Victor Leahul – „Starţun între temniţă şi vecie” (XV)

Bucovina

      Noi, studenţii fără părinţi din regiunile răpite de sovi­etici, lipsiţi de orice sprijin familial şi hărţuiţi de aceştia şi chiar de autorităţile române aservite lor, lipsiţi uneori de cele mai de bază bunuri materiale, cum ar fi hrana şi îm­bră­cămintea, am ajuns la un fel de conştiinţă de colectivi­tate, ca şi cum am fi fost cu adevărat fraţi şi surori. Numai solidaritatea care a existat între noi ne-a ajutat să răzbatem prin timpurile grele de la sfârşitul războiului. Un moment în care această coeziune s-a manifestat în toată puterea ei ne-a fost oferit de o întâmplare neaşteptată în iarna lui 1947/48.

Tamara, o studentă fără părinţi din Basara­bia, frumoasă şi bine educată din familie, venea cu trenul din Transilvania către Iaşi, de la o colegă a ei, care o invi­tase la ea de Crăciun. În acelaşi vagon călătorea un „mla­ci­li­tenant” rus, care şi-a pus imediat ochii pe ea şi şi-a pus în gând să profite de ea. S-a apropiat de ea şi mai prin vorbe, mai prin semne a făcut-o să priceapă intenţiile lui. Fata a încercat să-l facă să înţeleagă că ea nu este dispusă să-i accepte avansurile. Rusul a devenit mai insistent. Ea se abţinea mereu să-i spună două vorbe pe limba lui ca să-l facă să o lase în pace, căci se ferea să-i vorbească ruseşte ca să nu-şi trădeze originea basarabeană. Era un fel de mo­dă în Basarabia ca părinţii intelectuali să-şi înveţe co­piii să vorbească şi limba rusă. Când ofiţerul rus a devenit obraznic, Tamara şi-a pierdut răbdarea şi i-a zis pe ruseşte ceea ce-i stătea mereu în gând să-i zică. Atât i-a trebuit ciolovecului şi a început şantajul:

       – De unde ştii ruseşte? Tu eşti rusoaică şi ai fugit din ţară! De ce-ai fugit? Acum am să te dau pe mâna NKVD-ului să spui de ce te ascunzi în România! Trenul tocmai încetinise, intra într-o haltă. Tamara n-a mai aşteptat, a sărit afară din mers, aşa îmbrăcată sumar cum era. Noroc că nu şi-a rupt picioarele. A luat-o la fugă peste câmp, la o casă ce se afla la marginea acelui sat. Rusul s-a dat jos când s-a oprit trenul ca s-o caute dar ea rămăsese mult în urmă. Oamenii din casa aceea, nişte ţărani cu frica de Dumnezeu au primit-o în casă, dar ea, din cauza frigului îndurat şi a aerului rece pe care îl inhalase în timpul fugii, s-a îmbolnăvit şi a căpătat pneumonie. Oamenii au dus-o la spitalul din oraş. Acolo doctorii au constat că are infil­trat T.B.C. la ambii plămâni. Caz grav. Au internat-o la Sanatoriul de la Geoagiu. De acolo fata a scris o scrisoare disperată colegelor şi colegilor ei de la Iaşi.

       Anul IV de la Chimie industrială şi anul IV Construcţii, anul nostru, aveam împreună un curs de Maşini Termice cu Combustie Internă, cu profesorul Gaginschi. Înainte de venirea profesorului, colegii de la Chimie industrială au venit şi mi-au spus povestea Tamarei şi mi-au cerut ca la sfârşitul lecţiei, să vorbesc colegilor din ambele clase şi să le cer să facă toate sacrificiile posibile ca să salveze viaţa Tamarei.

       În momentul când profesorul ieşea pe uşă şi colegii începuseră forfoteala de pregătire de plecare, am ieşit la catedră şi am rugat toată lumea să-mi acorde un moment de atenţie, că am de comunicat ceva important. Forfota s-a potolit şi am început să vorbesc. Am arătat cazul disperat al colegei noastre, o fată tânără care s-a străduit singură să termine o şcoală, se află acum la ultimul salt al încordărilor sale în faţa morţii, fără de nici un ajutor. Salvarea constă în 20 de mii de unităţi de penicilină. Inventatorul acestui leac minunat, doctorul Fleming a dat pe gratis secretul fabricării acestui leac, ca să salveze vieţile celor ameninţaţi de tuberculoză. Tamara nu are bani ca să-şi cumpere medicamentele salvatoare, dar noi, dacă punem la un loc tot puţinul pe care-l mai avem, putem să o salvăm. Putem noi să o lăsăm să moară? Sau vom face orice sacrificii ca s-o salvăm?…

       Minunea s-a întâmplat, a doua sau a treia zi, colegele Tamarei au cumpărat cantitatea de penicilină necesară pentru salvarea ei şi au salvat-o. La întoarcerea ei din sanatoriu eu nu mai eram la Iaşi. Eram la Suceava, condamnat la 20 de ani muncă silnică.

       Dar în 1965 eram din nou liber. Mama şi sora veniseră să mă viziteze în ţară. Eu le-am întâmpinat la avion. Acum ele se odihneau la hotel şi eu am ieşit în oraş pentru nişte aranjamente la Oficiul Naţional de Turism. Nu departe de Oficiu, o doam­nă frumoasă şi elegantă mă opreşte. Ochii ei mari îmi aminteau ceva.

       – Tu eşti Victor Leahul, dacă nu mă înşel!

       – Da, doamnă!

       – Mă mai recunoşti?

       – Tamara!

       – Da, eu sunt, am scăpat cu viaţă datorită ţie. Mi-au spus colegele cum ai vorbit atunci, cum şi-au dat toţi ulti­mul bănuţ, ba unii şi-au vândut cartelele de la cantină pen­tru două zile ca să contribuie la cumpărarea medicamen­telor. Acum sunt sănătoasă, am familia mea şi am un ser­viciu cu care sunt mulţumită. Vino cu mine acasă să te pre­zint soţului şi fetelor mele. Am trei fete mari, cea mai mare e de 14 ani. Ai mei vor fi bucuroşi să te cunoască. Te ştiu numai din povestiri.

       – Tamara, sunt foarte bucuros că ai scăpat atunci de la moarte şi ai reuşit să-ţi faci un rost în viaţă. Tu ştii că nu eu te-am salvat, ci toţi colegii la un loc. Eu am fost numai acela care am rostit gândul tuturora. Dacă aş veni acuma la voi acasă, aş trezi cine ştie ce suspiciuni… Tu ştii pe unde am fost eu şi n-aş vrea să stric eu acum ceea ce au făcut toţi colegii noştri atunci! Ne-am despărţit cu regretul în suflet. Trebuia să păstrăm ceea ce s-a salvat atunci cu atâtea sacrificii.

