Visarion Puiu – un vitregit al istoriei

Mitropolitul Visarion Puiu (1879-1964)

   Născut în  27 februarie 1879, în Paşcani, jud. Iaşi, decedat la 10 august 1964, în Viels-Maison, lângă Chateaul-Thierry, dep. Aisne (înhumat ulterior în cimitirul Montparnasse din Paris). Studii la Seminariile din Roman (1993-1896); (printre profesori, l-a avut la limba română pe Calistrat Hogaş, despre care mitropolitul îşi va nota în însemnările sale „sever şi exigent dar drept. Lui îi datorez primele compuneri stilistice bunişoare şi primele îndemnări de a citi literatură română şi străină”. A participat şi la înmormântarea episcopului Melchisedec Ştefănescu (mai 1892) pe când studia la Roman). Apoi urmează studiile Seminarului ,,Veniamin Costachi” din Iaşi (1896-1900) (unde îşi va dezvolta gustul pentru literatură luând cărţi cu împrumut de la librarul Şaraga, sau de la anticarul Kupperman. Tot aici, va colabora la câteva foi locale, iar cu ajutorul bănesc al unui coleg-ierodiaconul Varlaam Arghirescu de la M-rea Neamţ – „care-şi împărţea agoniseala elevilor sărmani„, participa la concertele şi spectacolele de la Teatrul Naţional din Iaşi).  Urmează Facultatea de Teologie din Bucureşti (absolvită în 1904), (unde va întâlni marile personalităţi ale vremii, asistând la conferinţele lui Titu Maiorescu, Rădulescu Motru, Coco Dumitrescu-Iaşi ş.a. Din anul 1902, la propunerea lui Petre Gârboviceanu, directorul Casei Bisericii (fiind pe atunci student în anul II) , va lucra ca funcţionar la această instituţie care se va numi ulterior Ministerul Cultelor). Tuns în monahism la Roman (22 dec. 1905) la Catedrala Episcopală din Roman de către episcopul Gherasim Safirin, care peste câteva zile îl va hirotoni diacon pe seama Catedralei (25 dec. 1905). Despre anii petrecuţi aici la Roman, îşi va aminti mai târziu mitropolitul Visarion, „aceştia au fost cei mai frumoşi ani ai călugăriei mele„. În ianuarie 1907, a plecat să-şi desăvârşească studiile teologice la cea mai înaltă şcoală a vremii, Academia duhovnicească de la Kiev, ca bursier. La întoarcerea în ţară, în iulie 1908, a fost trimis la Galaţi. Acolo, după o scurtă perioadă de slujire ca diacon la Catedrala Episcopală a Dunării de Jos, de numai două luni, a fost hirotonit ieromonah, pe la propunerea episcopului Pimen Georgescu. La 6 decembrie 1908, a fost hirotesit protosinghel, iar la 1 ianuarie, anul următor arhimandrit, primind şi responsabilitatea de vicar al acestei Episcopii şi funcţia de director al Seminarului Sf. Andrei din Galaţi (1909-1918) .

La 17 martie 1921, Visarion a fost ales episcop al Argeşului, fiind hirotonit arhiereu în ziua de „Buna Vestire”, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. A străbătut timp de doi ani toate parohiile din cele două judeţe ale eparhiei sale (Argeş şi Olt) , „cercetând satele cu prea multe biserici sărace şi slab îngrijite, cu zugrăveli cumplite şi preoţi necăjiţi„. Cu mari eforturi, având şi sprilinul lui Nicolae Iorga, Visarion a reuşit să redobândească vechea reşedinţă episcopală, devenită între timp palat regal. În anul 1923, s-au înfiinţat două episcopii noi în Basarabia, a Hotinului şi a Cetăţii Albe, prilej cu care Visarion Puiu va fi transferat episcop la Hotin, având reşedinţa la Bălţi, fiind instalat la 13 mai 1923. Ca şi la Argeş, va lucra la început în condiţii improprii, locuind în gazdă la un evreu, apoi la un neamţ în oraşul Bălţi.

În discursul pe care l-a rostit la instalarea sa aici, Visarion a rostit între altele: „Doamne, fă ca toiagul acesta păstoresc, să nu-mi fie a-l purta cu greutate, iar turma la care sunt trimis, să o pot cu îndestulare hrăni din ogorul Evangheliei Tale, şi mă învredniceşte a spune cândva ca Apostolul «Nu eu ci harul Tău, care a fost în mine a săvârşit aceasta»”.

La Bălţi, episcopul Visarion a avut o fructuoasă şi complexă activitate. A ctitorit catedrala Episcopală „Constantin şi Elena”, a ridicat un măreţ palat episcopal, în preajma căruia a amenajat un parc cu arbori aduşi din întreaga lume, de asemenea a organizat şcoli teologice, tipografii, Casa de Ajutor a clerului, Ateliere bisericeşti pe lângă mănăstiri, a restaurat 397 biserici şi 40 de case parohiale, o fabrică de lumânări, un Sanatoriu şi multe altele.

„Sprijinit de un popor cu drag de biserică oameni buni şi ascultători, cum e ramura românească a moldovenilor dintre Prut şi Nistru, cei 12 ani de păstorie la Episcopia Hotinului, au trecut producându-mi bucurii sufleteşti pe care numai bunul Dumnezeu mi le-a dat poate ca răsplată a muncii puse în slujba sa …„, îşi va aminti mai apoi Visarion în jurnalul său. Tot la Bălţi, episcopul va publica mai bine de jumătate din cele 40 de lucrări ale sale. Visarion a fost preţuit de regele Carol al II lea şi de Nicolae Iorga, care în mai multe rânduri au venit să vadă cele realizate de dânsul în Basarabia. La Bălţi , episcopul s-a implicat şi în acţiuni de ordin obştesc cu scopul îmbunătăţirii vieţii locuitorilor oraşului: alimentarea cu apă şi curent electric, dezvoltarea transportului feroviar, canalizarea, construirea unui aerodrom, un abator, o baie publică, o maternitate, etc.

