Romanul văzut de călători străini şi români, reporteri şi memorialişti (I)

ICălători străini 

A.   Cel puţin 30 de călători străini care au poposit în Roman şi împrejurimi, începînd din secolul al XVI-lea, au lăsat rînduri despre oraş, împrejurimi şi oa­menii săi. Este vorba de misionari şi tri­mişi, în primul rînd catolici, din părţile şi imperiile vecine sau mai îndepărtate. Încît, mai ales în secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, sunt înregistrate în primul rînd numărul familiilor, al caselor şi al bisericilor şi preoţilor catolici. Sunt însă şi rînduri despre aspectul de ansamblu al oraşului şi al împrejurimilor, ori, în secolele al XlX-lea— al XX-lea, aspecte critice privind oamenii şi faptele lor. De obicei, călătorii străini sunt citaţi de is­torici. De la cel mai vechi călător cunos­cut — prin acest ţinut romaşcan, loan Belsius, pînă la W. Beaty-Kingston, călă­torii străini au lăsat pagini care au cel puţin valoare de reportaj şi niţte simple însemnări în care informaţia precisă să fie singurul ţel urmărit.

  1.  La 13 aprilie 1562, Ioan Belsius, agent imperial ungar al lui Sigismund Torday, în însemnările privind itinerariul urmat de la Hîrlău la Roman, descrie in­trarea în Roman, la Episcopie, a lui Despot-Vodă, escortat de 6000 de ostaşi. El sărută, după datină, Evanghelia  şi e primit cu cea mai mare cinste de episcopul Anastasie (1558—1572), urmaşul cărturarului şi cronicarului Macarie II (1531—1548, 1551—1558), (în timpul căruia este ctitori­tă biserica episcopală din vremea familiei lui Petru Rareş şi a cărei inscripţie este opera episcopului cărturar). Noaptea, este prins un trădător al lui Despot, Voinea. Tot în Roman, domnitorul primeşte pe solul voievodului Ţării Româneşti.

2.    Alţi doi călători din  secolul al XVI- lea, Bernardino Quirini şi loan Czimor Secsi de Baranya, înregistrează aproape 400 de familii, de ortodocşi şi două biserici de lemn catolice şi descriu trecerea cu pluta peste râul Moldova.

3.   În secolul al XVII-lea, Andrei Bogoslavic, bulgar, consideră Romanul ,,oraşu frumos“, Paolo Bonini descrie cele două ape şi 600 de case, bulgarul Petru Bogdan Baksiş (1641) descrie şi el aşe­zarea oraşului „între două rîuri mari”, 260 de case, mănăstirea Sf. Paraschiva sau Sf. Vineri, cu sate şi moşii, cu ju­decăţi nedrepte, şapte biserici parohiale, 80 de case armeneşti, cu biserică de zid zugrăvită. în 1644, Marco Bandini scrie despre Roman ca despre „unul din ora­şele mai frumoase, mari şi nobile din toată Moldova“.

Pastorul Conrad lacob Hiltebrand din Stettin (1656—1658) vede în oraş „clădiri destul de bune“.

Însoţind pe tatăl său, patriarhul Ma­carie al Antiohiei, diaconul Paul de Alep vede şi descrie Romanul în timpul lui. La fel este descris de către Giovani Battista del Monte Santa Maria. Iar Gheorghe Ştefan ca „reşedinţa domnilor“: darurile oferite domnitorului, ospăţul şi sărbătoarea, pe episcopul Anastasie al II-lea îmbrăcat cu felonul Sf. Ioan Gură de Aur. Episcopia apare ca o „mănăs­tire minunată… clădire foarte frumoasă“, în oraş se află „multe hanuri frumoase“. Episcopul Dosoftei (viitorul mitropolit), cărturarul cunoscut prin Psaltirea pre versuri tocmită… (Uniev, Polonia, 1673), lucrată în cinci ani la Roman, unde păs­toreşte între 1659 (sau 1660) şi iulie 1671, e descris subiectiv „capabil de oare.. ,care îi va tăia capul şi-i va extermina toată familia“, care, adaugă călătorul, „este cea mai de seamă din această ţară“.