#

       Colegul meu Trandafir Nicolae era mare amator de muzică religioasă şi cânta în corul Bisericii Banu de pe strada Lăpuşneanu, lângă Centrala telefoanelor de pe a­tunci. Corul era condus de domnul Chiriac, care cred că e­ra fiul compozitorului cu acest nume. Dirijorul acesta avea atâta sensibilitate că, atunci când îi plăcea cum se armoni­zau vocile într-un anumit punct al liturghiei, îi veneau lacrimi în ochi. Fusese dirijor al corului catedralei, dar, odată cu plecarea Mitropolitului Irineu la Agapia, a fost schimbat din acest post cu un om mai tânăr, din motive politice. Un alt coleg al meu, Teofil Bojan, din Ardealul de Nord, era bun sportiv. A participat la un concurs de alergări, la 100 de metri plat, s-a calificat primul pe regi­unea Moldovei. Era de statură medie, zvelt şi uşor ca o pa­săre şi se antrena cu asiduitate, dar din lipsă de alimentaţie potrivită, când a răcit în timpul iernii a făcut o pneumonie, aceasta a evoluat repede în tuberculoză şi a murit. Moartea lui s-a întamplat înainte de descoperirea penicilinei. La înmormântarea lui, colegul Trandafir a înjghebat cu câţiva din colegii noştri un cor şi l-am petrecut la groapă cu cântări creştineşti. Mulţumit de felul cum a reuşit acest pas, Nicu Trandafir s-a hotărât să organizeze un cor stu­den­ţesc cu voci alese dintre toţi studenţii din oraş. A luat legătura cu preotul Bisericii Tălpălari şi am început să cân­tăm acolo în fiecare duminică. Componenţa corului stu­den­ţesc din Iaşi era următoarea:

Dirijor   Nicolae Trandafir

Tenori 1            Florică Dumitrescu

                        Aristide Jean

                       Victor Leahul

Tenori 2            Aristide Lefa

                        Mihai Leviţchi

Baritoni             Suroiu

                        Gheorghe Caziuc

Başi                 Cobuz

                        Curelescu

       Curând după constituirea acestui cor au mai murit doi studenţi de la Politehnică, tot de T.B.C. şi corul nostru a fost la mare înălţime. Primul a murit Gheorghe Vişinev­schi, un coleg de an cu Trandafir şi cu mine, originar din Basarabia. Al doilea Liviu Dobriceanu fiu de ceferist din Transilvania. Corul bisericii Tălpălari a devenit cunoscut în tot Iaşul şi biserica era arhiplină în fiecare zi de sărbătoare. Părintele Chirică stătea mai departe de biserică şi nu asista la repetiţiile corului. Profitând de faptul acesta, câţiva din membrii corului, la una din repetiţii şi-au adus cu ei pe camarazii lor şi au ţinut o consfătuire în biserică. Lucrul acesta a fost descoperit la ancheta ce a urmat după arestările din mai 1948 şi toţi membrii corului au fost consideraţi şefi legionari. S-a mai întâmplat un fapt pentru care Securitatea şi-a pus ochii pe acest cor. Studentul Sergiu Iacovlov a fost împuşcat mortal de un agent al Securităţii în urma unei discuţii aprinse la un pahar de vin, într-o bodegă din Iaşi. Studenţimea din oraş a înfierat abuzul printr-o manifestaţie de mari proporţii. Când au venit părinţii din Fălticeni ca să ia trupul şi să-l înmormânteze în oraşul natal, studenţii s-au adunat din nou la biserica Sfântul Spiridon, unde era depus trupul, au asistat la prohod şi au ţinut discursuri înflăcărate, apoi l-au petrecut într-un convoi ce părea interminabil până la ieşirea din oraş. Corul din Tălpălari a luat parte în fruntea întregei ceremonii şi manifestaţii. Unul din vorbitorii de atunci a făcut însă o impresie detestabilă. A vorbit în numele partidului, încheind cu ameninţări la adresa studenţilor reacţionari. Numele acestui individ se potrivea perfect cu acela al unui coleg al meu care era de o cuminţenie şi de o purtare aproape perfecte. Asemănarea aceasta de nume mi-a prins bine mie ceva mai târziu.

#

       Criza de alimente era în toată puterea ei când a sosit în Iaşi ajutorul american, cantinele şi instituţiile care se în­grijeau de alimentarea săracilor primeau alimente nepre­pa­rate în vrac cum ar fi mălai, mazăre, fulgi de cartofi ş.a. Pentru populaţia care nu mânca la cantină se dădeau ali­mente din acelea cum primeau ostaşii americani ca hrană rece. Aceste raţii conţineau alimente mai speciale foarte căutate pe piaţa alimentară: ciocolată, ţigări, unt, şuncă şi alte delicatese pe care studenţii nu le gustaseră de multă vre­me. Un colonel american se ocupa de distribuirea aces­tor ajutoare. Am fost trimis cu o delegaţie de studenţi să cerem colonelului american alimente (în vrac) pentru can­tina noastră. Colonelul era însoţit de Mia Groza, pe care eu o cunoşteam de când a cântat „Santa Lucia” în tabăra de elevi refugiaţi din Deva. Bănuiesc că ea nu avea cum să mă recunoască pe mine ca pe unul care fusesem acolo. Nu ştiu cum a tradus ea cererea noastră şi cum a interpretat el cele spuse de noi, că în loc de alimente pentru cantină ne-a aprobat raţii de alimente din cele pentru ostaşi. Raţiile acestea erau împachetate în nişte cutii mai mari şi fiecare cutie de acestea conţinea cinci raţii de hrană pentru o masă. Ne-a cerut să aducem liste cu studenţii înscrişi în fiecare facultate de la decanatul respectiv şi ne-a aprobat câte o raţie de fiecare student. Eu am adus toate cutiile ce se cuveneau Facultăţii de construcţii la căminul în care locuiam şi am făcut un anunţ la afişierul decanatului, că pe ziua de … se vor împărţi raţiile la fiecare student de la această facultate, conform listei primită de la decanat. Între timp, a intervenit rectorul Cezar Partenie. El voia să se desfacă toate pachetele şi din raţia fiecărui student să se scoată alimentele speciale şi să se vândă, cu banii obţinuţi să se îmbunătăţească alimentaţia de la cantină. Restul alimentelor să se distribuie la toţi studenţii în mod egal. Studenţii nu erau de acord cu soluţia rectorului, mai ales acei care nu luau masa la cantină, dar şi ceilalţi. Fiecare dorea să se înfrupte din bunătăţile primite. Am format din nou o delegaţie care să discute de data asta chiar cu rectorul. Delegaţii erau Raşcu Paul, Şovan Dumitru şi Victor Leahul. Am discutat o oră cu rectorul, dar el nu voia să cedeze. I-am spus că studenţii doresc să guste şi ei din preparatele acelea speciale pe care nu le mai gustaseră de multă vreme. Că studenţilor care nu iau masa la cantină li se iau în mod nejustificat tocmai alimentele cele mai scumpe din raţia ce li se cuvine, că după ce fiecare pachet va fi desfăcut alimentele rămase vor fi mai greu de împărţit şi se vor înstrăina şi pierde mai uşor. Cu mare greu l-am convins pe rector să renunţe la planul lui. Am reînnoit anunţul de la decanat, că termenul de distribuire era depăşit acum şi la noul termen fixat am distribuit raţiile. Veneau studenţii cu liste de câte cinci, primeau o cutie şi plecau cu ea să şi-o împartă cum voiau ei. Un reprezentant semna de primire. Eu bifam pe listă numele celor ce au primit raţia, ca să nu dau la unul de două ori. Lucrurile au mers strună până la ultima cutie. La aceasta am avut numai trei nume şi cu mine al patrulea. Din studenţii de pe lista de la decanat studentul Lapteş nu s-a prezentat. Era bolnav în spital. Am desfăcut cutia mare, ne-am luat fiecare raţia lui, iar raţia lui Lapteş am ţinut-o neatinsă până a ieşit el din spital şi a venit să şi-o ridice.

       Când a venit vacanţa de Crăciun 1947, rectorul nostru ne-a închis cantina chiar în ziua Ajunului, pretextând că a primit ordin de la securitate, ca să nu hrănească elemente reacţionare duşmănoase clasei muncitoare. Noi studenţii fără părinţi rămâneam fără mâncare chiar în ziua de Ajunul Crăciunului. Cineva ne-a sfătuit să mergem să facem apel la profesorul nostru Chelărescu, ce primise sub supravegherea sa restul ajutoarelor pentru studenţi, în locul profesorului Mangeron, epurat de la catedră. Nu se putea ca să lipsesc eu dintr-o delegaţie ca aceasta. Ne-am interesat de adresa profesorului Chelărescu, am sunat la uşa apartamentului lui şi ne-a deschis, mirat oarecum că venim la el într-o zi ca aceasta. Am început cu urările de bine, de „Sărbători fericite” şi după aceea i-am spus şi necazul nostru pentru care veniserăm să-l deranjăm. Profesorul a fost foarte impresionat.

