Mădălina Zete – poezie

Baia Mare

Balada florii ce-i lipsea norocul                   
 Cu soarele apus de ceva vreme
Copacii râd inmiresmaţi si-o floare
Deschide-ncet petalele apoi geme
Si-n propria-i splendoare moare.
Deasupra negru liliac se avântă 
Chiar dacă iarba luminează locul
Şi greierii încă-i mai cântă 
Balada florii ce-i lipsea norocul…
 
Se-aude peste munţi şi dealuri
Izvorul trist ce curge cu durere
Căci parcă-ncearcă-a face valuri,
Dar de se-nalţă unul,altul piere.
 
O clipa de tăcere şi-ntuneric
Este destul ca stele să răsară,
Să prindă viaţă basmul feeric,
Cu greierii ce-i cântă la chitară!
 
 
Magia visului

  Leg sfera ce conţine magia timpului
            Cu o sfoară!
…caut să desfac clepsidra ce a obosit…
          Oare, am reuşit?
Vântul mă ajută să împrăştiu nisipul…
 
Nu mai sunt ani, ore, clipe…
  Doar un infinit în care pătrunde
         Cântecul soarelui
  Mai profund ca niciodată…
 
În altă lume flori sidefate
Fluturi trec în valuri formând o mare tăcere
   Şi lasă în urmă sclipiri de argint    
 
                         
   Margaret
 
  Faţa-i blândă, păr bălai
Ochii-i verzi precum un scai
Suflet trist, ganduri senine
Toate ascunse in privire…
 
E prinţesă şi nu ştie
Numai mândra ciocarlie
Ce ii cânta în fereastră
La căsuţa ei albastră.
 
Cântecul încet pătrunde
Iară ea parcă-l ascunde
La urechea ei gingaşă
O! copila prea-fumoasa.!
 
Se aşează-ncet pe scaun
Margaret cu păr de aur
Cu privirea prea senină
Şi deasupra-i luna plină!
 
Într-o linişte deplină
Pe obrazu-i cald şi roşu
Se prelinge cristalină
Lacrima-i şi-şi spune oful!!!
 
M-am născut în zi senină
Florile deja-nfloriră
Printre rouă, printre raze
Cu atatea mii devise.
 
Sunt o fată simplă-n lume
Martori mi-s luna şi cerul
Florile mi-au dat un nume
Şi blândeţe mi-a dat mielul.
 
Anii au trecut de-a-rândul
Am crescut…acum sunt mare
Mai călătoresc cu gândul
Să văd tot ce este-n zare.
 
Fericirea n-am găsit-o
Sufletul mi-e trist si-acuma…
Vorba bună am întâlnit-o,
M-a incurajat natura!