4. În secolul al XVIII-lea, geologul austriac Hacquet vede Romanul, cu „bi­sericile albe”, între „cîteva sute de case de lemn“ şi căruţa acoperită cu postav albastru, purtînd crucea albă şi precedată de doi călăreţi, în care se află un arhi­mandrit”, care e, probabil, chiar episco­pul de Roman. În acelaşi secol, medicul sas Andreas Wolf, înregistrînd lunga sa petrecere în Moldova (1780—1797), descrie conventualul italian. Antonio Giorgioni, în 1689, rela­tează despre „dumnealui Mironaşcu“ (adică Miron Costin, n.n.) Teodosie Dubău şi Gavrilaş Miclescu şi rolul lor în rela­ţiile cu generalul Federigo Veterani, ma­reşal locotenent al împăratului Leopold I.

Tot în secolul al XVII-lea, francezul Philippe d’Avril (Voyage en Moldavie) relatează despre Nicolae Costin, tălmaci al său şi despre Miron Costin şi familia sa, siliţi să semneze tratatul secret şi Spitalul Sf. Spiridon, înfiinţat în 1787 (prin transformarea de către egumenul Gherasim Putneanul a vechii infirmierii sau bolniţe de la Biserica Precista Mare.

5. În secolul al XlX-lea, englezul J. H. Skune, în 1853, prezintă Romanul, cu 8 000 de locuitori“, „podit cu lemn, cu un han bunişor şi cu o remarcabilă bi­serică a Episcopiei”. Tot în 1853, filan­tropul Appert, înregistrează spitalul din 1787, cu 40 de paturi, cu un venit de 180 639 de lei, bine întreţinut, deşi pen­tru moment era închis, iar Ana de Carlowitz, în 1854, notează că „Piatra (Piatra Neamţ, n.n.), n-are caracter“, iar despre Roman afirmă că „fără a fi prea mare“, este „mai regulat şi mai curat decît toate oraşele din Principate“.

Francezul Adolphe d’Avril, slavistul, cumnat al scriitorului Al. Odobescu, în 1869, vede în Roman o nuntă evreiască, din lumea bogată, cu invitaţii în franţuzeşte (reproduse de călător), cu multe doamne „groase cît turnul lui David” şi mîncîndu-se jambon.

Cartea din 1888 a englezului W. Beaty Kingston, rezultat al cercetării situaţiei evreilor în Principate, la 1874, descrie Romanul, unde elementul evreiesc se în­făţişează „aşa că s-ar speria şi Londra de el“. Gîndul care-l urmăreşte pe călă­tor duce la următoarele concluzii : „Evreii în Moldo-Vlahia desigur au motive de plîngere speciale, definite şi serioase, care strigau tare pentru o răpede lecuire, dar mi s-a părut că viaţa ţăranului ro­mân era o lungă jălanie (grievance)… Starea lui ar fi fost nesuferită (amiable) şi smerită. Copiii lui se sting fără îngri­jire. La un sat dintre Ruginoasa şi Ro­man, în 1874, mor de difterie, din şai­zeci de copii cincizeci şi şapte“.

II. Reporteri şi memorialişti (români)

1.     Wilhelm de. Kotzebue (1813—1887), scriitor prezent patru decenii în Moldova, inclusiv la Băluşeşti—Roman, unde se căsătoreşte (cu Aspazia Cantacuzino) şi unde locuieşte un timp, nu poate fi con­siderat doar un călător străin, aşa cum nu sînt consideraţi nici medicii Carol Davilla şi Iacob Cibrac (prezenţi şi ei în Roman şi în împrejurimi, în 1865 şi 1859). Prieten al românilor, apreciat de Titu Maiorescu şi membru de onoare al Aca­demiei Române, Wilhelm de Kotzebue a scris cărţi de popularizare a românilor şi talentului lor creator, dar şi notele de călătorie intitulate Mănăstirile Moldaviei în Carpaţi, publicate de Kogălniceanu în Propăşirea (1844), cu subtitlul “Din albu­mul unui neamţ în Moldova”. În aceste note trăiesc un „..pod îmblător“ care „cu greutate se trage pe un odgon vechi”, „Siretul… râu mare, cu maluri deosebit de înalte, …în stare chiar, în timpul cel mai secetos al anului să poarte şeice late“, apa Moldovei, care curge „nu departe de acest rîu, într-un pat lat, răpide, bo­gată de prund, şi prin aceasta aducînd aminte de originea sa muntoasă“. Oraşul Roman, aşezat „acolo unde limba între aceste două rîuri se ascuţeşte“, „de depar­te seamănă mai mult a tîrg nemţesc decît moldovenesc”. Vedem clopotniţele „groase“, „cîteva ziduri mari înalte” ale eugheniştilor ( boierilor n.n.) înconju­rate de livezi şi grădini. „Uliţa mare“, cu tarabele deschise, cu mărunţişuri, cu negustori în negru, cu perciuni încreţiţi, ori bărboşi cu cojoace, care îl determină pe călător să se întrebe : „cine oare cum­pără această ticăloasă marfă” evaluată în total la ciţiva galbeni. Plastic descri­se apar rachieriile şi cu simpatie se vor­beşte de firea paşnică a românului.