       – Eu tocmai mă pregăteam să fac o bucurie deosebită copiilor mei de Crăciun şi iată că sunt alţi copii are nu vor avea nici ce să mănânce în ziua aceasta. Dragii mei, voi face tot posibilul să vă ajut. După câte ştiu, cantinele de la Universitate şi de la Medicină nu sunt închise. Voi vorbi chiar acum cu domnul doctor Baliff, rectorul ambelor instituţii, ca să vă primească şi pe voi să luaţi masa la una din aceste cantine. Sunt sigur că vom reuşi. Noi suntem în bune relaţii cu domnul doctor Baliff. Soţiile noastre sunt colege de serviciu şi foarte bune prietene.

       În prezenţa noastră profesorul Chelărescu a ridicat receptorul şi a sunat la doctorul Baliff, explicându-i de situaţia noastră şi l-a rugat să ne primească şi pe noi să luăm masa la una din cantinele din subordinea lui în tim­pul vacanţei de Crăciun. Însă, înainte de a ne comunica re­zul­tatul, l-am văzut cu faţa iradiind de bucurie. Am înţeles că profesorul nostru avea o inimă de aur pe lângă cunoş­tinţele vaste pe care le avea. A primit aprobarea să luăm masa la Cantina Fetelor de la Universitate, care era mai a­proape de căminele noastre, dar fără ajutorul profesorului Che­lărescu am fi răbdat de foame toată vacanţa Crăciu­nului.

       Alt lucru ce ne-a impresionat mult de tot cu această ocazie a fost vestea că profesorul Mangeron fusese epurat de la catedra sa. El era unul dintre cei mai străluciţi profesori de matematică din ţară şi a ajuns acum să trăiască din lecţii. Da lecţii particulare la studenţi şi la elevii care urmau să se înscrie la Facultatea de matematică, de fizică şi cei ce se pregăteau să dea concurs de intrare la Politehnică. Dar în viaţa profesorului Mangeron avea să se întâmple o altă întorsătură şi mai neaşteptată.

       Sovieticii se pregăteau să lanseze prima probă spaţia­lă, aşa numitul „Sputnik”. Toate pregătirile tehnice erau ga­ta, trebuia să se fixeze data de lansare a rachetei, aşa fel ca proba spaţială să nu rişte o ciocnire cu bolizii din spa­ţiul din jurul pământului. Pentru determinarea datei şi a or­bi­tei pe care avea să o urmeze proba spaţială aveau ne­voie de calcule matematice speciale de astronomie. În a­cest scop au convocat un mare Congres matematic la care au chemat pe toţi profesorii universitari de matematică din ţările satelite, şi Românii şi-au trimis şi ei delegaţia lor cu cei mai buni matematicieni cu cele mai sănătoase ori­gini sociale.

La data deschiderii congresului, au apărut în sală organizatorii lui:

       – Delegaţia românească a sosit?

       – Da! Noi suntem: profesorul X, profesorul Y, profe­sorul Z.

       – Dar unde-i Mangeron?

       – Apoi, să vedeţi, Mangeron nu mai e profesor, Man­geron a fost epurat, nu poate face parte din delegaţie. El a fost legionar.

       – Noi avem nevoie de Mangeron. Voi, toată delegaţia, puteţi să vă întoarceţi în ţară. Trimiteţi-ni-l numai pe Man­geron!

       Delegaţia nu s-a întors, dar a raportat imediat şefilor din ţară că ruşii îl cer numaidecât pe Mangeron ca să vină la congres. Bietul profesor s-a pomenit chemat la Securi­tate. Se întreba:

       – Oare ce mai urmează acum?

       – Domnule profesor, v-am chemat să vă spunem să vă pregătiţi căci mâine, la ora… vă veţi urca într-un avion spe­cial şi veţi merge la congresul matematic de la Mosco­va!

       A doua zi, o limuzină luxoasă de la partid l-a dus pe pro­fesor la aeroportul militar de la Bucureşti, unde îl aştepta un avion cu reacţie ca să-l ducă la Moscova.

       La întoarcerea de la con­gres, Dumitru Mangeron a fost reinstalat la catedră şi ni­meni n-a îndrăznit să se mai lege de el. Avea nişte prie­teni foarte tari „acolo sus”.

#

       Învăţam de zor ca să-mi iau ultimele examene, iar ca să-mi mai odihnesc puţin memoria treceam de la învăţat la lucrul la proiecte. Într-o duminică vine un coleg de cameră şi-mi spune:

       – Te caută la cantină un ofiţer de grăniceri.

       Mă gândeam: „Ce treabă am eu cu grănicerii? Hai să văd!” Era un om pe care îl preţuiam mult, din timpul lice­u­lui, pentru corectitudinea lui faţă de noi, colegii mai mi­ci.

       Îşi luase licenţa şi acum se întorcea de la o şcoală de specializare din cadrul armatei, de la Mos­­cova, cu gradul de sublocotenent de grăniceri. M-a ru­gat să-l însoţesc puţin pe stradă. Am ieşit cu el şi am stat împreună între două coloane ale clădirii Fundaţiilor. După ce s-a asigurat că nu există aparate de ascultare camuflate pe undeva, mi-a spus că vrea să discute cu mine ceva foar­te important:

       – Ceea ce se pregăteşte la Moscova pentru ţara noas­tră e ceva groaznic, de neînchipuit. Va curge foarte mult sân­ge. E timpul să fugim chiar acum, până nu e prea târ­ziu.Voia să treacă graniţa împreună cu mine. Am stat greu la cumpănă. Voiam şi eu să fug, dar mai aveam două examene şi terminam cel puţin cu acest capitol. Proiectele se apropiau şi ele de sfârşit. I-am răspuns că mai am puţin şi voi fi gata. Să vină peste două luni.

       – Atunci va fi prea târziu! Momentul este acum!

       Aceasta a fost a doua mare greşeală din viaţa mea, pen­tru care m-au prins vremurile grele. Domnul Mihălceanu nu a mai venit peste două luni, când aveam eu toate exame­ne­le luate.

       Şaisprezece ani mai târziu l-am revăzut, dar n-am pu­tut sta de vorbă cu el. Eram cu un grup într-o excursie pe Dunăre. El, în uniformă de căpitan de grăniceri, venise să verifice aprobarea de circulaţie în zona de graniţă a grupu­lui nostru. În maşina pe care o conducea el, era şi mama lui, prietena mamei mele, pe care o cunoscuse la sfinţirea Bisericii din satul nostru. De atunci a curs mult sânge pe graniţă şi pentru aceasta aveam şi eu partea mea de vină. Dar dacă ar fi fost altcineva în locul lui, oare ar fi curs mai puţin? Nu pot crede aşa ceva.

#

       Căutam mereu să obţin legătura cu familia mea din A­merica. Scriam la adresa cea veche, pe care o ştiam, şi nu mai căpătam nici un răspuns. Trecuseră doi ani după ter­­mi­narea războiului şi eu n-am obţinut legătura cu fami­lia. În Iunie 1947 cineva m-a sfătuit să trimit o telegramă la Biroul populaţiei din localitatea unde ştiu că au fost pă­rinţii mei înainte de război. Nu ştiam aproape deloc engle­za, aşa că am compus o telegramă în limba franceză, ca­re suna cam aşa: „Binevoiţi a comunica cetăţeanului Te­o­dor Leahul adresa fiului său, Victor; Politehnica Gheor­ghe Asachi, Iaşi, România”. La vremea aceea o scrisoare de la Bu­cureşti la Iaşi călătorea timp de o lună. Eu am primit de la Biroul populaţiei din Detroit răspuns telegrafic în opt zi­le: „Părinţii d-voastră sunt amândoi sănătoşi şi vă vor scrie imediat”.

       Bucuria a fost nespus de mare, de ambele părţi. Părin­ţii mi-au scris amândoi imediat.