În anul 1935, Visarion va fi ales Mitropolit al Bucovinei, având reşedinţa la Cernăuţi. A fost instalat pe 10 noiembrie, prilej cu care a rostit un emoţionant discurs, arătându-şi nemulţumirea faţă de răceala şi amorţeala în care se afla Biserica în acele momente grele. Experienţa dobândită la conducerea celorlalte eperhii, la care se adaugă spiritul gospodăresc înnăscut, cultul pentru disciplină şi ordine, au avut efecte pozitive prin prosperitatea acţiunilor întreprinse, dar au stârnit şi reacţii negative din partea acelora care îşi vedeau ameninţate afacerile. Între realizările acestei perioade, amintim -construirea a zeci de biserici de zid în locul celor de lemn şi repararea a câtorva sute, construirea la Cernăuţi a aşa zisului „Palat Cultural”- edificiu maiestuos cu multe săli de conferinţă şi bibliotecă- înfiinţarea a şase cantine pentru muncitorii forestieri, refacerea staţiunii Vatra Dornei aflată în proprietatea Mitropoliei (a fost construit Cazinoul, amenajat parcul ş.a.) etc.

La 14 sept.1939, mitropolitul Visarion va expedia o scrisoare din Cernauţi, adresată lui Stalin, încercând sa-l determine pe acesta să mediteze asupra faptului că Biserica este o instituţie fără frontiere, iar sentimentul religios nu poate fi distrus de persecuţii, care n-au încetat de-a lungul veacurilor. Această atitudine s-a finalizat din păcate prin înscenarea pensionării mitopolitului şi înlăturarea sa din scaun la 1 iunie 1940.

Nu este exclus, ca un rol important în pensionarea forţată a mitropolitului să-l fi avut şi atitudinea lui tranşantă din sept. 1939, când a primit şi găzduit cu ospitalitate la Cernăuţi, grupul de refugiaţi polonezi în frunte cu preşedintele Poloniei Ignacy Moscicki.

În aceste împrejurări, mitopolitul se retrage la Mănăstirea Neamţ, unde îşi ridicase în 1937 o casă de odihnă, lângă Schitul Vovidenia. Nu va rămâne prea mult aici, căci la 16 nov. 1942, Visarion Puiu va conduce Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria. A fost o perioadă plină de realizări: s-au redeschis lăcaşuri de cult care vreme de decenii au avut altă destinaţie (grajduri, depozite de cereale, etc), sprijinirea învăţământului şi a instituţiilor filantropice, presă, publicaţii etc. Pe 14 dec. 1943 Misiunea i-a sfârşit, iar Visarion va reveni la Mănăstirea Neamţ, iar în 1944 se va muta la Bucureşti. În timpul bombardamentelor a plecat la mănăstirea Cernica, de unde în august 1944 va pleca la Zagreb, în Croaţia, ca delegat al Patriarhiei Române la sfinţirea unui episcop ortodox. Nu se va mai întoarce niciodată în ţara sa, presimţind parcă ce va urma.

 Părintele Visarion nota în jurnalul său: „În timpul războiului (1916-1918pe care l-am îndurat sub bombardamente de artilerie vrăjmaşă, am prefăcut şcoala în spital pentru militarii răniţi, în a cărui administrare lucram împreună cu mama”. Experienţa şi realizările obţinute la Seminarul din Galaţi au făcut ca după Unirea Basarabiei cu România, să fie numit director al Seminarului teologic din Chişinău. După ce a refăcut localul şcolii, afectat de staţionarea trupelor ruseşti, a organizat programa şcolară, fiind numit şi inspector al mănăstirilor din Basarabia. Concomitent a condus Societatea Istorico-Arheologică din Chişinău, precum şi Societatea Culturală a Clerului şi cea de binefacere a oraşului, unde se împărţea hrană zilnic, la patru până la cinci sute de sărmani.

La Zagreb, pe lângă slujba de sfinţire a avut loc şi o întâlnire cu presa. Mitropolitul Visarion a fost unul din primii ierarhi ortodocşi care au sesizat rolul presei şi a folosit-o ca o tribună. Cu acel prilej el a condamnat ororile războiului, aluziile făcute vizând şi atrocităţile comise împotriva sârbilor.Fiind aproape de Viena, după hirotonia de la Zagreb, Visarion a dorit să meargă la un control medical de specialitate, iar pilotul a acceptat. Pe 23 august 1944 mitropolitul se afla la Viena.Vlădica se hotărăşte să nu se mai întoarcă în ţară. La fel va face şi pilotul, punând avionul la dispoziţia autorităţilor austriece. La început a fost închis într-un lagăr în Tirol, la Salzburg. Istoricul C.N.Tomescu – apropiat al mitropolitului – combate afirmaţiile că Visarion ar fi făcut parte efectiv din Guvernul de la Viena, sau că s-ar fi ataşat legionarilor români fugiţi din ţară, sub conducerea lui Horia Sima.

A rămas în Austria până în toamna anului 1945, după care a plecat în Italia, fiind găzduit de Institutul Don Calabria la Mănăstirea Maguzzano, până-n iunie 1947. A fost ajutat de papa Pius al XII lea şi de cardinalul Tisserand, pe care i-a vizitat. Din Italia a plecat în Elveţia locuind temporar la Sonvico-Lugano, până în prima parte a anului 1949. De aici este convins de unii reprezentanţi ai comunităţii române din Paris să se mute în Franţa. Ajuns la Paris, mitropolitul va înfiinţa prima Episcopie Ortodoxă Română din Occident, pe care el însuşi o va conduce. Între timp în ţară, noul regim a început cercetările pentru trimiterea în judecată a celor vinovaţi de dezastrul ţării. În luna mai 1945, la aşa zisul Tribunal al Poporului din Bucureşti, se afla un tabel cu 302 persoane cercetate ca fiind”criminali de război”.

La numărul 293 figurează Visarion Puiu, mitropolit al Bucovinei , şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria. La 20 februarie 1946 a avut loc şedinţa publică de judecată, iar a doua zi s-a pronunţat sentinţa- condamnat la moarteMitropolitul Visarion a făcut recurs, demontând toate capetele de acuzare, dar acesta a fost respins. Mai mult, au fost făcute demersuri pentru extrădare. Partea mult mai regretabilă a constituit-o apoi hotărârea Sfântului Sinod al B.O.R. din 28 februarie 1950 fiind caterisit ca unul ce era considerat trădător al „intereselor poporului”. După 40 de ani , la 25 sept. 1990, Sinodul B.O.R., acelaşi care odinioară la condamnat, a anulat nedreapta hotărâre din 1950, ridicând pedeapsa caterisirii şi reabilitându-l.