2.    Autorul celor 32 de “Scrisori la un prietin” (Negru pe alb), Costache Negruzzi (1808—1868), descrie Romanul, personificînd, în Scrisoarea I (Plimbare), 1837, rîurile la a căror confluenţă e aşe­zat oraşul : „Aice pe vale curge Siretul ; mai încolo, pe un pestriţ prundiş se leagănă trîndava Moldavă. întocmai ca o cochetă, după ce face multe cotituri, în sfîrşit, lîngă Roman, vine de s-aruncă în braţele Siretului, amorezului ei“. În ace­eaşi scrisoare, Negruzzi, mărturiseşte că „poziţia“ Romanului nu-l încîntă, din cau­ză că, „prin bortele şoselei de pe uliţa Romanului, sîntem în risc să ne prăvă­lim, şi să ne rupem gîtul“. Îi atrage atenţia clopotniţa catedralei episcopale „de mulţi ani începută“ şi tot nesfîrşită“ (începută la sfîrşitul secolului al XVIII- lea — episcopul Leon Gheucă) terminată după un veac — episcopul Melchisedec Ştefănescu, după planurile arhitectului Alex. Orăscu – n.n.). Aşezarea oraşului îl încântă pe Negruzzi, dar înfăţişarea nu-i place, căci şi el, ca şi W. de Kot­zebue, vede „un lanţ de dughene de lemn, mucede de vechie, cu lungi şi spînzurate streşine”, cu marfă amestecată de cîte un rufos jidan“. În schimb : „Toate sînt fru­moase în ţinuturile Roman şi Neamţul ce se par o grădină“.

În ianuarie 1838, e scrisă cea mai in­cisivă scrisoare a lui Negruzzi, „Vandalism”, care relevă dărîmarea zidurilor cetăţii de la confluenţa Moldovei cu Siretul, pentru a căuta comori, şi folosirea pie­trei la „zidul Episcopiei şi a Precistei“. „Urme din risipurile cetăţii Smeredava“ apar şi în Scrisoarea I. Scrisoarea XVII (critică), din decembrie 1844, elogiază poezia veacului lui Dosoftei (veac men­ţionat eronat drept al XVI-lea, în loc de al XVII-lea, n.n.) „naivă şi fără pre­tenţii”, „moale şi netedă, nu aspră şi ciotoroasă”.

3. În anul 1849, prinţul Ioan Gr. Chica, fiul lui Grigorie Alexandru Ghica, cel din urmă domnitor, al Moldovei (1849—1856) şi susţintător entuziast al Unirii Princi­patelor, scrie „O călătorie în Carpaţi” (din care scriitorul Constantin Bostan, în zia­rul „Cehlăul” din Piatra Neamţ, reproduce fragmente, în 1989). Şi el relevă aşeza­rea Romanului la confluenţa Moldovei cu Siretul, descrie apa Moldovei, care „curge …pe o vastă întindere, volburoasă, rosto­golind pietre, copaci dezrădăcinaţi“. Este apreciată înfăţişarea de „oraş nemţesc“ a Romanului, văzut de departe. Descrie apoi „tiparul naţional, uliţa cea mare, care taie oraşul în toată lungimea lui, …mărginită dintr-o parte şi dintr-alta cu o mulţime de grădini mici… în toate zi­lele este iarmaroc“. De pe terasa pala­tului episcopal, prinţul se bucură de „o vedere minunată”, exclamînd : „Nimic mai frumos decît scena desfăşurată sub ochii mei: Carpaţii bătrîni, ca un şerpe gigantic îşi desfăşurau cîrligele lor măreţe pe o lungime fără margini… mai departe, ca un uriaş, se ridica piramida Ceahlăului care întindea la drepata şi la stînga lun­gile sale ramificaţii…“.