       După intrarea sovieticilor în Cernăuţi, în 1940, părinţii s-au interesat de soarta noas­tră, dar sovieticii au refuzat să le răspundă. Am fost consi­deraţi morţi amândoi. Acum eu apăream. Mă întrebau: „Un­de-i fratele tău Ionică?” Nu le-am putut spune adevărul de­cât mult mai târziu.

       Ei mi-au trimis imediat un act ca să vin la ei: „affi­davit of support”. Era bătut la maşină pe o foaie de hârtie albastră şi avea la partea de jos a paginii un sigiliu din plas­tic auriu, cu timbrul sec al notarului public.

       Trebuia să mă prezint cu această hârtie la Legaţia a­me­ricană din Bucureşti, str. Dionisie Lupu, nr. 20, şi să cer viza de intrare în Statele Unite ale Americii. În August 1948 am mers cu ea la Legaţia americană ca să o depun. Clădirea era plină de oameni de toate vârstele; unii stăteau pe bănci, alţii direct pe jos, unii mâncau, alţii vorbeau, dar nu vorbea niciunul româneşte. După cum am putut pricepe şi eu, vorbeau ungureşte.

       Nu ştiam unde să mă duc cu hârtiile. Întrebam unde e Biroul de înregistrare a actelor. Răspundeau: „Nem tu­dom”. Am găsit până la urmă unul care vorbea româneşte.

       – Domnule, spune-mi, te rog, unde trebuie să merg ca să-mi înregistrez hârtiile acestea. Şi ce este cu lumea a­ceas­ta care a umplut toate încăperile?

       – Noi suntem evreii din Ardealul de Nord, care-am fost internaţi în timpul războiului în lagărele de extermi­nare de la Auschwitz şi Dachau, şi aşteptăm să ni se facă actele de trimitere în Statele Unite. Biroul de registratură este la uşa de acolo.

       Mi-a indicat cu degetul uşa. Am bătut şi am intrat. La un birou, o fată tânără, cu părul negru, vorbea cu un om mai în vârstă în ungureşte şi nota pe hârtie cele spuse de el. Am aşteptat să termine convorbirea, apoi i-am întins hâr­tiile. S-a uitat la ele şi-a zis ceva pe ungureşte. I-am răs­puns că eu nu ştiu decât româneşte. Mi-a făcut semn să mă îndepărtez de lângă birou şi mi-a zis în limba mea:

       – Acum nu ne putem ocupa de cazul dumitale, căci trebuie să rezolvăm de urgenţă cazurile acestor oameni ca­re vin din lagărele naziste. Peste şase luni vom avea o am­basadă cu un serviciu consular. Ei vor putea rezolva cazuri de acestea, noi nu putem.

       Am ieşit în stradă cu hârtiile în mână. Doi indivizi au venit şi s-au oprit în faţa mea. Unul era mai pirpiriu şi purta mus­taţă; l-am numit în gândul meu după acest semn „Musta­ţă”; celălalt era mai înalt şi mai voinic, de aceea l-am bote­zat în gând „Matahală”.

       – Dumneata eşti din Iaşi?

       – Da, vin din Iaşi.

       – Şi ai acte de plecare în America?

       – Da.

       – Noi suntem evrei şi avem neamuri acolo şi vrem să plecăm şi noi la dânşii. Arată-ne şi nouă actele pe care le-ai primit, ca să cerem şi noi neamurilor noastre actele a­­ces­tea.

       Le-am arătat actele mele, şi-au notat ceva în carnetele lor, apoi mi le-au dat înapoi. Cam peste patru luni, când am fost arestat, cei doi agenţi care   m-au arestat au fost Mus­ta­ţă şi Matahală.

#

Curând după aceea, într-o seară, mă pomenesc că vine un coleg la mine şi-mi spune: „Te caută cineva la cantină”. Locuiam la cămin şi cantina era doar peste drum. Am mers să văd cine mă căuta. Un necunoscut:

       – Mă numesc Alexandru Moghioroş şi sunt secretarul Partidului Unguresc MADOSZ.

       Îi răspund:

       – Eu sunt Victor Leahul. Bănuiesc că e vorba de o confuzie.

     – Dumneata l-ai cunoscut cândva pe tovarăşul Petre Groza şi pe tovarăşul Gheorghe Apostol?

     – Da, cu câţiva ani în urmă am fost în colonia de vară de la Deva.

     – Atunci nu este nici o confuzie. Am fost trimis de dânşii ca să-ţi comunic să-ţi faci un pic de activitate de partid, ca să te putem promova şi trimite să lucrezi pentru noi în America. Acolo ai să ajungi foarte bine. Vei avea un loc favorizat între oamenii de ştiinţă din Statele Unite.

     – Domnule Moghioroş…

     – Zi-mi Şandor!

     – Şandor dragă, uite eu am de susţinut câteva examene, plus o serie de proiecte şi apoi examenul de diplomă. Îmi arde cămaşa că n-am destul timp să le pregătesc pe toate şi nu mai pot să mă angajez şi în activităţi politice.

     – Dacă nu mă asculţi ce-ţi spun, ai să ai numai regrete. La revedere! Şi a plecat.

       Trebuia să învăţ limba engleză. Aveam nevoie de-un profesor. Mă gândeam să găsesc vreun student din ultimul an de la Limba engleză şi să învăţ măcar strictul necesar, ca să mă pot descurca la început. Am mers la Decanatul Facultăţii de litere şi filosofie din Iaşi şi am cerut să-mi dea numele şi adresa unui student la engleză cu care să învăţ această limbă.

       – Nimeni nu are voie să predea engleza la persoane particulare, numai d-na Yvone Grimberg.

       – Daţi-mi, vă rog, adresa!

       – Strada Banului, nr. 5, ap. 2.

       – Unde este strada asta?

       – Este strada care pleacă din Lăpuşneanu pe lângă Cen­trala telefonică. Casa este un bloc cu un etaj.

       Am mers la adresa indicată. Blocul era o construcţie în stil modern, numai cu două apartamente, unul la parter şi unul la etaj. Proprietar era d-l Bantaş, un fost magistrat pensionar. Avea două fete şi, probabil, de aceea a con­struit casa cu două apartamente. Una din fete, Viorica, era căsătorită cu un ofiţer de securitate, coleg cu soţul d-nei Grimberg. Cea de-a doua fată, Elena, era studentă la Fa­cul­ta­tea de medicină din Iaşi. Toată familia Bantaş: dom­nul, doamna, plus cele două fete şi ginerele, locuiau la parter. Etajul a fost rechiziţionat şi dat în folosinţă soţilor Moişe şi Yvone Grimberg.

       Am stat de vorbă cu d-na Grim­berg, care era fata unui doctor dentist, ale cărui afaceri au mers foarte bine şi şi-a trimis fata să urmeze liceul la Londra. Vorbea bine engle­za încă de atunci, din şcoală, dar cu inflexiuni ca un cântec de joagăr, după care poţi face uşor deosebirea între un vorbi­tor din Europa şi unul din Ameri­ca. Aceasta este intonaţia pe care o învăţam eu de la pro­fesoara mea. Din păcate, chiar lecţiile acestea n-au durat mai mult de trei luni, de două ori pe săptămână.

       În paralel cu lecţiile, d-na Grimberg se intere­sa ce mai fac eu în afară de engleză, ce meserie are tata, unde lo­­cuieşte familia, când au plecat ei acolo şi din ce în ce mai multe alte date. Cu Viorica, Yvone întreţinea o priete­nie specială, datorită faptului că soţii erau colegi. Yvone o îndemna pe Viorica să-i dea soţului ei câte un telefon plin de afecţiune ca să-l încurajeze în munca pe care o făcea, căci era o muncă grea şi avea nevoie de sprijinul familiei. Pe Coca, însă, o considera „reacţionară”, pentru că era stu­dentă şi mai vorbea din când în când şi de problemele stu­den­ţilor.