Greutăţile şi suferinţele de tot felul ale vieţii în pribegie au afectat starea de sănătate a mitropolitului Visarion. În 1959, răspunzînd cu umor scrisorii unui prieten din Germania scria-„Dar poate ai vrea să afli care mi-i sănătatea…ca într-o casă veche spre ruinare, geamuri sparte, bucătăria stricată, iar pereţii pe jos plini de igrasie„. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în nordul Franţei, într-un sat-Viels Maison. În ziua de 10 august 1964 s-a stins din viaţă, în vârstă de 86 de ani. În odăiţa lui nu s-au găsit nici măcar banii necesari pentru îngropare, dar locuitorii de acolo, vecinii, au acoperit trebuinţele. L-au prohodit doi preoţi ruşi ortodocşi, fiind înmormântat în cimitirul catolic al satului. Ulterior, în 1992, a fost reînhumat în cimitirul Montparnasse din Paris, alături de alţi patru slujitori români. Pe lespedea de marmură , posteritatea a săpat un vers dintr-un psalm „La rîul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns„, arătând parcă neliniştea şi tristeţea lui departe de pământul natal.

Acesta a fost Visarion Puiu, un curajos luptător pe care l-a dat rezistenţa anticomunistă, o personalitate copleşitoare din toate punctele de vedere. De la el putem învăţa că omul, deşi este atât de efemer, totuşi el, se poate înveşnici prin faptele sale…

(http://www.rostonline.org/)

 

 

*

Visarion Puiu, singurul mitropolit caterisit de Biserica Ortodoxa Romana, ramane, formal, condamnat la moarte de justitia comunista. Povestea mitropolitului roman care a indraznit sa-i scrie lui Stalin si sa incerce sa-l convinga ca biserica nu are frontiere ramane prea putin cunoscuta, iar actul caterisirii in 1950 de catre Marele Sinod al Patriarhiei Bisericii Autocefale Romane este lasat in uitare.

Visarion Puiu, numit inainte de a trece la monahism Victor Puiu, s-a nascut pe 27 februarie 1879, la Pascani, si a decedat pe 10 august 1964, in Franta. A fost mitropolit al Bisericii Ortodoxe Romane, refugiat in 1944 in Occident, condamnat in 1946 la moarte de Tribunalul Poporului din Bucuresti, caterisit de Sfantul Sinod al BOR in 1950 si reabilitat post-mortem de acelasi for pe 25 septembrie 1990. A fost episcop de Arges (1921-1923), episcop de Hotin (1923-1935), Mitropolit de Bucovina (1935-1940), Mitropolit de Transnistria la Odessa (1943), carmuitor al Eparhiei romanilor din strainatate, numita si Eparhia Ortodoxa Romana din Europa Occidentala (1945-1958). Şi-a pastrat credinta ortodoxa pana la moarte, cerând sa ii fie facut prohodul conform ritului in care a fost botezat.
Mormantul ii ramane in continuare departe de tara, in cimitirul Montparnasse din Paris, dupa ce a fost exhumat din cimitirul catolic al satului Viels Maison, in care si-a trait, in conditii de saracie extrema, ultimii ani.

Sir de persecutii
Pe 1 iunie 1940 a fost pensionat fortat si inlaturat din scaunul mitropolitan, fiind nevoit sa se refugieze la Vovidenia. Pentru o scurta perioada, caci era vremea schimbarilor. Pe 16 noiembrie 1942, mitropolitul Visarion Puiu primeste conducerea Misiunii Ortodoxe Romane in Transnistria. De aici i se va trage condamnarea la moarte, prin sentinta pronuntata la 21 februarie 1946, de catre un tribunal al poporului, numele sau aflandu-se pe o lista de 302 „criminali de razboi”, unde ocupa pozitia 293.

Intre timp, dupa ce Misiunea din Transnistria ia sfarsit, pe 14 decembrie 1943, Visarion Puiu revine la casa de la Vovidenia, unde ramane pana in 1944, cand se muta la Bucuresti. Intamplarea a facut ca „gloriosul” 23 august sa il gaseasca pe mitropolit la Viena, dupa ce participase la sfintirea unui episcop ortodox la Zagreb, in Croatia. A inteles ca nu se mai poate intoarce in tara si a ales exilul. De aici i se va trage caterisirea. Printr-un act marca Justinian Marina, a carui eticheta de „Patriarh Rosu” este respinsa cu vehementa de reprezentantii bisericii oficiale, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane il scoate din randurile clerului pe 28 februarie 1950. Transcrierea prezentarii de catre Radio Romania a evenimentului, aflata in arhiva parohiei ortodoxe romane din Freiburg si publicata de protoiereul Sorin Petcu in iulie 2006, arata: „Radio Romania din 29 Martie 1950, ora 22.00. Marele Sinod al Patriarhiei Bisericii Autocefale Romane s-a intrunit azi dimineata sub presedintia Patriarhului Justinian Marina. Sfantul Sinod a examinat cazul mitropolitului Visarion Puiu, care conduce in strainatate o actiune daunatoare Ortodoxiei si Republicii Populare Romane. Sinodul a constatat ca mitropolitul Visarion Puiu a complotat impotriva Bisericii Ortodoxe Romane inca din 1925, prin faptul ca a scris un articol, publicat in Ziarul «Unirea» Nr. 25 (Organ al Bisericii Greco-Catolice Romane), omagiind pe Papa si Biserica Catolica, dovedind prin aceasta ca era agentul imperialistilor inca din 1925. si apoi, mitropolitul a parasit Romania fara permisie, iar acum este un conspirator in slujba imperialistilor si a Vaticanului, voind sa smulga Biserica Ortodoxa Romana din legaturile actuale, adica sa o rupa de la sanul Bisericii-Mame, Biserica Rusa. Pentru aceste fapte, tinand seama de propunerea mitropolitului Nicolae Balan, Sfantul Sinod hotaraste in unanimitate: 1. Mitropolitul Visarion Puiu este caterisit (depus din treapta bisericeasca); 2. Toate actele pe care le emite in strainatate sunt neavenite, iar ortodocsii romani din strainatate trebuie sa-l considere ca pe un laic, ce nu mai apartine Bisericii Ortodoxe„.

