a autorităţii de stat. 
În încercarea de a se împământeni la Bucureşti, noua ordine politică de stat a trebuit să exerseze şi tehnica compromisului. Astfel, în atitudinea statului de democraţie populară faţă de femeie s-au putut detecta elemente de noutate, însă şi componente tradiţionale. Peste imaginea pe care societatea românească o construise despre rolul femeii în cuprinsul secolelor trecute, titularii noii puteri au suprapus, fără să reflecteze asupra consecinţelor, elemente din discursul feminist interbelic. Acest amestec avea menirea să servească politica socială a regimului comunist. 

Doar… Doamna

Renaşterea spiritului civic (pentru care militaseră Doina Cornea sau Monica Lovinescu) ca urmare a prăbuşirii sistemului comunist a readus în atenţia opiniei publice chestiunea emancipării femeii. Cât de tributară rămâne societatea feminină moralei rurale sau compor­tamentelor tradiţionale, cât este de dispusă să-şi revizuiască atitudinea faţă de viaţa de familie sau de educaţia copilului sunt numai câteva întrebări la care cercetarea sociologică este somată să ofere astăzi un răspuns.

Profesor George Marcu  enciclopedia.romaniei
Reclame