       Într-o zi, după o defilare muncitorească cu o­ca­zia ani­ver­sării revoluţiei bolşevice, profesoara mi-a po­ves­tit o în­tâm­plare. Asista de pe trotuar la defilare. Munci­torii tre­ceau pe stradă şi strigau lozinci. Un grup dintre ei a strigat o lozincă stâlcind un cuvânt în aşa fel încât mulţi din asistenţă au început să râdă cu hohote şi un tânăr, vecin cu ea, tocmai se distra pe seama acestei gafe. D-na Grimberg, membră înfocată de partid, n-a putut răbda comportarea tânărului şi a strigat unui grup de muncitori că tânărul îşi bate joc de ei. Muncitorii l-au bătut măr pe vecinul ei şi i-au rupt straiele. A doua zi am aflat că tânărul cu hainele rupte nu era altul, decât colegul meu, Tărniceru.

       În altă zi am găsit-o pe Yvone plânsă şi necăjită de nu se mai putea ţine pe picioare.

       – Azi nu pot să ţin lecţii cu mata. Te rog să mă înso­ţeşti până la Securitate, că trebuie să stau de vorbă cu soţul meu. Nu ştiu ce se va mai alege cu noi doi.

       Închipuie-ţi că el, care se ocupă cu probleme economice legate de valori ascunse, aur, devize, economii de­pu­se în conturi secrete la bănci din străinătate, l-a arestat pe unchiul meu, Solomon Goldenberg, un om bătrân, în vâr­stă de optzeci de ani, care a fost în tinereţea lui şef con­tabil la o întreprindere de export de mărfuri în ţările din Vest şi avea conturi la băncile din Londra, Geneva, New York şi prin alte câteva oraşe din Elveţia.

       Acum soţul meu îl anchetează pe unchiul Solomon ca să spună numerele de cont de la aceste bănci din străină­tate. Îl înfometează, apoi vine la mătuşa mea Raşela şi îi spune să pregătească pentru unchiul mâncarea care îi pla­ce lui cel mai mult. Ia oala cu mâncare, vine la arest şi îl cheamă pe unchiul Solomon. „Uite, unchiule, ţi-am adus aici nişte mâncare pregătită de mătuşa Raşela. A făcut-o special pentru mata, că ştie cât de mult îţi place. Poţi să te serveşti după pofta inimii, cu o condiţie: O lingură, un nu­măr de cont; altă lingură, alt număr de cont! După ce îmi dai toate numerele de cont cu care ai lucrat îţi dau drumul să pleci acasă!”

       Înţeleg să-l ancheteze şi chiar să forţeze, dacă e cazul, pe ţiganii care au ascuns aurul în inima căruţei, pe românii care au îngropaţi prin grădină cocoşei de aur sau salbe de argint, dar nu şi pe evreii lui, şi mai ales chiar pe unchiul meu, unchiul soţiei lui. Am să-i pun o condiţie: ori îi dă dru­­mul acasă unchiului Solomon, ori o să divorţez.

       N-am mai avut timp să aflu ce s-a mai întâmplat cu familia Grimberg, căci la 15 decembrie am fost arestat. La data aceea bătrânul Solomon Goldenberg se afla tot în a­res­tul Securităţii. Se purta cu multă demnitate şi nu ceda la înfometare. I-au băgat în celulă un informator al Securi­tă­ţii. După fiecare anchetă îl întreba discret:

       – Ce mai zici, dumneata, d-le Goldenberg?

       – Ce să zic? Eu sunt un om bătrân şi nu mai ţin minte ni­mic. După o pauză, aşa ca pentru sine, adăugă: Parcă po­ţi să zici ceva?… Şi chiar dacă zici, parcă poţi să fii si­gur?… Şi sigur să fii, şi tot nu poţi să ştii!

       Aşa stăteau lucrurile când am fost scos de la arest ca să fiu dus la Suceava.

#

       În Mai 1948 s-a produs marele val de arestări. Au fost luaţi mai mulţi dintre colegii şi prietenii mei. Securitatea se afirma peste tot, cu tot mai multă îndrăzneală şi arogan­ţă. Noi, absolvenţii anului 1948, şi toţi cei mai mari decât noi, nu mai eram primiţi nici la cămine, nici la cantine. Ce să fac: unde să mănânc, unde să dorm?

       M-am rugat de trei colegi de loc din Piatra Neamţ, ca­re locuiau la o gazdă, lângă Universitate, să-mi primească cel puţin bagajele în locuinţa lor. Au fost aşa de buni şi de înţelegători, că m-au primit şi pe mine să locuiesc împre­ună cu ei. Costică Co­vrig, Aurel Vicol şi Victor Zavate m-au salvat într-un mo­ment de mare criză. Dacă nu-mi ve­neau ei în ajutor, trebu­­ia să dorm în gară sau în Grădina Co­pou. Am locuit cu ei la d-na Petrescu, din strada Ve­ronica Micle nr. 3. La terminarea sesiunii de examene ei trebuiau să plece acasă, iar eu trebuia să-mi fac rost de alt loc de dormit după aceea.

       Mai aveam nevoie şi de încă patru luni de practică de şan­ti­er pentru ca să mă pot prezenta la examenul de diplomă. M-am gândit, deci, să las lucrul la proiecte mai încet şi să-mi fac şi practica, pentru ca să am o mică rezervă financiară. Am depus cerere la CFR ca să fiu primit ca inginer prac­ticant. Aprobarea trebuia să mi-o dea Ion Nicula, secreta­rul organizaţiei de partid de la CFR Iaşi. Am mers cu ce­rerea la el. Deşi nu aveam nici o activitate anticomunistă cunoscută şi nici nu m-am remarcat cu nimic în oraş, omul a ţinut să-şi arate importanţa, şi nu mi-a dat aprobarea. Abia când am venit la el a doua oară, mi-a reproşat mai întâi atitudinea generală a studenţilor împotriva partidului, şi după aceea şi-a pus apostila de aprobare ca să lucrez la şantierul Economatului CFR, un complex de construcţii ce se executa în zilele acelea: o clădire mare din beton armat pentru depozitarea pieselor metalice grele, o altă clădire pen­tru depozitarea de uleiuri. Şi alte clădiri cu funcţii bine determinate urmau să se execute în anii următori.

       La hala de materiale grele eram doi practicanţi: Vaslie Bumbăcea, care era în al doilea an de lucru la această clădire, şi eu, ca începător. La depozitul de uleiuri lucrau doi ingineri ti­neri din seria cu un an înaintea noastră: Ion Carp şi Ion Ma­xim, doi oameni cumsecade. Hala noastră consta din do­uă tronsoane; primul tron­son fusese turnat anul trecut, cel de-al doilea se pregătea pentru turnare anul acesta. La tronsonul unu se executa zi­dă­ria, din cărămidă aparentă, scările şi rampele, din beton scli­visit, şi tencuielile interi­oare. La acoperişul de beton ar­mat se începuse să se facă o impermeabilizare cu bitum, dar se consuma prea mult ma­te­ri­al. Acum urma să se exe­cute impermeabilizarea cu un material nou, „irazbit”, iar bitumul vechi trebuia ras de pe be­tonul armat, ca să nu avem denivelări pe suprafaţa aco­pe­rişului. La zidăria apa­ren­tă şi la scliviseli lucrau doi meş­teri italieni foarte price­puţi: Cezarato şi Giovani. Aceştia faceau parte din cadrele permanente ale constructo­rilor din CFR. La tencuielile in­te­ri­oare lucrau nişte zidari aduşi din Bucureşti, din cartierul Ferentari, conduşi de doi zidari bătrâni: Constantin Sma­ran­da­che şi Vasile Lupu. Cu aceştia am mers împreună în oraş, la can­tina CFR. Eram îmbrăcat simplu ca şi ei, cu o bluză de salopetă pe care mi-a dat-o magazionerul Coroiu. Oamenii mă considerau unul de-al lor.