4. Ion Ionescu de la Brad (1818, Ro­man — 1918, Brad, Roman), renumit paşoptist, academician, primul dr. în agronomie (român) de la Paris, economist, prieten al episcopului, acade­mician (din 1870), Melchisedec Ştefănescu (romaşcan între 1879 şi 1892, cînd moare şi e înmormântat la Roman), scrie şi paginile intitulate “Viaţa mea de mine însumi”. In această lucrare autobiografie sînt evocate fuga lui de copil, călare, la Brad, la „tata moşu“, tatăl mamei sale, ori pedeapsă primită de la tatăl său, preotul Ion Isăcescu, atunci cînd urcă în vîrful clopotniţei – în construcţie – a bisericii Sf. Neculai, din apropierea casei natale. Agronomul apare, apoi, întors de la învăţătură, din Franţa, visînd să fie profesor la Academia Mihăileană ieşeană, unde învăţase, dar ajuns „văcar, ce-i drept mai mare peste ceilalţi văcari”, la o moşie a domnitorului Mihail Sturza, care-l întreţinuse la studii.

5.  Romanul pe la 1854, cînd Grigore Alexandru Ghica fugise peste hotare şi austriecii ocupaseră Moldova, trăieşte în evocarea pe care medicul şi chimistul Constantin I. Istrati (1850, Roman — 1913) socialist şi luptător din 1877—1878, aca­demician şi om politic, o face, în 1884, maestrului său, medicul Carol Davilla (1828—1884). Amintindu-şi şi de incen­diul de la locuinţa natală, memorialistul descrie pe soldaţii „nemţi“, „beţi, călări, descărcînd puştile, zbierînd ca sălbăticii şi alergînd în fuga cailor, ca la manej, în jurul ogrăzii. Focul, strigătele, detu­năturile armelor şi atitudinea obraznică a acestor husari alcătuiau un tablou care explică puterea cu care a rămas înfipt în creierul unui copil de 4 ani… A face ordine? a _ protesta ?… Cu cine? Cui?… Nu eram stăpîni pe nimic, toţi erau stă­pîni pe noi“.

6.  Unul dintre primii apărători ai „re­gionalismului cultural“, universitarul, geo­graful şi academicianul Simion Mehedinţi (1869, Soveja, Putna — 1962), susţine, în 1922 (Năzuinţa, Craiova, nr. 1, aprilie), că nu se poate ajunge la o „unitate su­perioară“ a moştenirii culturale „dacă fiecare ţinut nu-şi dă seama de originali­tatea sa, cultivînd tot ce este ales (sub­linierea autorului) şi caracteristic populaţiei din acea regiune”. Şi îndeamnă „să ne lipim din tot sufletul de ceea ce este al nostru, în fiecare colţ de ţară“. Fostul elev al Seminarului Sf. Gheorghe din Roman, între anii 1880 şi  1886, urmează el însuşi acest îndemn în 1839, cînd, alături de alţi foşti elevi romaşcani, evocă pe Melchisedec Ştefănes­cu (1823—1892), episcop, cărturar şi pa­triot, apreciat ca educator cu grija pen­tru disciplina, ţinuta şi uniforma semi­nariştilor, pentru cunoaşterea muzicii apusene, pentru participarea „bătrînului cu privirea blîndă“ la „conţertele“ coru­lui înfiinţat de el. „Şi mai de laudă„, con­tinuă Simion Mehedinţi, „era biblioteca în care se găsea şi colecţia revistei Isis (Natura), foarte ademenitoare pentru mintea unui copil de ţară dorită să afle ceva despre viaţa plantelor şi a anima­lelor“. Prin urmare, încheie memoralistul, „ceea ce începuse a întocmi pe atunci episcopul Melchisedec, ca bun educator ce era, a fost o caldă rază de soare, iar urmaşii trebuie să-i fie recunoscători şi pentru atît“.

Reclame