Romanul văzut de călători străini şi români, reporteri şi memorialişti (II)

 7.  Poeta şi prozatoarea Otilia Cazimir (1894, Cotu-Vameşului, Roman- d. Iaşi 1967), strănepoată după tată a lui Ion lonescu de la Brad şi a lui Neculai Ionescu, îi evocă pe aceştia la sfârşitul vieţii lor. Din spusele rudelor, aflase că cele 30 de pisici ale lui Ion lonescu de la Brad ur­lau şi se tânguiau la scoaterea sicriului cu stăpânul lor. Neculai lonescu, „moşnegelul puţin la trup“, n-o înspăimântă pe fetiţă. Memorialista deplânge arderea bibliotecii acestora de către ruşi în timpul primului război mondial. Sunt vii în scrierile prozatoarei şi bu­nica „o babă mărunţică şi oarbă“ care o vedea pe fetiţă pipăind-o, şi tatăl, care pleacă pe jos la Bucureşti, să dea examene la Şcoala Normală, şi mitropolitul Iosif Naniescu, pe atunci profesor la această şcoală, care îl ajută pe Gheorghe Gavrilescu să ajungă învăţător şi căruia toţi îi sunt recunoscători, inclusiv autoa­rea, „mătuşica“ ştirbă din povestirea „Ne­potul meu, mitropolitul„. Paginile memo­rialistice ale Otiliei Cazimir sunt mult mai numeroase şi depăşesc valoarea unor memorii.

 8.  Nicolae lorga (1871—1940) („O viaţă de om aşa cum a fost„, 1934), scrie despre debutul său, ca elev de 13 ani, în ziarul „Românii” (scos de unchiul după mamă, Emanoil Arghioropol), într-una din vacan­ţele mari, când şi lecturile presei sunt pentru el o noutate, iar malurile Moldo­vei, cu scaieţii şi prinsul „peştişorilor de aur“, ori primul contact cu pădurea, în trăsuri, până la Negreşti, nu pot fi uitate. Iorga evocă şi pe profesorul său de la bacalaureat, romaşcanul Petru Gh. Missir (1856—1929 Roman) „mijlocitorul cu în­suşi Caragiale al debutului literar„, şi pe socialistul V. G. Morţun (1860, Roman-1919, Broşteni-Roman,) cu prima ediţie Eminescu cuprinzând şi pro­ză (1890), cu „geniala risipă de suflet în care era o întreagă doctrină socialistă„, cu patriotismul său, „fost ministru libe­ral“, merge în campania din 1913, din Bulgaria, ca „sergent, deşi bolnav de inimă, în rând cu soldaţii săi, cărora le era în materie de.. o adevărată pro­videnţă“, în vreme ce alţii încurcând în mers trupa ce le fusese încredinţată, „se supărau pur şi simplu şi luau drumul de întors la Bucureşti„.

 9.   „Amintiri din copilărie şi adolescen­ţă” din 1911, apărute postum în „Adevărul literar şi artistic” (1937—1933) şi prefaţate încă din primul număr al revistei „Şcoala nouă” (15 iulie, 1889, Amintiri) ale lui Garabet Ibrăileanu (1870—1936), evocă pe părinţii săi şi pierderea lor şi mărturiseşte mu­taţiile afective produse de întîlnirea sa cu natura, cu oraşul şi cu iubirea. De la fereastra casei romaşcane vedea Ceah­lăul, aici ridică primul zmeu, la Poiana lui Iuraşcu cunoaşte natura, cu luna pli­nă, cu pădurea, trecând adesea Siretul mare pe un pod umblător, pe furtună. Amintirile mărturisesc şi legătura orga­nică a lui Ibrăileanu cu Romanul, căci, aflat la Bârlad, la liceu, el este mereu „cu gândul la lumea mea din Roman…la străzile mele, la felinarele mele de pe uliţele prietene din Roman, la figurile oamenilor din oraşul meu,.. Aş fi fost fericit peste măsură să văd pe cineva din Roman, oricine, un negustor, un bir­jar, o figură, în sfârşit de-acolo“.

9. Eugen Herovanu (1874-1956), elev la Roman şi coleg cu romaşcanul B. Brănişteanu, ziaristul, evocă debutul lor în presă, ca directori, redactori şi colabora­tori, cu două reviste, nepăstrate, trase la centigraf şi citite „cu sfinţenie” de co­legii lor din clasa a IV-a.

 10.   Cezar Petrescu (1892-1961), trăind co­pilăria şi tinereţea ca elev romaşcan, în Predoslovie la volumul „Drumul cu plopi„, evocă şi rîul Moldova, cu lunca sa, cu lanurile de grîu de lîngă maluri şi mai ales „drumul cu plopi mlădioşi şi subţirei“, de la „Şcoala de Agricultură romaşcană” din şoseaua naţională, pînă spre Siret, chemarea acestui drum de-a lungul vieţii, înainte şi după moartea tatălui său, Dimitrie P. Pe­trescu (1860—1907).

 11.  Regizorul Jean Mihail (1896, Hălăuceşti, Roman-1963), în volumul „Fil­mul românesc de altădată”, descrie sala cinematografului Brand, (cu mirosurile specifice) fiind în prelungirea berăriei Brand, „proiecţionistul improvizat„, care impunea scenelor un „ritm propriu”, şi participarea unui public adus anume (os­taşi, de exemplu). Memorialistul evocă, şi faptul că „reprezentaţia nu începea, pînă cînd „oficialul”, adică prefectul, primarul ori procurorul, nu-şi făcea apariţia”, ca şi proiecţia fimului „Războiul Independenţei„, toate aspecte din primele decenii ale secolului al XX-lea.