       Din când în când veneau pe şantier doi străini care întrebau de numele meu. Zidarii mei m-au atenţionat:

       – Domnule inginer (nu eram încă) vezi că te caută cei doi indivizi. Sunt de la Securitate, îi cunoaştem noi. Mata ia-o pe ici, că noi îi trimitem să te caute pe dincolo.

       Aşa s-a întâmplat tot timpul cât am lucrat pe şantier, că oamenii Securităţii nu m-au putut găsi.

       Am asistat la executarea învelitorii de irazbit, dar nu am avut posibili­tatea să verific eficienţa acestui nou pro­dus pentru că a intervenit arestarea.

       Am adunat cu grijă banii care ni s-au dat pentru lucrul nostru şi la sfârşitul practicii mi-am căutat o gazdă unde să stau şi să lucrez în linişte la proiectul de diplomă. Colegul nostru, Ştefan Nenişor, îşi susţinuse cu câteva luni înainte diploma, dar eu trebuia să-mi asigur mai întâi condiţia financiară.

#

       Se apropia vacanţa de Paşti. Prietenul meu, Gheorghe, cu care am stat împreună la cămin, îmi zice într-o zi:

       – Victore, în vacanţa asta trebuie să plec acasă nu­maidecât. Dar am aici în Iaşi o lecţie, o fată pe care o pre­par la toate obiectele. tatăl ei este profesor universitar şi ea este foarte inteligentă, dar n-am reuşit până în prezent s-o fac să înţeleagă algebra şi riscă să rămână corigentă. Nu­mele fetei: Coleta. Te rog, fă cu ea nişte exerciţii de alge­bră până vin eu din vacanţă.

       – Bine, dă-mi adresa şi vorbeşte cu familia ca să ştie că voi veni eu să te înlocuiesc.

       În prima zi de vacanţă m-am prezentat la casa profe­sorului Z.

       – Bună ziua, sunt V.L. şi trebuie să-l înlocuiesc pe pri­e­tenul meu, Gheorghe, la lecţiile de matematică pe timpul acestei vacanţe…

       Am fost prezentat unei fete cu părul blond, nu prea înaltă pentru vârs­ta ei de 13-14 ani, cu un năsuc mic şi rotund ca un nasture şi cu ochi sfredelitori. I-am spus că în vacanţa aceasta vom face împreună matematică. Am observat o groază ma­­re pe chipul ei.

       Am încercat să văd ce ştie. I-am dat câte un exerciţiu din fiecare capitol din carte. Nu reuşea să se des­curce. Mi-am dat seama că trebuie să fac ce­va ca să-i înlătur mai întâi frica aceea de matematică.

       – Coleta, timpul este prea scurt pentru noi, ca să facem multă teorie matematică. Eu îţi propun să ne jucăm de-a algebra! Tu ştii să joci şah?

       Faţa Coletei s-a înseninat:

       – Da, ştiu, colegele mele spun că joc bine. La un con­curs pe clasă am reuşit să ies pe locul doi.

       – Noi o să învăţăm nişte reguli de manevrare a datelor problemelor de algebră, aşa cum sunt regulile de mutare a pieselor de şah.

       Şi-am început apoi, pe rând, mai întâi cu parantezele:

       – Coleta, când primeşti un pachet de acasă, când eşti în excursie, şi în el sunt pachete mai mici şi în ele alte pacheţele şi mai mici, cum le desfaci? Întâi desfaci pachetul mare, apoi cele de mărimea a doua, şi la urmă pe cele de mărimea a treia. Tot aşa faci şi cu parantezele.

       Făceam întâi un exerciţiu din carte, pe care îl rezol­vam împreună. După aceea îi dădeam un exerciţiu cât pu­team mai complicat şi îi ceream să-l rezolve. Fata se des­curca. Când am ajuns la fracţiile suprapuse, i-am spus:

       – Uite, Coleta, înainte de a rezolva te uiţi întâi la pro­blemă. Vezi că este o linie de fracţie principală, apoi altele de or­dinul al doilea şi de al treilea şi tot aşa. Închipuie-ţi că ceea ce este sub linia principală este un tot. Iar acesta se ridică peste linia princi­pa­lă, dându-se peste cap ca un saltimbanc şi se aşează în rând cu linia de sus. Urmează cele de sub linia a doua, care a devenit linie principală, să se dea şi ele peste cap, ca să ajungă pe linia a treia şi aşa mai departe.

       Am făcut şi la acest capitol câteva exerciţii foarte grele, iar Coleta le-a rezolvat. Când am ajuns la probleme cu text, i-am spus:

       – Când avem o problemă cu text, scrii în ecuaţie numai ceea ce îţi spune problema, nimic altceva, notând cu „x” ceea ce nu ştii. Dacă problema spune că numărul căutat, x, înmulţit cu „atâta” face produsul cutare, atunci n-ai decât să împarţi produsul la numărul cu care trebuie înmulţit acel necunoscut şi obţii rezultatul, adică pe x.

       Acelaşi lucru se întâmplă când avem probleme cu do­uă necunoscute, le notăm cu x şi cu y pe aceste două necunoscute, şi nu scriem altceva decât ceea ce ne spune problema şi astfel o rezolvăm.

       La sfârşitul acelei vacanţe, Coleta era în stare să re­zol­ve în timp scurt orice problemă.

       Gheorghe s-a întors şi şi-a reluat lecţiile. Mă întreba mereu:

       – Ce i-ai spus Coletei, de acuma înţelege aşa de bine algebra.

       Într-o zi, la începutul vacanţei mari o întâlnesc pe stradă pe Coleta şi cu mama ei:

       – D-le Leahul, vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi fă­cut pentru Coleta. A fost singura din clasa ei care a rezol­vat corect toate problemele de matematică la examenul de la sfârşit de an. Şi acum vreţi să ştiţi ce vrea Coleta?… Ia spune tu, singură, ce vrei să te faci când îţi vei termina toa­tă şcoala?

       – Profesoară de matematică!

#

       Îndată după examenul de bacalaureat, câţiva din ab­sol­venţii seriei 1943, din apropierea Cernăuţiului, am vrut să marcăm evenimentul dând o serbare populară la un că­min cultural dintr-o comună din judeţ. La urma urmei am ales Lujenii, un orăşel unde locuiau părinţii lui Victor Tăr­niceru.

       Am pregătit o piesă de teatru, câteva coruri şi recitări, iar pentru seară o petrecere cu muzică şi dans. După pro­gramul artistic ni s-a servit o masă din partea membrilor Căminului cultural. La această masă, colegul meu, Tărni­ce­ru, a venit să-mi prezinte o fată; fata adoptivă a unui profesor de la Politehnica din Cernăuţi. O chema Aurica, e­ra blondă şi avea nişte ochi verzi, de o profunzime şi o ex­presivitate neobişnuită. Ceva tainic se ascundea pe faţa ei puţin îmbujorată. După ce ne-am spus numele, mi-a zis:

       – Am vrut să te cunosc, pentru ca să mă ajuţi să mă pregătesc pentru lumea cealaltă!

       – Cum aşa? O fată tânără şi în plină floare ca tine vrea să se pregătească pentru eternitate?

       – Da, pentru eternitate. Sunt foarte bolnavă de tuber­cu­­loză. Doctorii spun că nu mai am mult de trăit. Am pe plă­­mânul drept o cavernă de mărimea unui ou de porum­bel. Boala asta nu iartă şi nu există leac împotriva ei.

       – Azi nu este, dar mâine, poimâine va fi. Toţi medicii, toţi cercetătorii din domeniul medicinii din toată lumea sunt preocupaţi să caute leacul împotriva acestei boli şi foarte curând unul din ei îl va alfa. Tu eşti în viaţă, şi atâta vre­me cât mai licăreşte un strop de viaţă în noi, suntem datori să ne punem toată încrederea în Dumenezeu. El ne poate ajuta!

       Am discutat mult timp pe tema aceasta şi, până la urmă, am convins-o să reziste, să aibă încredere.

