Mihaela Melinte – Fragmente rurale

prozatoare, Galaţi

Sunt trei zile de când vara frige pământul. Căruţa leneşă, trasă de doi boi istoviţi se leagănă uşor pe drumul rănit de gropi. Ţăranul, sleit de arşiţă, doarme sus în iarba abia cosită, care lasă în urmă parfumul viu al pământului. Pe coada aspră a căruţei stă atârnat un copil desculţ, iar soarele nemilos îl loveşte în faţa bălaie. Salcâmii nu mişcă. Vântul a uitat să mai bată, iar roţile căruţei scârţâie spărgând liniştea amiezei. Râul firav abia îşi urmează tăcut calea răcorind cu blândeţe un mal uscat, unde sălciile stau cu ramurile plecate în apă. Căruţa înaintează încet, trece pe un pod şubred, ajungând în faţa unei case pitite sub un acoperiş de paie. Băieţelul sare sprinten de pe coada căruţei zicând cu glas subţire, dar poruncitor:

– Hooo Plăvan! Hooo Băietan!

Boii se opresc, mai mestecă ceva şi-şi plimbă în ambele părţi coada, îndepărtând câteva muşte sâcâitoare ce nu le dau pace. Ţăranul se ridică ostenit din fân şi încearcă apoi să scoată jugul boilor răbdători. Copilul scoate între timp o găleată cu apă şi o cără îndoit, spre boii însetaţi. E sâmbătă sera, mâine e sărbătoare, iar băiatul tresaltă de bucurie numai gândindu-se la ziua ce va veni, când va avea şi el timp să se joace în voie, să mergă în răcoarea luncii şi să privească hora flăcăilor din sat.

Mama frământă de zor un aluat auriu şi scoate apoi din cuptor plăcintele fierbinţi, ce răspândesc un miros îndrăzneţ în toată ograda.

– Mamă sunt gata? întreabă vesel băiatul.

– Abia le-am scos, stai o ţâră, că-ţi opăreşti maţele, răspunse femeia, ştergându-şi sudoarea în colţul baticului.

– Hai mamă, măcar o bucată, zise acesta rugător şi înghiţi de multe ori.

Mama se-nduplecă şi scoate de sub un ştegar curat o plăcintă rotunjoară. Băiatul muşcă cu putere din plăcinta fierbinte, mestecând cu gura deschisă ca să nu simtă opăreala ei.

– Măi Petrişor, du-te tu maică la ţaţa Lucreţia şi cere împrumut o sită de făină din grâu, că nu-mi ajunge să mai fac şi turte pentru sara asta, na, du-i şi plăcintele astea de pomană, zise mama rugătoare băiatului.

Petrişor acceptă vesel şi porni repejor spre centrul satului, mestecând flămând din plăcinta cu brânză dulce. Intră în ograda Lucreţiei şi o găsi pe femeie stând pe prispă alegând fasole.

– Ce-i măi băiete, zise încet bătrâna, la ce-ai venit?

– M-a trimis maica să-i dai o sită de făină.

– Aha, hai, intră-n tindă la răcoare!

Femeia se ridică de pe prispă şi porni sprijinindu-se de un baston către micul hambar, pe care i-l făcuse bărbată-său când trăia.

Petrişor, rămas singur pătrunde sfios în tinda casei. Răcoarea îl întâmpină primitoare. Îi era tare drag să intre în casa femeii, mirosul de magiun îi încânta nările de fiecare dată, ţoalele colorate de pe pereţi şi întunecimea camerei îl făceau parcă să simtă că acolo timpul stă în loc. Totul este ordonat şi curat. Numai o pisică leneşă stă întinsă pe jumătate sub patul bine aranjat. Câteva strachini şi oale de lut sunt pe masă la smântânit. Femeia intră şi aduce cu ea sita cu făină acoperită de o pânză albă.

– I-a stai oleacă, na băiete şi te răcoreşte şi tu.

Şi femeia scoate din dulapul vechi o ulcică de lut şi toarnă apoi într-o cană mică o licoare îmbietoare. Băiatul sorbi cu sete zeama dulce din flori de soc.

– Ei…cum îi? întrebă femeia.

– Buuuunăăă ţaţă Lucreţie, e bună rău‼

– Hai du-te acu′ acasă.

– Sărut dreapta, ţaţă Lucreţie, zise băiatul şi porni cu veselie spre casă.

Soarele îşi mai pierduse din tărie, vântul porni curajos să bată, iar salcâmii îşi mişcau acum vârfurile, măturând parcă cerul cu  mireasma  lor colorată. Mama stropeşte de zor cu apă prin ogradă şi mătură apoi locul de dinaintea casei.

Luna răsare cuminte, iar răcoarea dulce de vară trezeşte parcă oamenii la viaţă. Greierii ţârâie tacticos, în timp ce vacile cu viţeii zglobii se-ntorc de la păscut mânaţi de un tânăr văcar ce fluieră un cântec vesel.

Soarele e roşu şi se piteşte după deal, în timp ce fetele mari îngână cântece de dor prin ogrăzi. Casele obosite îşi aprind, pe rând, lămpile aşteptând să adăpostească ţăranii istoviţi de treburile de peste zi.

Petrişor îşi caută prin casă pălăria de sărbătoare în timp ce mama pregăteşte cina. Ea  pune un ştegar curat pe masă şi aduce ceaunul cu lapte, mămăliga, câteva ouă fierte şi o bucată de slănină afumată, rămasă de la porcul pe care-l sacrificase familia de Crăciun.

