Elena Munteanu – poezie

Imagine

Roman

Inepţii de primăvară
Cad răpuşi de biete amiezi,
albi şi nemiloşi nămeţi,
care răstigniră trupul,
unor amărâte vieţi .
 
Muşuroaie de furnici ,
dezgheţate cam devreme ,
bulucesc după urzici ,
ameţite de edeme .
Fluturi mulţi în agonie ,
dau să iasă dintr-o plasă,
prinsă-n colţul unui spin de cireş amar , hain .
Toropite de verdeaţă
licuresc trei lăcrămioare,
fac în ciudă unei nimfe,
care stă-ntinsă la soare.
Clopotul din turla sură,
dă de veste răsăritul,
pe la doişpe iarăşi sună
si la şase-apus vesteşte .
Intuneric lin se lasă peste lumea fremătândă,
care şi aşa se frange,
fiindcă este prea plăpândă .
 
 
Răspuns
 
Anonim cu gânduri faste ,
vorbele-ţi sunt val de mare ,
Măturând nisip de perle ,
pe-amărâte, negre dale .
Pe un pat de fluturi morţi ,
poţi să-mi faci culcuş de vrei ,
Insă baţi la triste porţi,
care-nchid pereţii goi,
Unde-un suflet rătăcit,
vrea în bezna grea să şadă,
Rănile să-şi oblojească,
dup-o lungă cruciadă.
Născocind rele sau bune ,
tinereţea mea s-a dus ,
Zilele-mi se scurg încet
şi se-ndreaptă către-apus .
 
 

Incă te mai caut

Scrutez zarea cu privirea-mi răvăşită , legată de sufletul umed şi întunecat,tălpile bătătorite nu mai simt colţurile pietrelor aşezate în cale în chip de piramide , nu mai simt arşiţa şi oboseala în deşertul plin cu chipuri de toate felurile şi culorile ,astăzi am uitat să manânc pentru că nu simt foame doar sete , o sete nebună de tine , cel pe care îl caut , îl caut , îl caut în disperare. Mi-am promis mie însămi , să nu mă opresc din căutări , mi-am luat desaga cu gânduri şi vise , am pornit la drum , am colindat munţi , am trecut ape , am luat la rând sat cu sat , oraş cu oraş ,când virtual , când real ,hainele-mi sunt flendurite şi murdare , părul năclăit , faţa plină de colb , şterg sudoarea de pe faţă,merg mai departe , găsesc un izvor mă adăp, găsesc o pădure , mă odihnesc la umbra ei , numai pe tine nu te găsesc . Trec îngândurată pe lângă semenii mei ,le zăresc pentru o clipă privirile vesele ,feţele zâmbitoare , mâinile înlănţuite , trec doi câte doi, perechi sporovăind ,se lasă iarăşi întunericul peste întreaga mea fiinţă ,aş vrea să urlu nedreptatea adunată în mine , nu mă opresc , merg mai departe , te caut pe tine şi aş vrea să-ţi simt mâna în mâna mea , privirea afundată în privirea mea , gura ta căutând frenetic gura mea , căldura trupului tău amestecându-se cu căldura trupului meu .Vin suflete pereche pe rând , stau , se odihnesc şi pleacă, vin alte suflete şi fac mereu acelaşi lucru , când se va opri şi la mine un suflet pereche , să nu vrea să mai plece .Lumina se lasă grea peste pleoapele obosite , mâinile-mi atârnă greoaie pe lâng trup , trupul stă să se frângă ,mă îndrept către lumea mea ,către mizerabilul meu turn de fildeş, unde mă simt la adăpost ,vreau să mă spăl de păcatele lumii , să mă curăţ de ură ,să-mi schimb hainele , să-mi mângâi timpanele cu muzică , să mă încarc cu energie ,să-mi potolesc setea şi foamea , să-mi recapăt puterile pentru un nou tur al lumii fie ea virtuală sau reală . Si dacă în viaţa asta nu te voi găsi ,voi cere încă o şansă , fiindcă vreau totuşi ,să te găsesc ..

Reclame

3 gânduri despre „Elena Munteanu – poezie

  1. Doamna Elena am simtit sensibilitatea in cuvinte, dorinta in ganduri, tristetea in lacrimi, speranta in visare.. va doresc marea iubire de care aveti atata nevoie sa va cuprinda la ceas magic..

  2. Poezia

    sigur nu a inventat-o cineva
    să fie în fapt.
    poate nici nu are o facere a ei,
    cum am spune despre noi:
    de la Adam şi Eva!

    nici despre timpanele auzului nu s-a pomenit
    că ar fi eliberat-o aerului
    din ascunzişul unor mărăcini preistorici,
    ori mult prea devreme înainte de a fi.

    e atât de solemnă că nici nu se socoteşte,
    chiar dacă zilnic muşcă din strigătul florii
    ca şi cum ar desena porumbei albi,
    printre nori.

    ea e, şi atât.
    nu are dicţionar de explicaţii,
    forme,
    sensuri,
    pâră prin care cuvintele să-şi însuşească
    o Curte a lor, cu juraţi.

    nici poştalion nu are,
    cu silabe puse în scrisori aşteptate în vizită.
    ea nu vine.
    nici nu pleacă.
    nici corolă în forma sferelor nu are.
    ea nu are nimic.
    e atât de absolută,
    atât de deasupra de timp,
    încât nici măcar a ingenunchea nu ştie,
    ea doar arde!

    eunescu

Comentariile sunt închise.