Daniel Corbu – O profesiune de credinţă

poet, Iaşi

Pentru mine Poezia face parte din iluzia uni­versală. Ea este imensa bucurie uimită pe care tre­buie că au simţit-o la prefacerea apei în vin de către Iisus, cei aflaţi la nunta din Cana Galileii. Iar poetul este cel ce repetă la nesfîrşit, întotdeauna altfel, prima minune.

Prin urmare, cred în poezie nu ca într-o pro­fesiune, ci ca într-un miracol. Un miracol care ţi-e dat sau nu. M-am considerat întotdeauna un locu­itor al emoţiei. Întîlnirile cu poezia sunt rare. Poezia vine şi pleacă. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu mîinile goale. S-o opreşti, imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întîlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale şi mai serafice decît cele cu poezia. A scrie poezie: încă un mod de a te convinge că exişti. Şi o faci permanent, convins că numai scriind poţi alunga moartea la cîţiva paşi mai încolo. Şi cînd crezi că ai alungat-o, mai adînc o găseşti instalată în miezul lucrurilor.

A scrie poezie în aceste vremuri: ce ocupaţie donquijotescă! De vreun secol încoace avangardismele, integralismele, tehnicile postmodemiste ale discontinuităţii şi pluralismului, limbajele experi­mentale au complicat totul. Fără îndoială, poetul a decăzut din rolul de sacerdot al cetăţii, de apostol al umanismului, însă poezia, îmi place să cred, tinde să revină la simplitatea ei presocratică, încerc să-mi închipui cîtă linişte olimpiană avea po­etul de acum cîteva mii de ani care nu trebuia decît să numească. O numire cum ar fi „copac pasăre spumă de mare” te trimitea, fără nici un fel de pa­şapoarte vizate, într-o stare poetică!

Nici un poet nu iubeşte şi nu aplaudă ca­noanele. Dar şi le prepară pe ale sale şi le arată lumii ca forme ale libertăţii. Fiind o formă de libertate canonică, menţinută în metafizic, poemele din căr­ţile mele pot fi citite ca impresii ale navetei între mine şi mine între mine şi lume, între ideal şi rea­lizabil. Pe de altă parte, orice carte a noastră de revelaţii lirice aparţine fericirii de a sta mereu în deschiderea fiinţei şi, în egală măsură, eşecului de a nu o fi cucerit niciodată.   

Reclame

Un gând despre „Daniel Corbu – O profesiune de credinţă

  1. O dialectica a adevarului,necontaminat de stridente conjuncturale,o fervoare a implicarii in minunata aventura a verbului poetic.”Iluzia universala” despre care vorbeste Daniel Corbu l-a „contaminat” pe poet pentru totdeauna,conferindu-i aura inefabila a unui sacerdot al cuvantului.Geo Galetaru

Comentariile sunt închise.