       A urmat apoi înscrierea mea la Politehnică şi cursurile anului întâi la Cernăuţi. Uitasem de serbarea de la Lujeni şi de Aura. Când a venit timpul să fugim iar din oraş, am în­tâlnit-o în Gara de nord din Cernăuţi, împreună cu ma­ma ei adoptivă. Ele aveau locuri rezervate din partea sana­to­riului „Dea”, unde fusese ea internată cât au locuit în oraş, dar garnitura lor de tren era mai în spate, pe linia a patra şi ele trebuiau să treacă peste toate trenurile garate pe liniile mai din faţă. Le-am ajutat să treacă geamantanele peste toa­te liniile acelea, apoi le-am urat drum bun.

       Aura m-a rugat să-i scriu după ce voi ajunge la desti­na­ţia pe care n-o ştiam încă. Adresa ei o voi afla de la tatăl ei adoptiv, profesorul meu. Am început să-i scriu de la Tur­­nu Severin, despre frumuseţile acestui oraş, apoi des­pre ravagiile bombardamentelor şi despre fuga noastră la Deveselu.

       În vremea peregrinărilor din timpul invaziei sovietice nu mi-a fost posibil să-i mai scriu. Poşta circula foarte greu. Am reluat corespondenţa după ce ne-am mutat la Iaşi. Aici Aura era internată la sanatoriul Bârnova, dar ae­rul de acolo nu-i pria şi profesorul a mutat-o la Bucureşti, unde existau doctori mai buni şi clinici cu instalaţii mo­derne. În faza aceasta i-au făcut chiar şi injecţii cu pre­cipitat de aur ca să oprească evoluţia bolii, dar boala tot mai progresa.

       Primeam adeseori scrisori de la dânsa şi răspundeam regulat. I-am scris despre locurile pe care le vizitam în ju­rul Iaşiului. Mergeam adesea pe la cimitirul „Eterintatea”. I-am descris câteva morminte ale unor oameni celebri: Mi­ha­il Kogălniceanu, Vasile Conta, Gavrilă Muzicescu, George Topârceanu, Barbu Delavarancea, Ion Creangă, artista Aristiţa Romanescu, apoi mormântul unei fete tine­re pe crucea căreia scria numele şi numai atât: „în vârs­tă de nouăsprezece ani”, o scurtă telegramă a imensei ei tra­ge­dii.   I-am mai scris despre crucile de piatră puse la mor­mintele unor soldaţi italieni căzuţi pe frontul de răsă­rit. Crucile acestea, în fond foarte simple, aveau o armonie în proporţiile dimensiunilor lor.

       A venit şi marea zi de triumf a vieţii, când doctorul Fleming a anunţat prin radio întreaga omenire descope­rirea penicilinei, medicamentul contra tuberculozei şi mo­dul ei de fabricaţie, ca să salveze de la moarte cât mai multe vieţi. Atunci am primit de la Aura o scrisoare în ca­re îmi spunea: „Ai avut dreptate. Îmi spuneai că în cu­rând se va descoperi leacul contra tuberculozei şi îmi doream foarte mult să trăiesc şi eu clipa aceea mare. Azi sunt feri­cită că visul meu mi s-a împlinit. Pentru mine însă vine prea târziu. Acum nu mai am putere nici să mă mişc prin casă. Stau într-un fotoliu, cu picioarele învelite în două pături. Mi se răcesc picioarele. Semn rău!”

       Eram în perioada de examene la sfârşitul anului. Mă în­scrisesem la examen pentru căi ferate, partea a doua, iar cu tatăl adoptiv al Aurei făceam ultima lecţie din ultimul an. La sfârşitul acestei lecţii, profesorul m-a chemat la bi­roul său:

       – Aurica este într-o stare foarte gravă şi ar dori să te vadă. Eu plec chiar acum la Bucureşti. Am două bilete de avion. Aş vrea să vii cu mine, să o prindem în viaţă.

       – Domnule profesor, m-am înscris la examenul pentru căi ferate, partea a doua, şi examenul este mâine, nu-l mai pot amâna. Poimâine e duminică. Voi pleca luni, după exa­men. Profesorul a plecat în aceeaşi zi.

       Duminică am mers la Biserica Sfântul Spiridon. Era acolo un cor excelent, for­mat din profesori de muzică de la Conservatorul din Iaşi. Către sfârşitul slujbei, corul a cântat „Tatăl nostru” cu solo de alto, acompaniat de cor mut, de Hübsh. Solistă era doamna Carp. Avea o voce caldă şi o interpretare extraordinară. În­treg ansamblul suna minunat, în timp ce clopotele se au­zeau de afară ca dintr-o depărtare: grav şi rar. Am simţit o zguduire sufletească puternică şi lacrimile au început să curgă fără voie. Mi se părea că glasul clopotelor cântă: „Aura, Aura, Aura…” Era ora 11,30 a.m.

       Luni am primit de la Bucureşti o telegramă transmisă prin telefon. Aura murise duminică, la 11,30 a.m. Era ora când în biserica Sfântul Spiridon se cânta „Tatăl nostru”.

#

       La examenul final, profesorul ne-a dat tema scrisă în amfiteatru, iar pentru examenul oral ne-a chemat pe sărite la biroul lui. Aşa s-a întâmplat că eu am rămas ultimul. După ce i-am răspuns la câteva întrebări şi mi-a pus nota, profesorul mi-a zis.

       – Acum trebuie să vorbim ceva special: Uite, Aurica ne-a părăsit, dar atâta vreme cât a fost în viaţă s-a bucurat foarte mult de scrisorile pe care i le scriai. Mi-a cerut chiar să-i pun la mormânt o cruce ca aceea pe care ai descris-o dumneata, din cimitirul „Eternitatea” şi să-i scriu pe cruce acestea: „Aurica A. în vârstă de nouăsprezece ani”. S-a în­tâm­plat ca şi ea să moartă la această vârstă de plină înflo­rire.

       Ea m-a mai rugat ceva, pe care eu aş vrea să-ţi ofer cu toată sinceritatea: să-ţi dau un ajutor financiar ca să-ţi poţi termina studiile, până îţi vei lua examenul de diplomă. Ui­te, am aici toate scrisorile pe care i le-ai trimis. Ea le-a păs­trat pe toate, le-a citi şi le-a recitit ori de câte ori voia să uite singurătatea şi suferinţa ei. Acum ţi le lasă legate cu o şuviţă din părul ei. Alături ai un plic cu o primă rată din ajutorul financiar pe care vreau să  ţi-l ofer.

       Mi-am amintit de vizita lui Moghioroş.

       – Domnule profesor, Vă mulţumesc din suflet pentru toată atenţia pe care mi-o acordaţi, dar eu sunt într-o situa­­ţie când nu pot primi de la nimeni nimic, nici măcar scri­so­rile. Dacă le-aş primi acum, aţi putea avea mai târziu mo­tive de îngrijorare. Mai bine ardeţi scrisorile acestea cu mâ­na d-voastră, ca să fiţi sigur că ele nu mai există.

       În privinţa ajutorului, îmi permiteţi să vă fac o propu­nere. Faceţi acest lucru pentru alt student care să poată pri­mi ajutorul d-voastră fără să vă aducă riscuri. Dacă se va întâmpla să găsesc eu pe cineva care să fie indicat pen­tru acest lucru, vă voi înştiinţa.

#

       Unul dintre studenţii cu care am stat la cămin a avut o mare înrâurire asupra dezvoltării mele sufleteşti. Eram colegi de an, dar la facultăţi diferite; el era la Electromeca­nică. Avea o statură înaltă şi bine proporţionată şi o pur­tare distinsă. Cânta minunat la vioară, un instrument pe care eu l-am îndrăgit încă de atunci de când îi dibuiam sunetele cu ajutorul profesorului de vioară „fără vioară”, Ludinski. Colegul meu, Leonid, nu era numai un bun cântăreţ, „din patru strune”, ci era şi membru al Filarmo­­nicii Moldovei, din Iaşi, şi cânta la vioara întâia. Primea de la Filarmonică bilete de intrare gratuită pentru studenţi; întotdeauna îmi rezerva şi mie unul.