Motivul cel mai credibil al acestei caterisiri este infiintarea, in 1948, a Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Apuseană, cu resedinta in Paris si avand ca Întai Statator pe mitropolitul Visarion Puiu – care nu recunostea autoritatea Patriarhiei Romane –, fiind dependenta juridic de Sinodul Ortodox Rus de la New York. De altfel, infiintarea acestei eparhii a dus la un adevarat scandal avand in centru Biserica Ortodoxa Romana din strada Jean de Beauvais nr. 9 bis din Paris, pe care reprezentantii Ambasadei Romaniei au venit si au sigilat-o, sperand ca nu o vor scapa din mana. Nici pana astazi, aceasta impozanta biserica, fosta manastire dominicana, construita dupa vestita catedrala Nôtre-Dame de Paris, nu recunoaste autoritatea Patriarhiei Romane. Mitropolia Ortodoxa Romana a Europei Occidentale si Meridionale, cu sediul la Paris, considerata mitropolie autonoma in cadrul Bisericii Ortodoxe Romane si recunoscand autoritatea Patriarhiei Romane, are cinci locuri de slujire pentru capitala Frantei, dar nici unul in Jean de Beauvais nr. 9 bis.

Istorie descifrata
Importante preocupari pentru scoaterea la lumina a istoriei mitropolitului Visarion Puiu dovedeste Asociatia Nationala „Visarion Puiu”. Aceasta a fost infiintata de colonelul in rezerva Dumitru Stavarache, initiator, in urma cu 12 ani, al unui simpozion anual la Pascani. In acest moment, presedintele asociatiei este preotul Florin Tuscanu, care a preluat stacheta de la Pascani si a extins simpozionul la Roman, acolo unde Visarion Puiu a urmat seminarul inferior, s-a calugarit, pe seama Catedralei Episcopale, si a fost in slujba Bisericii pentru o perioada de vreme.
Mitropolitul Visarion Puiu a fost un patriot, a trait cu adevarat sentimentul crestinesc si romanesc, neschimbat pana la moarte. Nu se poate o reabilitare morala atat de superficiala a mitropolitului Visarion Puiu. Acum o luna am primit un raspuns surprinzator de ciudat de la Comisia de pe langa Ministerul Justitiei pentru acordarea dreptului de luptator in rezistenta anticomunista: mitropolitul Visarion Puiu nu poate fi reabilitat. Cu sentinta de condamnare la moarte ramasa inca in vigoare, Visarion Puiu este, astfel, condamnat la moarte pentru a doua oara„, a spus preotul Florin Tuscanu.

Muzeu la Pascani
Pentru ca la Vovidenia confruntarea cu Sadoveanu va avea nevoie de un echilibru, preotul Tuscanu crede ca cel mai nimerit loc pentru un adevarat muzeu Visarion Puiu este la Pascani. „Pastrandu-se un echilibru cu Mihail Sadoveanu, in casa de la Vovidenia s-ar putea amplifica si organiza mai bine colectia muzeala a mitropolitului Visarion Puiu, care s-ar putea mari prin donatii. Acolo, de exemplu, nu exista nici una dintre cele 40 de carti scrise de mitropolit. Un spatiu pe masura lui Visarion Puiu ar fi binevenit la Pascani, al carui cel mai important fiu ecleziastic este. Un prilej pentru a vedea in ce masura administratia acestui oras ne va putea oferi loc de muzeu este pe 10 august anul acesta, cand, la comemorarea trecerii la cele vesnice, in fata noii Case de Cultura, va fi dezvelit bustul din bronz al mitropolitului Visarion Puiu„, spune preotul Tuscanu.

Acest muzeu ar putea primi multele obiecte adunate spre a fi la dispozitia publicului. „M-am ocupat mai ales de perioada de inceput a lui Visarion Puiu si am adunat multe obiecte muzeale, cum ar fi manualele originale dupa care a studiat la Roman, catalogul clasei lui, foaia matricola, revistele scoase de el, crucea de piept din argint cu pietre pretioase pe care a primit-o cadou, in 1923, la inscaunarea ca episcop de Balti, si multe alte obiecte. Recent, calugarul Manuel Oriveira din ordinul Don Calabria de la Manastirea Maguzzano din Italia, unde Visarion Puiu a gasit adapost pana in 1947, mi-a incredintat copiile a circa 50 de scrisori pe care mitropolitul Visarion Puiu le-a adresat staretului acelei manastiri. Foarte interesante, aceste scrisori au fost traduse din italiana pentru a fi publicate„, a mai spus preotul Florin Tuscanu.

Manastirea Vovidenia
Cladirea in care acum se afla Casa memoriala „Visarion Puiu” si Muzeul „Mihail Sadoveanu” se afla in complexul monahal de la Neamt, in exteriorul Manastirii Vovidenia. A fost construita de mitropolitul Visarion Puiu in anul 1937, pe cand era mitropolit al Bucovinei, cu resedinta la Cernauti. Indragind locul, aici, la Vovidenia, a primit aprobare sa isi construiasca si locul de veci, un cavou din care nu se mai pastreaza decat lespedea de marmura, in gropnita Manastirii Neamt.

Casa de langa Vovidenia a fost confiscata de regimul comunist o data cu condamnarea „criminalului de razboi” la moarte, dupa care a fost facuta cadou scriitorului Mihail Sadoveanu pentru a-i sluji drept casa de vacanta si de creatie. In mod paradoxal, Mihail Sadoveanu se cunostea foarte bine cu Visarion Puiu, de la Pascani, localitate in care s-au nascut amandoi, la un an si ceva diferenta. Sadoveanu il viziteaza pe Visarion Puiu si la Vovidenia, si in exil, in Franta, incercand, fara succes insa, sa il aduca pe calea supunerii fata de regimul comunist. Parintele Dumitru Popa spune in amintirile despre Visarion Puiu ca, de fapt, Sadoveanu ii „furase casa de la Vovidenia”.

