Victor Leahul – “Starţun, între temniţă şi vecie” (XIV)

Mi-a spus că şi el va merge tot acolo după ce va preda corespondenţa la comandamentul militar din oraş, care era chiar acolo lângă gară. S-a întors peste câteva minute şi am pornit spre bivuac pe jos. Mi-a spus că domnul căpitan e mânios foc pe cei ce nu ne-am prezentat la timp la pregătirea militară. I-am explicat sergentului cum am ajuns să întârzii trei zile faţă de termenul anunţat la radio. Sergentul m-a înţeles. Vorbind am ajuns la marginea unei păduri de salcâmi. Bivuacul consta din nişte corturi instalate într-o poiană din această pădure. Mai multe corturi mai mici şi vreo câteva mai mari. Cele mari erau – pentru comandantul companiei, pentru subofiţeri, pentru depozitarea armamentului, pentru depozitarea diferitelor materiale şi pentru depozitarea alimentelor. Sergentul Sassu mi-a arătat care este cortul comandantului şi m-a lăsat să mă descurc singur mai departe.

       Plutoanele tocmai se întorceau de la exerciţiile de dimineaţă pentru masa de prânz. Căpitanul tocmai ieşise din cort şi se pregătea să primească raportul.

       – A, tu erai? Bolşevicule, dezertorule, ai întârziat trei zile. Trebuie să te dau la Curtea Marţială. Ai să vezi tu ce înseamnă să te joci cu armata!

       – Domnule Căpitan, daţi-mi voie să vă raportez. Vin din satul Mărtinie Judeţul Alba. E un sat de munte unde nu există aparat de radio nici telefon. Colegul Tărniceru din plutonul 3 mi-a trimis înştiinţarea, la un telefon dintr-un sat apropiat. Până ce a ajuns vestea la mine au trecut două zile. Pe drum am mai fost dat jos din tren şi interogat de comandamentul militar al gării Mediaş că nu aveam ordin de serviciu ca să călătoresc în uniformă. Vedeţi ordinul pe care mi l-a eliberat comandantul militar al gării Mediaş ca să pot călători până la Găieşti.

       Căpitanul l-a chemat pe Tărniceru ca să confirme cele spuse de mine. Abia am scăpat. Mi-am reluat locul meu în pluton. În corturi eram repartizaţi trei câte trei. Eu eram împreună cu Andrei F. Emil şi cu Schiller Radu, un cernăuţean.

       După masa de prânz, când eram gata să plecăm iar la instrucţie, iată că mai apare un alt întârziat, studentul Co­roiu. Nea Petrică se repede şi la el cu „dezertorule” şi cu „Curtea Marţială”. Nu ştiu ce justificare a avut Coroiu, dar pâ­nă la urmă căpitanul l-a iertat şi pe el şi furtuna s-a li­niş­tit.

       Într-o zi, în timpul când noi eram pe câmpul de in­struc­ţie, au apărut pe cer avioanele americane să bombar­deze Ploieştiul, respectiv Rafinăria de la Brazi.

       Am asistat de la distanţă la o luptă aeriană între câte­va avioane de vânătoare româneşti şi bombardierele ame­ri­­­ca­ne apărate de avioanele lor de vânătoare. Un aviator român a ţâşnit de jos drept în mijlocul unei escadrile de fortăreţe aeriene americane trăgând în plin în toate care îi ieşeau în cale. În curând patru bombardiere americane şi avionul românesc cădeau la pământ în flăcări şi fum.

       Când ne-am întors de la câmpul de instrucţie, la radio se dădea un anunţ:

       – Comandorul Ion Micu, asul aviaţiei de vânătoare române a fost doborât de aviaţia americană, după ce el a doborât, mai întâi, patru „fortăreţe aeriene”. Comandorul Mi­cu se află internat în spital unde i se dau îngrijirile ne­ce­sare – cu acest om curajos aveam să fiu mai târziu vecin de celulă la Aiud. Modul de acţiune a comandorului Micu era foarte inteligent: inamicul era foarte numeros şi supra­înarmat. El apărea subit în mijlocul lor şi îi punea în impo­si­bilitate să folosească armamentul lor superior, deoarece riscau să tragă unii în alţii, putându-l folosi numai atunci când în spatele aviatorului român se crea un spaţiu gol.

       În timp ce stăteam neclintiţi cu ochii la cer, adăpostiţi la liziera de sălcii din lunca Argeşului, un coleg din pluton îmi şopteşte: „Tu vii duminică la nuntă?”

       -Ce nuntă?

       -Cum, tu nu ştii? Se însoară domnul locotenent Oncescu. Nunta o face aici la Găieşti.

       – Nu sunt invitat!

       – Poţi să vii şi tu. El e în concediu, dar a fost ieri pe aici şi ne-a invitat pe toţi.

