Ovidiu Nahoi: Prima mea zi de şcoală – „Noi, copiii Fabricii de zahăr”

Sincer să fiu, nu îmi mai amintesc exact prima zi de şcoală. Dar şcoala aceea minusculă, în care am învăţat în primii patru ani, nu am cum s-o uit. Clădirea există şi azi, în cartierul Fabricii de zahăr din Roman şi adăposteşte, pare-mi-se, o firmă. Şcoala s-a mutat, de vreo 20 de ani, într-un local mai încăpător, fiindcă şi cartierul s-a mărit între timp – au fost construite câteva blocuri , pe lângă casele muncitoreşti cu un etaj sau doar cu parter şi un petec de curticică, ridicate pe la 1900 de proprietarii belgieni ai fabricii de zahăr.

Dar „pe vremea mea” ( este semn că am îmbătrânit dacă folosesc această expresie? ) şcoala se potrivea de minune cu cartierul. O stradă principală pietruită, care se termina fix în poarta fabricii şi câteva alei laterale. Copaci bătrâni şi flori. Un parc în care se găsea clubul fabricii ( fosta vilă a directorului, în perioada de dinainte de naţionalizare) şi unde se organizau din când în când chermeze pentru cei mari.  O popicărie şi un teren de fotbal – fabrica avea propria asociaţie sportivă. Voi spune tot timpul că acolo, de pe acele gradene neîncăpătoare, am văzut cele mai frumoase meciuri din viaţa mea. 

Fabrica ne dicta ritmul vieţii. Când sirena suna ora 7, era semn că trebuie să facem ochi. Când se suna de ora 3 după amiază, era semnalul că trebuie să lăsăm mingea şi să mergem acasă, fiindcă părinţii noţştri veneau de la muncă. Asta era regula nescrisă, care se respecta cu sfinţenie. Fabrica mai suna şi la ora 11 noaptea, pentru intrarea schimbului III . O mai auzeam, uneori, prin somn, ca un fel de „Noapte bună”. 

Era acolo o adevărată comunitate, în care cu toţii se cunoşteau între ei şi erau împreună la toate momentele importante – nunţi, botezuri, îngropăciuni. Ţin minte că şi locurile erau denumite nu după numele aleilor, ci după numele famililor care locuiau în zonă. 

Era un cartier muncitoresc, dar nu dintre acelea ridicate în anii comunismului, ci un loc care încă mai păstra ceva din tradiţiile interbelice şi în care angajaţii fabricii, fie ei muncitori sau funcţionari, ajunseseră la a doua sau chiar a treia generaţie. Bunicii mei locuiau în cartier, părinţii mei copilăriseră acolo, acolo s-au căsătorit şi acolo locuiesc şi azi. Cei mai mulţi dintre cei cu care am copilărit în micul cartier al Fabricii de zahăr au cam aceeaşi poveste. Oamenii se simţeau legaţi de acel loc. Nu erau bogaţi. Dar câştigau suficient cât să trăiască demn şi căutau să-şi crească copiii cât puteau de frumos.
  
Şcoala noastră avea două odăi şi o cancelarie minusculă.  Eram puţini copii, şcoala avea doar două învăţătoare şi cam 45 de elevi. Stăteam două clase în aceeaşi încăpere. Clasa I-a cu a III-a şi a II-a cu a IV-a. Când unora li se preda lecţia, ceilorlalţi li se dădea de lucru individual , iar învăţătoarea avea grijă ca cei mici să nu tragă cu urechea la lecţiile celor mari, iar cei mari să nu se dea atotştiutori în timpul lecţiilor pentru cei mici. Dar nu întotdeauna reuşea.
 
Învăţătoarea noastră, doamna Scobai, era şi directoarea şcolii cu două cadre didactice. Locuia, bineînţeles, tot în cartier, iar ferestrele apartamentului ei dădeau exact spre terenul nostru de fotbal, ceea ce ne obliga să ne controlăm comportamentul, chiar în timpul celor mai încinse miuţe. Doamnei învăţătoare îi spuneam, simplu, „Doamna”. Nu-mi amintesc să-i fi spus vreodată „Tovarăşa”. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că, atât cât i-au permis puterile, ne-a ţinut cât a putut de departe de presiunea ideologică, ce începea, totuşi, să se înteţească în acei ani de după tezele lui Ceauşescu din 1971. 

Îmi mai amintesc serbările de sfârşit de an, din sala de festivităţi a Fabricii. Cât de mare mi se părea atunci acea sală! Îmi mai amintesc excursiile cu şcoala – la Mănăstirea Putna, la Cetatea Neamţului şi în Humuleştii lui Creangă, în Mălinii lui Labiş şi la Stupca lui Ciprian Porumbescu, în Cheile Bicazului. Sau la Iaşi, oraş care atunci mi se părea de-a dreptul copleşitor. Iar când noi, cei mici, eram fascinaţi de „metropola” Iaşilor, cu bulevardele, parcurile bisericile şi muzeele sale, Doamna ne îndemna să învăţăm bine, ca să ajungem, într-o zi, studenţi acolo. Mergeam în acele excursii împreună, învăţători, părinţi şi copii – doar eram o comunitate. 