In umbra lui Sadoveanu
Osingura camera ii este rezervata mitropolitului Visarion Puiu in cladirea de langa Manastirea Vovidenia, desi pe o firma montata in exterior scrie: Casa memoriala „Visarion Puiu” si Muzeul „Mihail Sadoveanu”. Singurul loc din tara in care marele public ar putea afla despre unicul mitropolit caterisit de Biserica Ortodoxa Romana si reabilitat dupa caderea comunismului este nu numai mic, ci si superficial organizat.

Locul este marcat puternic de o atmosfera sadoveniana – gratie unuia dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura romana, „Demonul tineretii”, a carui actiune se petrece la Vovidenia –, cu urmele trecerii marelui scriitor pe aici, in casa de creatie pusa la dispozitie de regimul comunist si prin grija unui neostoit muzeograf, Ion Babata, care a adunat cu pasiune multe obiecte de patrimoniu national. Acesta din urma a fost izgonit insa din locul pe care il sfintise, dupa ce Mitropolia Moldovei si Bucovinei a reusit sa ia in stapanire muzeul, in 1997.
Cu legenda lui Sadoveanu impregnata in peisaj si in ziduri, ar fi fost si complicat sa extinzi spatiul dedicat mitropolitului Visarion Puiu. Nu este de inteles insa de ce nu se pomeneste nicaieri, vizibil si distinct, despre condamnarea mitropolitului la moarte, despre caterisirea mitropolitului, despre asa-zisa reabilitare din 1990 si despre refuzul permanent al inaltei fete bisericesti de a se supune unei Patriarhii care a pactizat cu comunistii.

O pagina xeroxata cu un text in care apare cuvantul „caterisit” este acoperita, aparent neglijent, de o fotografie cu mitropolitul pe patul de moarte, in vitrina cu eticheta „Mitropolitul Visarion Puiu in exil”. Scrisoarea catre Stalin, care ar fi contribuit, se spune, la caderea in dizgratiile comunistilor, se afla in vitrina etichetata „Corespondenta cu diferite oficialitati”.
Rugat sa ofere detalii, calugarul care se ocupa de muzeu, parintele Mihail Daniliuc, ne-a spus ca ele se pot afla din lucrarea de licenta a sfintiei sale, aflata in vitrina centrala a camerei-muzeu. O vazusem, este drept, dar nu apucasem sa o si citim. Tanara aflata pe post de incasator de bilete de vizitare nu ne putuse oferi nici un detaliu despre mitropolitul Visarion Puiu.

(http://www.romanialibera.ro/)

*

Îndată după cucerirea teritoriului Transnistriei (teritoriul dintre Nistru şi Bug) de trupele germano-române, în toamna anului 1941, mareşalul Ion Antonescu, conducătorul de căpetenie al armatelor române, hotărăşte, împreună cu Patriarhia din Bucureşti, înfiinţarea unei Misiuni bisericeşti, încredinţând-o, la 15 august 1941, conducerii arhimandritului Iuliu Scriban, profesor al Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Această Misie îşi stabileşte la început sediul în oraşul Tiraspol, iar după cucerirea Odesei, la 16 octombrie acelaşi an, se mută în acestălalt oraş“, scria mitropolitul Visarion Puiu într-un raport din 1 decembrie 1943.

Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria este poate singura activitate pastoral-misionară organizată şi dezvoltată la o scară atât de mare în afara graniţelor statului român până la 1945. Este un episod mult prea puţin cunoscut din Istoria Bisericii Ortodoxe Române, atunci când la solicitarea statului român, Patriarhia Română înfiinţa o misiune cu caracter temporar şi cu rol pastoral-misionar în teritoriul dintre Nistru şi Bug, dat în administrarea statului român de către Germania. Caracterul misiunii era temporar, deoarece, din punct de vedere canonic, jurisdicţia era disputată între Patriarhia Moscovei şi, mai nou, ucraineană.

Starea de incertitudine datorată războiului nu a convins conducerea Misiunii de necesitatea unei acţiuni organizate şi susţinute până în cele mai mici detalii. Aşa se face că la venirea la Odesa, la 6 decembrie 1942, mitropolitul Visarion să caracterizeze activitatea acestei misiuni drept „compromisă“. Era probabil o situaţie prea cunoscută la Bucureşti, iar pentru că mitropolitul Visarion era cunoscut ca un bun organizator acolo unde păstorise, atunci se decisese trimiterea lui în această zonă.

Reorganizarea Misiunii

De la bun început mitropolitul a trecut la refacerea, în primul rând, a bisericilor din Odesa, apoi, ajutat de preoţii misionari veniţi din ţară, dar şi de ofiţeri români, a trecut la reabilitarea marilor lăcaşuri de cult din reşedinţele de judeţ. A reorganizat tipografia din Odesa, care de acum scotea revista „Transnistria creştină“, buletinul Misiunii, cărţi de rugăciuni şi de muzică bisericească în limbile română şi rusă. A redobândit clădirile bisericeşti, pe care în parte le-a renovat şi amenajat pentru sediul Misiunii, cu toate sectoarele bisericeşti necesare, cu un cămin şi cantină pentru funcţionari; a întocmit inventarul şi bugetul Misiunii; a organizat căminul preoţesc în fosta reşedinţă a mitropolitului român de odinioară Gavriil Bănulescu-Bodoni. Cu susţinerea financiară a Guvernământului românesc a refăcut cele două mănăstiri din Odesa, cu hramurile „Sf. Ilie“ şi „Sf. Pantelimon“. Până la ridicarea noii catedrale, pe locul celei vechi distruse în război, mitropolitul a stabilit-o în Biserica „Adormirea Maicii Domnului“. A dispus formarea celor 13 protopopiate, pe judeţele care constituiau organizarea administrativ-teritorială a guvernământului, care, la rândul lor, aveau să formeze cele trei eparhii din cadrul Misiunii, din care două erau sufragane (Balta şi Tulcin). Pentru această organizare eparhială, mitropolitul Visarion l-a chemat pe episcopul Vasile Stan, expulzat din Maramureşul ocupat de horthyşti, pentru a conduce Episcopia de Balta. Pentru refacerea averii bisericeşti, mitropolitul a intervenit la conducerea guvernământului de unde a obţinut adoptarea unei ordonanţe pentru restituirea tuturor bunurilor bisericeşti confiscate abuziv de statul sovietic.