       – Poate voi veni. Nu ştiu!

       În duminica următoare, după raportul de dimineaţă, căpitanul Petre Rădulescu ne anunţă: „Astăzi sunteţi liberi toată ziua – până la ora 6 seara. Sunteţi invitaţi la nunta domnului locotenent Oncescu, la ora 1130, în Biserica Ortodoxă din oraş.”

       – Elevul Victor Leahul!

       – Prezent!

       – Eşti consemnat în bivuac pentru toată ziua. Eşti pedepsit pentru că ai întârziat trei zile când ai venit pentru luna de instrucţie!

       Am urmărit să văd dacă şi Coroiu a fost pedepsit. Nu, el a fost liber să plece în oraş cu toţi ceilalţi. Eram singu­rul pedepsit din tot bivuacul. Mai bine aşa! Eram scutit de o nouă strângere de inimă!… Un favor!

       La ora 6 seara eram iar cu toţii în bivuac. Ni s-a servit cina. Aud comentariile.

       – Oncescu a fost la înălţime. A dat de băut şi de mân­care la toţi elevii.

       – Mireasa era frumoasă, dar prea tânără pentru anii lui…

       – Dar cine era domnul acela înalt, blond cu figură de lord englez?

       – Acela era tatăl miresei!

       – Dar mama miresei care era?

       – Mama ei a murit în bombardament!

       În zilele care au urmat bombardamentele inamice s-au intensificat. Ne bombardau şi ziua şi noaptea.

       Într-una din nopţi auzim o bombă vâjâind pe deasupra bivuacului nostru. A căzut în pădure, undeva mai departe, dar n-a explodat. Aşteptam cu emoţie să cadă şi alte bombe peste bivuac. N-au mai căzut.

       La ziuă s-au dus subofiţerii să cerceteze locul unde a căzut bomba. După vreo două ore enigma s-a lămurit: avioanele care bombardau noaptea foloseau nişte rezervoare de benzină suplimentare montate sub aripi. După golire, aceste rezervoare erau aruncate ca să uşureze zborul avionului. Unul din ele fusese aruncat din întâmplare când avionul trecea peste bivuacul nostru.

       În seara de 23 August toţi subofiţerii noştri s-au adunat să asculte veştile. Erau strânşi cu toţii în jurul aparatului şi nu se depărtau de el, ci ascultau cu atenţie încordată. Cortul nostru nu era destul de aproape ca să auzim despre ce este vorba, dar până la urmă am aflat şi noi. Partidele istorice, în frunte cu regelem au încheiat un armistiţiu cu sovieticii. Ion Antonescu e arestat. Studenţii din facultăţile militarizate sunt lăsaţi la vatră. Mâine vom pleca şi noi acasă. A doua zi căpitanul Petre Rădulescu ne dă foi de drum personale. Formularele ni se distribuie în alb, noi le completăm şi el le semnează şi pune ştampila. Am completat şi eu formularul şi am mers la el pentru semnătură. Se vedea după figură că este jenat după toate ofensele pe care mi le-a adresat până ieri şi încerca să pară indiferent şi chiar jovial. Armele noastre A.U. 1821 rămân în depozit. Subofiţerii vor avea grijă de ele. Salopetele albastre, capelele şi bocancii rămân asupra noastră. Pregătirea noastră militară s-ar putea să continue după începerea cursurilor. Deocamdată suntem în vacanţă. Merg la staţia C.F.R. Trenul personal vine supraîncărcat. Nici pe acoperişul vagoanelor nu mai era loc. Mai aştept şi mă urc într-un tren de marfă, într-un vagon cu acoperiş. În sfârşit iată-mă într-un tren care se mişcă. Unde să mă duc? Sunt un vagabond. N-am nici casă,      n-am nici masă…

       Da! Aşteptând trenul în gara Găieşti m-am întâlnit cu fostul meu coleg de liceu, Mircea Hanţcu şi el mi-a spus că la Seleuş, lângă Daneş, este o tabără de vară pentru copiii fă­ră părinţi refugiaţi din teritoriile cedate. Directorul acestei tabere este Bob Danciu, un fost elev al liceului nostru de la Cernăuţi, iar contabilul taberei era Nicolae Turtureanu, din Pătrăuţii Sucevei. Tabăra era foarte bine administrată şi avea suficiente rezerve ca să funcţioneze până la începutul anului şcolar, la 15 septembrie. Marfarul în care mă urcasem trecea pe acolo. Dacă va încetini în sta­ţie voi sări din mers, dacă nu, voi coborî la prima oca­zie şi voi căuta un mijloc să mă întorc.