Cum şcoala din cartierul nostru avea doar clasele I-IV, după primii patru ani am mers la şcoală „în oraş”, dar am rămas, întotdeauna, „copiii de la Fabrica de zahăr”. Îi salut pe toţi „copiii Fabricii”, oriunde s-ar afla ei.

http://www.adevarul.ro
Reclame

4 gânduri despre „Ovidiu Nahoi: Prima mea zi de şcoală – „Noi, copiii Fabricii de zahăr”

  1. Ce copilarie frumoasa am avut in ” Colonia Fabricii de Zahar ” !!! Spuneai de alei care purtau numele unor locatari din zona , dar , banuiesc ca din modestie nu ai amintit ca unul din cele mai frumoasa locuri era … ” Valea…NAHOIULUI ” , cel mai iubit derdelus al copilariei !! Ce minunat miroseau primavara toporasii in gradina d-lui Sokaczi , ce sarbatoare era in colonie cand juca Danubiana acasa , cum jucam ascunsa in toata colonia !!! Ne respectam toti , conta numai varsta , nu contau banii din buzunar sau ce lucrau parintii in fabrica !!! Astazi , petru mult prea multi copilaria inseamna numai telefoane si facebook !!! In fata blocului in care am locuit , nu era nici un gard intre vecini , era numai iarba si o competitie , cine are cel mai frumos strat de flori !!! Astazi , fiecare are cate un gardut , iar unii au inlocuit florile cu legume sau zarzavat !!! Cu cata admiratie il priveam pe regretatul ing. Virgil Petrovici , specialistul in ” lumini ” de la T.V.R. care , cand isi vizita mama , cu foarte multa modestie discuta cu toti vecinii !!!

  2. Aventura cu sania , cred ca a fost in ” Lipoveni ” , zona strazii I.L. Caragiale , unde locuia un frate de-al bunicului meu , Simon Carol !!! Tot prin zona aceea , cand era copil tatal meu , tot cu o sanie , a daramat o bucata buna dintr-un gard !! Propietarul a iesit urgent , echipat in maieu si….” izmene ” si i-a fugarit o buna bucata de timp pe toti copiii prezenti la derdelus !!! Nu-mi dau seama cine este fata de care iti amintesti cu placere , cred ca intamplarea a fost inainte de a ma naste eu ( anul 1960 ) !!!

  3. Imi amintesc si eu de fratii Eugen si Anton Baltaezher , ca au emigrat LEGAL , in anii „70 in R.F.G. si la putin timp a inceput constructia noii Case Parohiale pe care , la sfarsitul anilor „70 s-a montat prima antena parabolica din Roman !!! Unde era invitat preotul Eugen nu stiu , dar , din cate stiu pe acolo locuia si ” Baronul Local ” …..Niculescu !!! Ce vremuri au fost ptr. acest ” Mogul ” : fara timbre si accize la bauturi , fara controale de la Vama si Garda Financiara , etc. Daca oamenii nu aveau…. Facebook , erau nevoiti sa….” socializeze ” cu niste… butoaie uriase !!!

  4. Buna ziua. Rog din suflet pe cine are informatii despre cladirea din imaginea urmatoare – http://www.panoramio.com/photo/29165879?tag=colonia%20fabricii%20de%20zahar – sa mi le impartaseasca. Este un loc cu mare valoarea sentimentala pentru mine. Stiu doar ca, dupa nationalizare, acolo a fost infiintat clubul muncitorilor de la Fabrica de Zahar, iar tatal meu a facut gradinita acolo (bunica mea lucrand la Fabrica de Zahar), iar de aici am aflat ca aceea a fost vila fostului director al fabricii (sa inteleg ca palatul a fost construit de belgieni?). In prezent, cladirea este situata intr-o curte marginind Colegiul Tehnic Danubiana. As dori sa stiu cat mai multe lucruri despre acest loc, insa nu am gasit nicaieri informatii si, locuind in Bucuresti, imi gasesc foarte greu timp sa ajung in Roman pentru a face o vizita la Muzeul de Istorie sau la Primarie, pentru a incerca sa aflu cate ceva. As dori sa stiu cine a construit cladirea si cand, in proprietatea cui este, cine a locuit acolo, informatii tehnice (arhitecturale etc.) si orice alte informatii, povesti si amintiri ati avea despre locul acela. Va multumesc mult.

Comentariile sunt închise.