Reorganizarea parohiilor din cadrul Misiunii a scos la lumină marile lipsuri care se resimţeau pe tărâmul pastoral-misionar. În această direcţie, mitropolitul a trecut la verificarea canonică a preoţilor care slujeau altarului, au fost tipărite cărţi de rugăciuni şi au fost aduse din ţară veşminte liturgice, cărţi şi obiecte de cult, icoane şi multe alte lucruri atât de necesare slujirii creştine. Pentru acoperirea necesarului de slujitori, mitropolitul a înfiinţat la Dubăsari un seminar teologic pentru clerul moldovenesc şi un altul la Odesa, cu o secţie în limba rusă. În cursul anului 1943, în cadrul Misiunii funcţionau 461 de preoţi, din care 196 erau localnici, iar restul misionari români. Mai funcţionau 23 diaconi, din care 18 erau localnici, restul fiind din ţară, dar şi 253 de cântăreţi, din care 237 erau localnici.

„Slujbă“ de blestemare a comunismului

Tot mitropolitul Visarion a insistat pe lângă autorităţile române să redeschidă Universitatea din Odesa, în cadrul căreia începuse chiar să funcţioneze o facultate de teologie ortodoxă, cu profesori veniţi din ţară. Autoritatea şi activitatea sa s-au resimţit mai ales în procesul de combatere a sectelor, care luaseră o amploare fără precedent în vremea ocupaţiei sovietice, atunci când preoţimea ortodoxă era permanent persecutată. Multe comunităţi de sectanţi erau acum la potirul credinţei ortodoxe, în urma manifestărilor cultural-religioase susţinute de preoţii misionari români care slujeau în parohiile din acest teritoriu. De asemenea, fiecare parohie în care slujeau preoţi români (unii chiar în limbile rusă sau ucraineană) era obligată să întreţină o cantină pentru copiii care frecventau şcoala primară din localitate. Cu ocazia sărbătorilor şi după posibilităţile financiare, unele parohii, protopopiate, dar mai ales conducerea Misiunii, ofereau ajutoare familiilor sărace, îngrijindu-se ca acestea să aibă locuinţe.

Cel mai important moment din arhipăstorirea mitropolitului Visarion Puiu în Transnistria a fost poate Duminica Ortodoxiei a anului 1943. După slujba săvârşită la catedrala din Odesa, mitropolitul, însoţit de episcopii Efrem al Chişinăului şi Policarp al Ismailului, şi cu participarea unui impresionant număr de credincioşi, a pornit în procesiune în piaţa centrală, unde a săvârşit o slujbă mai puţin obişnuită, potrivit cronicarului: „Începe slujba. Departe se aude ecoul megafoanelor: «Celor ce tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu şi susţin că lumea asta a luat fiinţă singură de la sine şi toate în ea se fac fără pronia lui Dumnezeu, după întâmplare – Anatema. Tuturor celor ce au persecutat şi vor persecuta credinţa creştină, clerul şi pe credincioşii săi, prin porunci, schingiuiri şi moarte de martiri – Anatema».

Anatemele acestea spuse cu voce tare şi clară de vlădica Visarion şi cântate de cor îi înfioară pe ascultători. Deodată, vlădica coboară vocea şi citeşte: «Iar celor care pentru credinţa ortodoxă şi pentru patrie şi neam au suferit şi au fost ucişi în războaie – prinţi şi boieri, ofiţeri şi de Hristos iubitori ostaşi – şi tuturor pravoslavnicilor creştini, care s-au sfârşit în adevărata credinţă şi cu blagocestie şi cu nădejdea Învierii – Veşnică pomenire!».

Slujba săvârşită de mitropolitul Visarion era una de blestemare a comunismului şi a susţinătorilor săi. Iar acest lucru îl săvârşea în contextul în care armatele sovietice declanşaseră contraofensiva după dezastrul de la Stalingrad. Pentru gestul său, în 1944 mitropolitul a fost nevoit să se refugieze în Occident, iar în ţară a fost condamnat la moarte, sentinţă care este în vigoare şi astăzi, la 20 de ani după căderea regimului comunist.

La un an de la sosirea în Odesa, mitropolitul Visarion Puiu se retrăgea de la conducerea Misiunii Ortodoxe Române, motivând lipsa de susţinere din partea autorităţilor bisericeşti, dar mai ales a celor laice, care se obligaseră la acest important demers. Nici contextul politico-militar nu era de partea lui, deoarece armatele sovietice erau aproape de râul Bug, poarta de intrare spre Odesa.

(http://www.flux.md)

*

*

Scrisoarea mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, adresata lui Stalin la 14 Septembrie 1939. Pentru aceasta scrisoare a fost condamnat la moarte de Tribunalul Poporului din Bucuresti la 21 Februarie 1946, cind IPS Visarion se afla in exil la Paris. Sfintul Sinod, fortat de imprejurari, l-a caterisit la 28 Februarie 1950 si tot Sfintul Sinod a ridicat aceasta caterisire in anul 1990.

Tovarase Stalin,

Trecand douazeci de ani de la marea transformare a poporului rus, produsa de revolutia din 1918, socotim ca se poate cerceta si vorbi cu mai multa nepartinire despre chestiuni ce alcatuiesc schimbarile pricinuite (politice, sociale, economice, religioase s.a.), dintre care noi dorim a ne ocupa de cea religioasa si corelatia acesteia cu alcatuirea politica actuala a statului rusesc.