       În zilele când foametea din Iaşi muşca mai rău din mă­runtaiele noastre, Leonid lua vioara, „ca să mai exer­seze” puţin. Şi începea să cânte piese clasice, în care teh­nica instrumentului se împletea armonios cu frumuse­ţea melodiei. La concertele Filarmonicii audiam compoziţii a­le marilor muzicieni ai lumii, sub bagheta unor dirijori renumiţi, ca George Georgescu şi Antonin Ciolan.

       Într-o zi, Leonida a venit să-mi aducă biletul obişnuit, şi apoi mi-a zis:

       – Să nu lipseşti de la concertul ăsta, căci vei auzi ceva foarte frumos. Va dirija George Georgescu şi vom inter­pre­ta Simfonia a 7-a a lui Beethoven. La repetiţia generală dirijorul ne-a explicat mai întâi cum trebuie înţeleasă şi interpretată această simfonie.

       Pe vremea când marele compozitor dramatic Richard Wagner era în plină ascensiune, un critic mu­zi­cal l-a întrebat ce crede el că vrea să spună Beethoven în Simfonia a şaptea? Wagner, care era de o mândrie excesivă, a răspuns repe­de, fără să gândească, „Simfonia a şaptea reprezintă apoteoza dansului”. De a­tunci, amăgiţi de această sugestie a lui Wagner, foarte mul­ţi dirijori au încercat să-i dea acestei capodopere un ritm de dans, care vine în contradicţie cu spiritul melodiilor ei, mai ales acelea din partea întâia, adeseori întrerupte şi reluate ca un fel de muncă de Si­sif.

       Un compozitor francez, mai aproape de zilele noastre, Vinccent d’Indy, şi-a propus să studieze operele lui Beet­ho­ven pe foile scrise de mâna lui. Între alte lucruri interesante, pe partitura Simfoniei a şaptea, a găsit o notiţă cam greu de descifrat. După mult efort, tânărul compozi­tor a dezlegat enigma: „O lucrare de geniu este numai zece procente inspiraţie şi nouăzeci de procente transpiraţie”. De aici, cercetătorul a dedus că această simfonie trebuie să fie descrierea proce­sului de creaţie a lui Beethoven.

       Dirijorul George Georgescu a continuat apoi, pas cu pas, să le explice toate părţile acestei simfonii. Şi prietenul nostru, Leonid, ni le-a explicat, la rândul lui.

       La concertul care a urmat, Simfonia a 7-a ne-a des­chis sufletul spre o lume de frumuseţi nemaipomenite. Dar mai îna­inte de aceasta, un oficial al partidului ne-a făcut o pre­zentare teoretică în care vorbea despre Roman Roland şi in­terpretarea sugerată de Wagner. Însă acei care au căutat să înţeleagă simfonia ca o apoteoză a dansului, au rămas dezamăgiţi.

#

       În anul şcolar care a urmat, la conducerea căminului şi a cantinei s-au instalat reprezentanţii partidului comu­nist. Noi, studenţii absolvenţi am fost scoşi de la cantină şi din cămi­ne. Ne-am despărţit unii de alţii, iar pe Leonea nu l-am mai văzut până într-o zi, prin luna noiembrie. Urca atunci strada prin faţa Facultăţii de drept. Mergea foarte încet şi respira din greu.

       – Ce faci Leonea?

       – Rău, rău de tot. Am răcit, am făcut pneumonie. Am toate şansele să mă curăţ dacă nu voi găsi pe cineva să-mi împrumute bani ca să-mi cumpăr penicilină.

       – Dragă Leonea, cu drag aş vrea să te ajut, dar în momentul de faţă, dacă aş face-o, te-aş pune într-un pericol şi mai mare (Mă gândeam la întâl­nirea cu Moghiroş). Ştiu însă pe cineva care poate să te a­jute fără nici un risc pentru voi amândoi. Îl voi trimite pe el la tine. După ce-ţi va spune că eu  l-am trimis, să nu mai pomeniţi numele meu niciodată între voi. Să mă uitaţi de tot şi să aveţi încredere numai unul în altul.

       Sub pretextul că aveam nevoie de îndrumări speciale la proiectul pe care trebuia să-l prezint profesorului meu, tatăl adoptiv al Aurei, am mers la biroul lui. Când ne-am văzut singuri, i-am spus pe scurt situaţia lui Leonea: are pneumonie, e ameninţat să moară, ca Aura, e un student de valoare şi om de mare cinste sufletească, merită să fie ajutat. I-am spus numele pe care şi  l-a notat cu grijă într-un carnet, şi apoi am plecat plin de încredere. Curând du­pă aceea a survenit arestarea mea şi n-am mai putut afla ce s-a întâmplat mai târziu. Tot timpul cât l-am petrecut în închi­soa­re mă rodea mereu gândul: ce s-a întâmplat cu prietenul meu Leonida – „O fi scăpat cu viaţă sau nu?”

       După ce m-am eliberat din închisoare, am avut bucuria să-l reîntâlnesc într-un loc unde am putut să schimbăm două vorbe între patru ochi:

       – Leonea, spune-mi, te rog, te-a ajutat profesorul A., aşa cum mi-a promis el mie?

–      Profesorul m-a căutat, într-adevăr, şi-a vrut să mă ajute. Dar după ce ne-am cunoscut am aflat că tu ai fost arestat şi ne-am speriat aşa de rău, că am renunţat la planurile noastre. M-au ajutat în schimb, colegii de la Filarmonică. Au colectat bani şi mi-au salvat viaţa.

#

       Atâta vreme cât am făcut practică, lucrurile au mers bine. Atunci când cei trei colegi din Piatra Neamţ au ple­cat în vacanţă, un alt prieten al meu mi-a găsit o nouă locuinţă. Un ofiţer deblocat care avea o moşie într-un sat mai de­păr­tat de oraş şi voia să petreacă vara la această moşie, a­vea nevoie de cineva care să-i aibă grijă de casă în timpul verii.

       Am mers cu acest prieten al meu la familia respectivă. Am aflat că domnul era chiar fostul colonel de artilerie Ca­­ras, căruia îi fusese dedicată poezia „Răducu lui tătu­cu”, pe care o recitasem la Căminul cultural din Mahala. La data aceea Răducu era băiat mărişor şi de la toamnă trebu­ia să meargă la şcoala primară. Am locuit în casa familiei Caras până la sfârşitul lunii Noiembrie, când s-au întors acasă. Atunci mi-am gă­sit o gazdă pe o stradă chiar în spa­tele vechii clădiri a Uni­ver­sităţii. Masa o luam la can­ti­na CFR din oraş.

       Datorită intuiţiei muncitorilor zidari de pe şantier am scăpat de mai multe ori de arestare, căci aveau grijă să-i trimită pe agenţii Securităţii în partea opusă a şantierului, decât unde mergeam eu. Aşa am scăpat nearestat până la începutul lunii decembrie, când practica pe şantier s-a terminat şi am fost trimis să lucrez la Biroul Secţiei I-a Clădiri CFR. Acolo era foarte mult de lucru în vederea sfârşitului de an care se apropia.

       M-am reînâlnit cu un fost coleg al meu de liceu, Dra­bic Boris. Ne revedeam după 14 ani, şi Drabic m-a iniţiat în tainele birocraţiei, ceea ce  mi-a prins bine mai târziu. În acelaşi birou lucra şi d-şoara Zilbermann, preşedinta sindi­ca­tului salariaţilor din CFR. Ne cerea mereu la toţi să scri­em articole pentru ziarul de perete. Eu mă sustrăgeam cât puteam pretextând că am treburi urgente de rezolvat şi nu le pot amâna.

Reclame