13.   Pentru poetul şi muzicianul Virgil Gheorghiu (1903, Roman-1977), Roma­nul copilăriei şi al adolescenţei este un „oraş mititel, cu oameni de afaceri, tot­deauna grăbiţi, cu somnul lung de după amiază, eu le cântam Sonata patetică pentru a-i trezi. Un orăşel cu ceasuri mari cit luna“.. Prezentându-se pe sine ca elev, premiant în şcoala primară, în li­ceu „repetent de câteva ori“, memorialis­tul expune şi motivele: „pianul, scrisul şi podul cu cărţi al mătuşii mele dinspre mamă – aici era absorbit tot timpul meu”. Repetent l-a lăsat Aeţiu Hogaş, fiindcă, la un examen, a spus că diereza (termen lingvistic) e „un fel de deranja­ment de stomac“.

 13.   Trecând prin ţinutul Romanului, George Călinescu (1899—1965) scrie, în 1958: „Perspectiva oraşului Roman e mi­rifică pe Siret. Parc frumos, oraşul de­zamăgeşte grandoarea speranţelor„.

 14.   Geograful I. Simionescu (1873— 1944) admiră valea Siretului „lărgită la Roman şi împrospătată cu apele Moldovei“, orăşelul „curat“, poate cel mai plin de viaţă din tovarăşii săi din valea Si­retului, biserica episcopală, în care se crede, datorită picturilor icoanelor, „în vreo biserică italiană din Renaştere“ şi  afirmă: „pajiştea verde, aşternută între chilii şi biserică merită popas“.

15. În 1963, Victor Kernbach ( 14 octombrie 1923, Chișinău-d. 16 februarie 1995, București), în „Lumini pe Strada Mare”, descrie co­şurile industriale ale Romanului „ca nişte lănci roşii”, evocă Strada Mare din oraş, „puţin mai largă“ ca în alte oraşe mol­doveneşti, dar care „pornise de la o vre­me să se autodesfiinţeze treptat, luând-o înaintea demolatorilor”, strada Anton Pann, „zenitul proaspăt în funcţie de care se poate calcula răsăritul noii constelaţii urbane gravitând spre marile fabrici şi spre noul peisaj“. Reporterul ne cheamă în tânărul oraş Roman, „clădit de laminorişti, cărămidari, muncitori de la uzina mecanică, de la întreprinderea de prefabricate şi de la fabrica de zahăr“. Urmăreşte drumul cărămizii, „O Asirie dezgropată”, înregistrează dialoguri des­pre miile de kilometri de ţeavă finită anual, ori pereţii de beton cu „miezul lor de cozonac cenuşiu şi impenetrabil pentru dinţii carnivori ai gerului şi căl­durii sau pentru cuţitul zgomotului“.

16. Lui Eugen Barbu (n. 20 februarie 1924, București – d. 7 septembrie 1993, București) în 1978, hala mare a uzinei I.M. Roman îi dă iluzia unui „câmp de fontă“ în care creşteau „marga­rete de oţel”, iar pinioanele semi dinţate sunt „crini albi de 700 de grade”. (Naturi inedite) „Acoperişul de sticlă albă, înalt de o sută de metri, şi cazanele uriaşe, negre, cu omizile văzute printr-o lupă co­losală, la sudarea cărora lucrau nişte omuleţi, luminaţi de flăcări sulfice“.

 17.  Romanul lui Haralamb Zincă (n. 4 iulie 1923, Roman – d. 28 decembrie 2008, București), „Fiecare om cu clepsidra lui” (1988), cuprinde, „într-un amestec caleidoscopic, schimbând mereu, fără înce­tare, locul şi timpul acţiunii, întreaga bio­grafie de până acum a scriitorului“ (Valeriu Cristea) „Frumoasa livadă cuprinsă între Siret şi Moldova”, „dulcea livadă a Romanului”, văzută uneori din turnul bisericii episcopale, i-a fost lui Zincă lea­găn al copilăriei până în 1933, când pleacă la Bucureşti, cu tatăl, ceaprazar şi „socialist, şi încă unul cu lavalieră”, „liber cugetător“ şi „om integru“, cu mama, care „după fiecare accident, revenea la viaţă cu o vitalitate surprinzătoare“, cu cei trei fraţi şi surori. Trăiesc în Roman în anii 1940-1945, când fostul ucenic de fri­zerie bucureştean ajunge colhoznic în Uzbekistan şi transmisionist în armata sovietică, luptând în Lituania şi Prusia Orientală, până la eliberarea Konigsbergului.

19. Un reporter din 1988, Mihai Dumitriu (n. 1925, Roman), în volumul „Vârsta metamorfozelor„, include şi trei reportaje care evocă pe Profesorii noştri, adică ai săi şi ai colegilor, în frunte cu istoricul literar Alexandru Epure (1888, Hociungi, fostul judeţ Roman -1951, Roman). Re­naşterile Romanului, cu noile sale clădiri cu 4-9 nivele, cu casa natală a marelui dirijor Sergiu Celibidache (n. 1912-Ro­man), cu locuri vechi şi noi de popas, ca şi pe 25 dintre colegii săi de liceu (seria 1944) în frunte cu inginerul chimist Ioan I. Uscatu, profesorul şi criticul de artă Gh. A. M. Ciobanu şi inginerul şi profe­sorul Victor Lozinschi, organizatorii de­selor întâlniri ale acestei serii („Emoţii la Roman Vodă”).

(autor Profesor Ecaterina Măgirescu- „Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor” Ed. Bacovia Bacău 1990)
Reclame