Petru Percă – poezie

poet, Roman

Vizuină

Cine mai are nevoie de poezie,

aripa asta care nu mai înalţă pe nimeni,

rana deschisă din care îi vezi pe ceilalţi,

vitraliul acesta pictat cu metafore pe unde

sufletul îţi pleacă uneori la plimbare?

Trezeşte-te!, secolul stă să moară,

poeţii şi-au turnat de mult cerneala pe ei

şi şi-au dat foc, în semn de protest…

Arzând precum torţele, au coborât în cetate,

să-i lumineze mulţimii din pieţe.

Cine mai are nevoie de poezie.

cuvintele astea plângăcioase

pe care nimeni nu le mai citeşte,

vizuina aceasta colcăind de durere,

ochiul acesta acoperit de albeaţa-ntristării

Teatru

Ziceţi-mi unde-ar fi trebuit să mă nasc

pentru a nu fi avut sentimentul acesta

de înstrăinare, depărtare şi gol?

Ori în ce scenarii absurde

am ajuns ca să joc şi-n ce rol?

Mă voi fi implicat mult prea mult

în replicile unui biet personaj,

voi fi nedormit, şi tocmai de aceea

iau drept faţă a mea acest machiaj…

Ale cui sunt atunci sentimentele-acestea

şi mâna ce o-ntind tremurândă sub soare?

Ori o fi chiar şi-acesta doar un biet reflector?

Or fi anotimpurile şi frunza foşnindă

artificii banale într-al scenei decor?

Bine!, dar atunci treziţi-mă, coborâţi-mă între voi,

arătaţi-mi drumul spre casă…

Vor fi plângând copiii după mine-acolo.

 Mă va fi aşteptând de mult timp o nevastă.

Întâlnire

Dacă nu i-ar fi fost dat ochiului meu

ca să vadă prin tine ca o rază ciudată,

de n-aş fi ştiut adică

felul în care sângele tău

îţi mişcă visele ascunse de femeie,

aş mai fi putut să te iubesc?

Şi dacă nu mi-ar fi fost dat mie

să fiu bărbat

adică de n-aş fi simţit

cu aerul care mă înconjoară

şi care vibrează când pleci tu

şi, o dată cu tine, vara,

aş mai fi putut să te iubesc?

Oare ne-am mai fi întâlnit?

Sau am fi trecut unul pe lângă altul,

spre lumile lui, fiecare,

ca să mai murim câte-un pic.

Big-Bang

Aş putea fi sâmburele isteric

care să explodeze într-un Univers de sori

dac-aş şti că peste miliarde de ani

vei păşi

prin iarba unei planete de mine.

Din marea Universurilor

Cum poate fi atâta de netrebnic trupul meu

să nege orice fericire ce-am trăit,

când ştiu  prea bine că n-ai vrut să pleci

ci numai moartea, de aicea, te-a răpit?

De ce să-mi spună că ai fost urâtă,

că orb am fost să te iubesc atât,

că-n loc să-ţi spun cuvinte de iubire

mai bine fără limbă să fi fost şi mut?

De ce n-aş crede că în orice clipă,

aşa cum orice lucru are un revers,

de plâng aici de crâncenă durere

pot să exist râzând într-un alt Univers?

Că sunt atâtea Universuri

câte alegeri cruciale am făcut

chiar fără voia mea. Şi undeva, acolo,

suntem tot doi şi glasu-ţi mai ascult.

De ce-aş lăsa ca trupul meu de came

să fugă de durere, mânjind tot ce a fost,

şi să mă poarte-n lumea asta mare

minţindu-mă mereu, ca pe un prost?

Cum să îl las, când ştiu că eşti acolo,

să îmi mai spună că ai fost urâtă?

Nici eu de-aici, nici ceilalţi eu ce sunt

în marea Universurilor nu-l ascultă.

Reclame