Lasand la o parte cauzele profunde interne si externe si pe cele laturalnice, inca nedeplin cunoscute, precum poporului rus, tot asa si celelalte popoare europene, ce au determinat profunda zdruncinare a fostului imperiu rusesc, prin revolutia din 1918 noi vom arata cum chestiunea religioasa din actualele state sovietice, prin felul cum continua a fi tratata, este departe de a folosi popoarelor sale si indeosebi, a veni in ajutorul actualelor structuri interne a republicilor rusesti si bunei sale propasiri in viitor.

E deobste cunoscut ca actele si urmarile revolutionare, prin spontaneitatea lor, nu pot fi limpede evaluate nici prevazute in intregimea lor, ca in reformele lente, evolutionare. In revolutie, se distrug pur si simplu, stari de lucruri si institutii ce nu convin multimii sau carmuitorilor acestor rasculati, intr-un moment dat, fara o deplina analiza a cauzelor pentru care ele au produs revolta, indeosebi, fara deplina prevedere a consecintelor viitoare pentru ea. In febra – in mare parte explicabila – cu care s-a cautat ca, prin revolutie, sa se dea popoarelor din actuala alcatuire a statului sovietic rusesc cele mai radicale transformari, e lesne de inteles ca se putea trece mult peste hotarele reformelor necesare si nu e de mirare ca unele institutii au putut suferi asemenea acte chirurgicale peste limita necesara, cu profunde pagube, atat pentru dansele, cat si pentru poporul rus, deci pentru insasi alcatuirea politica a noii forme de stat.

Asa stand lucrurile, evident ca, indata dupa intrarea in oaresicare liniste, carmuitorii actuali au trebuit sa revada si uneori sa atenueze multe din masurile aspre si spontane din zilele revolutiei, verificand pe unele, corectand pe altele, pentru ca noua intocmire politica a statului rus sa fie de un cat mai real folos popoarelor lui, ceea ce s-a si facut. Cum insa in asemenea imprejurari, nici subiectivismul nu poate fi lesne inlaturat, evident ca si cumpana acestor masuri a fost uneori inegala, cum s-a intamplat cu Biserica rusa, mai bine zis cu credintele religioase din acest stat, dandu-se precadere amiabila celorlalte institutii si laturi de viata sociala, iar credintele religioase si reprezentantii acestora persecutati pana la distrugere, desi acest lucru este totdeauna in paguba celei mai gingase laturi sufletesti a oricarui popor, dar si intru intarzierea consolidarii si dezvoltarii viitoare a oricarui stat nou.

Este adevarat ca, intr-o oarecare masura, lipsesc oricarui expunator al acestei chestiuni, atat cunoasterea deplina a adevaratelor cauze ce au determinat initial revolutia rusa, cum si a diversilor factori din actuala stare de lucruri din statul sovietic de astazi, ascunsa in mare parte lumii de peste hotarele rusesti; cum insa asemenea capitole revin cercetatorilor doritori de amanuntite studii istorice si sociale pentru expuneri desfasurate, noi vom ramane la scoaterea concluziei logice ce dorim, din factori suficienti unei scurte aratari, ca aceasta de fata, punctele de reazem fiind foarte naturale, simple si evidente, bazate pe adevaruri imuabile.

Trebuia revolutia ruseasca sa zdruncine Biserica?

Daca revolutia ruseasca izbucnea in conditiuni cu cat de reduse pregatiri prealabile, atunci, nici fata de alte institutii si nici fata de Biserica nu s-ar lua masurile crude din primele ei zile si, desigur, revolutia ar fi semanat cu o evolutie fortata. Eruptia ei, insa, fiind in conditii si proportie exceptional de mari, n-a tinut seama de nici o logica, iar innoirile urmand a se arata grabnic cu primele masuri de indreptare, nu e de mirare ca s-au putut savarsi si excese.

Oricum, insa, la intrebarea de mai sus raspundem afirmativ. De vreme ce reformele bisericesti au fost cerute decenii de-a randul de catre multi teologi si de diversi ierarhi ai Bisericii ruse ortodoxe, fara a fi ascultati nici de forurile statului tarist si nici de conducerea bisericeasca superioara (adevar recunoscut in preziua revolutiei prin convocarea marelui Congres bisericesc general ce s-a tinut la Moscova, in toamna anului 1917, deci in preziua revolutiei), ele nu s-au facut pe cale de pasnica evolutie si atunci au trebuit sa se faca (nu importa in ce masura) prin revolutie. Iar, deoarece, asemenea schimbari pornesc uneori dir motive subiective si represive, peste dorintele de reforme progresive, si cum revolutia nu a fost numai cu un caracter religios, nu e de mirare ca, in masurile ei, a zdruncinat si religiile din motive pornite din consideratiuni personale, cu excluderea reorganizarii necesare religiei, printr-o reforma potolita, cel putin egala cu a celorlalte institutii ale poporului rus – desi credinta in sufletul acestui popor e indistructibila si primeaza pururea impunand, precum vom vedea, macar de acum inainte o deosebita buna ingrijire de ea.

Si intr-adevar, ceea ce constata in chipul cel mai senin si obiectiv toate popoarele civilizate ale lumii, vreme de 20 de ani, in legatura cu aceasta chestiune, e raportul exagerat de aspru dintre alcatuitorii conducerii actuale a noului stat sovietic si credinta religioasa a poporului rus si chiar a celorlalte popoare din cuprinsul lor care, departe de a urmari o reorganizare religioasa, prezinta pur si simplu napastuire inca inexplicabila si nejustificabila intai de toate fata de principiul libertatilor enuntate de revolutie si tot asa sub raportul tuturor consideratiunilor politice de stat, indeosebi pentru un popor cum e cel rusesc, cu profunde inclinari religioase.

Orice politica de stat civilizat presupune imperativ dorinta de conducere si dezvoltare progresiva si armonioasa a tuturor institutiilor unui popor, cu toate bunurile lui sufletesti si materiale, iar daca aceasta definitie axiomatica nu este implinita in intregime, raman lipsuri si dezechilibrari sociale ce stanjenesc atat viata de obste a unui popor, cat si pe cea a statului. Si paginile istoriei popoarelor arata limpede si documentat cum chestiunile religioase nu pot fi trecute cu vederea, nici oprimate din consideratiuni de incultura religioasa a carmuitorilor si cu atat mai putin din consideratiuni subiective personale, pornind de la elemente de conducere trecatoare, stiut fiind ca oprimarile sufletesti religioase raman pururea zadarnice si sunt mult pagubitoare si celor ce le determina, nu numai celor care le indura.