– Dar plăcintele? adăugă Petrişor cu rugăminte în glas.

– I-a şi manâncă o strachină cu lapte, ş-apoi plăcinte, i se adresă tatăl autoritar.

Mama îi întinse farfuria cu lapte. Băiatul turnă o bucată de mămăligă în lapte şi sorbi apoi zgomotos din lingura de lemn. Afară, în curte, Cărbune, câinele familiei, latră neîncetat, semn că se apropie cineva.

Uşa se deschide şi intră Costică, vărul femeii. E un băietan de aproape optsprezece ani, flăcău chipeş, dar peltic şi ruşinos ca fetele mari.

– Bună sara şi poftă bună!

– Poftim la masă măi băiete, zise tatăl.

– Mulţam…da  ammmm  mâncat, ammm trecut doar să vă aduc nişte castraveţi.

Şi băiatul scoase din sân câţiva castraveţi mici şi verzi şi-i puse pe masă.

– Îs din recolta mea, i-ammm udat.

– Măi Costică, te-ai gătit de sărbătoare, mâne-i horă, te duci ? întrebă curioasă mama.

– M-oi duce şi eu, spuse ruşinat flăcăul.

– Mamă mă laşi cu el la horă, adăugă Petrişor.

– Hai lasă hora, acolo se duc flăcăii, fetele mari, ce să cauţi tu…mănâncă acu′ tot!

Băiatul făcu semn lui Costică cu ochiul, acesta pricepu şi zâmbi scurt.

     A doua zi, dimineaţa se aşternu limpede peste sat. Cocoşii îşi umflau penele vestind ţăranilor un nou început. Toaca răsuna ritmic anunţând începerea liturghiei, iar clopotul bătrân cheama oamenii neîncetat spre credinţă.

Mama ieşi uite din casă, facu repede trei cruci, îşi leagă baticul sub bărbie şi strigă apropiindu-se de fereastra casei:

– Măi Ioane, scoală, mă!

Bărbatul nu răspunde.

– Scoală omule şi dă la animalele astea de mâncare că te strigă. Off… afurisit român.

Femeia  îşi luă repede coşul în mână şi pleacă prin spatele casei spre biserică.

La amiază satul e vioi. Au sosit şi lăutarii. Fetele şi flăcăii se privesc sfios, se apropie unii de alţii şi încep o horă iute ce ridică praful de nu te mai vezi om cu om. Gicuţă, flăcău de-nsurătoare, stopeşte iute cu apă locul cu pricina şi hora iar începe.

Petrişor, cu o pălărie prea mare pe cap stă şi priveşte jocul fetelor şi izbucneşte din când în când într-un nesfârşit râs copilăresc. Alături de el stă Costică, gătit de sărbătoare, cu obrazul ras şi pus mereu pe glume. Flăcăul mai priveşte din când în când grupul fetelor, căci acolo e şi  Mândruţa, fata cojocarului. Flăcăul ar fi invita-o la joc, dar nu e indrăzneşte de fel. Tânăra îl priveşte roşie în obraji, şi parcă e mult mai frumoasă acum. A zărit-o şi miercuri, era la seceră cu ai ei.  El le dădu « Bună ziua! » şi ea îi răspunse sfioasă.

Petrişor observă dorinţa flăcăului şi-i spuse lui Costică dându-i un cot.

– Hai vere, du-te la joc, iaca câte fete îs!

Dar atât de tare rosti încât fetele îşi îndreptară privirile spre ei.

Jocul începuse deja, iar fetele aşteptau să fie poftite. Costică îşi mai aşeză o dată brâul, ce parcă îl strângea prea tare acum, şi porni hotărât spre Mândruţa.

– Hai de joacă Mândruţă cu mine! Doar n-om sta ca babele pe margine, zise cu mult curaj flăcăul. Fetele şuşoteau şi chicoteau, iar cei doi porniră spre joc ţinându-se de mână.

Seara flăcăii se adunară pe coasta dealului. Era lună plină şi greierii torceau în tihnă. Gâscanu′ şi Ştiubei, flăcăi de frunte, veneau din vale cu două sticluţe cu rachiu. Băieţii se arătară bucuroşi la apariţia lor şi închinau acum în cinstea zilei ce tocmai trecu. Costică era mai fericit ca niciodată, fluiera şi parcă toată lumea era a lui.

Petrişor urcat pe gard admira cerul, numărând în şoaptă stelele ce cădeau. Două fete treceau pe drum grăbite, dar se opriră o clipă chiar în dreptul băiatului. Acesta se piti după gard şi ascultă glasul acestora:

– Ai busuioc acasă, fa Florică? zise una dintre ele.

– La ce-ţi trebuie acu′ în toiul verii? răspunse răstit cealaltă.

– Îl pun sub pernă, în noaptea asta, fa.

– Aoleu Mândruţo, tu vrei să te măriţi.

– Ei, mai întâi să-mi visez ursitu′.

– Ce să-l mai visezi, fa, nu l-ai văzut azi la horă? Costică e alesu′…gata.

Mândruţa chicoti. Fetele se îndepărtau acum, iar Petrişor stătu puţin pe gânduri, apoi fugi iute spre casă strigând:

– Mamăăăăăă, vreau şi eu o crenguţă de busuioc!Noaptea trăgea acum cortina peste sat lăsând ţăranii să-şi depene în linişte visele modeste.

Reclame

Un gând despre „Mihaela Melinte – Fragmente rurale

  1. Exceptional. Pare totul atat de realist. Asteptam si alte creatii

Comentariile sunt închise.