Persecutiile religioase au avut intotdeauna urmari rele pentru oameni si rezultate iluzorii pentru cei care le-au determinat, credinta aparand iarasi ca pluta deasupra apei indata ce nu mai apasa asupra ei vreo mana sau alt obiect – elementul credintei religioase fiind indestructibil si vecinic. Pentru ca s-a vazut de ajuns cum in adevar, simtamantul religios poate fi oprimat sau viciat, dar fiind indestructibil si vecinic, un imperativ politic superior a impus intotdeauna conducatorilor de popoare o cale civilizata si foarte mult necesara, adica reorganizarea manifestarii lui, iar nu incercari de vremelnica distrugere, ceea ce a slabit si intarziat intotdeauna consolidarea statelor si progresul tuturor institutiilor acestora.

Iata de ce, admitand primele urmari ale revolutiei ruse ca o necesitate fortata a unui inceput de reforma a Bisericii ruse oficiale (in scopul de a o desparti de forma de stat sub a carui jug cazuse si spre a ridica si aspectul vietii sociale religioase a poporului rus) socotim acum, dupa 20 de ani de experienta si de amanare a adevaratelor reforme necesare acestei institutii, timpul potrivit pentru a se trece la realizarea lor, prin masuri civilizate si logice, lucru absolut trebuitor sufletului acestui popor eminamente religios si tot asa, consolidarii noului stat al republicilor sovietice.

Poate credinta religioasa folosi noului stat rusesc?

Raspundem afirmativ. Toate credintele religioase pot ajuta dar pentru consideratiuni de principii superioare, nici una mai mult decat crestinismul ortodox. Acest lucru il afirmam cu atat mai mult, cu cat acum, dupa ce se vad mai limpede telurile urmarite de actualul regim politic in organizarea sa de stat, iar linistea lui din launtrul sau este cel putin aparent gratuita, putem afirma ca, in foarte mare masura clerul si Biserica ortodoxa indeosebi, ar fi fost si poate deveni nu o piedica, ci una din cele mai puternice parghii pentru reformele de stat dorite, folosind tocmai acea puternica arma a sa, credinta religioasa a poporului, pe care orice cler are datoria a o cultiva, nu ca pe un narcotic, precum se spunea cu atata sarcasm si cruzime in primele clipe ale revolutiei, ci ca pe cel mai sublim element de educare si consolidare sociala, atat a vietii individuale, cat si a celei de stat a oricarui popor. Si acest lucru il socotim posibil acum, mai mult ca oricand, pentru ca, precum in acest sfert de veac, au disparut elementele care pe temeiul vechilor ideologii „tariste” ar fi prezentat opozitie reformelor din 1917, trebuie sa prezinte, credem, dupa atatia ani seninatatea si obiectivitatea necesara tratativelor unei concilieri care ar avea, pe langa un formidabil si epocal rasunet in sufletul intregului popor rus, dar si o noua forta in consolidarea externa a noului stat sovietic, prezentandu-l desigur intregii lumi, sub un aspect superior. Caci, precum pentru exagerarile sale doctrinare de pana astazi si impotriva ideologiei de stat din Rusia actuala, popoarele lumii au opus cea mai categorica opozitie, asa, dupa impacarea cu Biserica poporului rusesc, regimul de astazi ar recolta, si inlauntrul statului sau si in intreaga lume o simpatie usor explicabila. Si impacarea aceasta se poate face cu atat mai bine, cu cat Biserica crestina nicicand nu trebuie sa fie intransigent potrivnica reformelor sociale urmarite de noul stat, intai pentru principiile sale doctrinare care o opresc de la o astfel de greseala, apoi pentru ca Biserica rusa insasi era oprimata de laicismul statului tarist si tinuta intr-o dezorganizare fara pereche.

Pe de alta parte, pentru ca, prin ridicarea libertatii religioase (foarte mult fagaduita de fruntasii revolutiei), poporul rus nu participa integral si sufleteste la schimbarile ce se dau – ceea ce constituie, repetam, o mare lipsa in orice fel de conducere politica, iar redarea acestor libertati si o reorganizare religioasa de obste ar produce una din cele mai puternice garantii pentru consolidarea viitoare a noului stat rusesc – caci in faza prezenta din noua alcatuire politica, ii lipseste realmente si indiscutabil tocmai pentru consideratiuni religioase insusi factorul in numele caruia s-a facut revolutia, adica insusi sufletului poporului rus.

Deci, in numele principiului libertatii de constiinta si de gandire, pe care revolutia l-a predicat si l-a garantat, dar numai formal, poporului rus si tot in numele programului de integrala si radicala reinnoire a vietii sale venim a sugera, prin aceste randuri, factorilor de conducere a noului stat sovietic rusesc, gandul studierii si realizarii unei cat mai urgente concilieri a principiilor sale cu cele ale religiei crestine evanghelice, deci, a celeia degajata de balastul teologic pamantesc, cu atat mai mult ca religia crestina, repetam, poate pune la indemana sovietismului destule comandamente pentru consolidarea lui, neglijate de conducatorii bisericesti de ieri si nestiute, credem, de corifeii revolutiei pana acum.

Aceasta conciliere ar duce, pe de o parte, la purificarea si intarirea religiilor popoarelor sovietice si poate chiar la unificarea unora dintre ele, pe de alta parte, la realizarea grabnica a punctelor programatice ale revolutiei, nu prin autocratism de cea mai aspra duritate, ci prin cucerirea pasnica si voluntara a tuturor sufletelor din cuprinsul noului stat rusesc, cu convingerea armonioasa pe care o poate da indeosebi numai doctrina pura a crestinismului ortodox, el fiind intotdeauna – se stie prea bine -nu un element dizolvant, ci de cea mai puternica cimentare pentru organizatiile politice drepte si superioare in viata tuturor popoarelor civilizate de pe acest pamant.

Cernauti, 14 Septembrie 1939

(http://miscarea.net)
Reclame