       În vagonul nostru călătorea şi un ostaş german care reuşise să rămână neobservat. Sta aşezat pe nişte cutii de tablă cu coatele pe genunchi şi cu faţa în­gropată în palme, să nu mai vadă lumea asta, sau poate să nu fie luat în seamă, dar cineva pe parcurs l-a observat şi l-a denunţat. Într-o gară trenul  s-a oprit brusc şi o patrulă de ostaşi români a apărut la uşa vagonului nostru şi i-a dat or­din să coboare. L-au luat prizonier. Aliatul de ieri azi a deve­nit prizonier. Mă uit la numele gării: „Daneş”. Sar şi eu re­pede din vagon şi intru în sala de aşteptare. În sală un ce­tă­ţean asculta radio. Lume îngrămădită în jurul lui. La Bu­cureşti se dau lupte între Armata română şi detaşamentele nemţeşti amplasate în diferitele cartiere ale capitalei. Pe de altă parte comandamentul forţelor sovietice comunică cu­ce­rirea prin lupte grele a oraşelor Botoşani, Roman şi Iaşi. S-au capturat prizonieri 40.000 de ostaşi români. Mă întreb, care este realitatea? Lupte grele sau armistiţiu? Sun­tem aliaţi sau suntem luaţi prizonieri?

       De fapt nu suntem decât un stăvilar sfărâmat şi acum trece tot noroiul peste noi… Am întrebat pe cei din jur de ştie cineva cum pot ajunge la Seleuş? Am găsit un om care mi-a arătat o potecă. „Ţine calea asta şi ai să ajungi acolo.” Tot umblând şi întrebând am ajuns la Seleuş, la biroul şefului taberei, Bob Danciu, care m-a primit să rămân în tabără. Studenţii din tabără formau un fel de cadre pedagogice şi locuiau pe la casele gospodarilor din sat. Elevii locuiau în dormitoarele amenajate în sălile de clasă ale şcolii primare. Eu am fost trimis la aceeaşi gazdă cu Ion Bordeianu şi cu Nelu Dumitreasa şi m-am înţeles bine cu ei. Pe la alte gazde se găseau „studenţi” care aveau să devină nume celebre mai târziu, ca Manea Mănescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi alţii – protejaţii doamnei Veturia Goga de la „Patronaj”. De altfel, tabăra aceasta era o soră a celei de la Deva. Nici şcoala de planorişti nu lipsea şi profesorul Ion Matei făcea şi aici zboruri lungi lansat cu capestanul de elevii săi, care făceau de obicei alunecări la sol. Dar la Seleuş s-a întâmplat un accident grav. Elevul Arvinte, în timpul unui astfel de exerciţiu, a făcut o mişcare greşită, s-a accidentat grav şi a murit la spital. Asta s-a întâmplat mai la începutul taberei înainte de a veni eu. Unii elevi ziceau că Arvinte ştia nişte lucruri pe care nu trebuia să le ştie şi de aceea a murit. Acum, în pădurea din apropierea satului, pe coasta unui deal nu prea înalt, era construit din garduri de nuiele şi brazde de iarbă un fel de amfiteatru în semicerc, în care s-au organizat serbări cu public din sat şi era numit „Amfiteatrul Arvinte.”

       Într-o zi au trecut peste sat vreo şapte avioane germane „Stukas” de bombardament în picaj. Zburau la joasă înălţime şi populaţia din sat, care era săsească, le făcea semne de salut. Probabil că printre ei era vreun sătean    de-al lor. Bombardaseră Palatul Regal din Bucureşti.

       S-a mai făcut la Seleuş încă o serbare după ce am venit eu, dar fără public şi nu la amfiteatru, ci pe o insulă cuprinsă între două braţe ale Târnavei. A venit domnul profesor Usatiuc. Nicuşor Turtureanu l-a trecut în spate prin vadul râului. Îl aşteptam noi elevii şi studenţii din tabără şi fetele din tabăra lor de la Daneş. A urmat un program de cântece şi recitări şi profesorul ne-a vorbit des­pre perspectivele de viitor ale neamului nostru: Să nu ne pierdem speranţa. Între comunismul dictatorial şi capi­ta­lis­mul democratic este o contradicţie prea mare şi nu va dura mult până ce conflictul va izbucni. Atunci americanii, care deţin o tehnică uriaşă de vreau or de nu vreau, vor trebui să elibereze Europa de Răsărit.

       Războiul din răsărit mergea din ce în ce mai rău. Sovieticii dotaţi cu material american deţineau şi avantajul numeric şi pe acel tehnic. Frontul nu se mai stabiliza şi ajunsese acum pe teritoriul ţării noastre.

       În vest debarcarea anglo-americană se făcuse cu succes.

       Era clar, nemţii au pierdut războiul, partidele istorice, regele şi însuşi Antonescu căutau un mod de a ieşi din război încercând să stabilească o înţelegere cu americanii sau englezii, dar de la ei primeau mereu acelaşi răspuns: „luaţi legătura cu sovieticii!”

       Mareşalul Antonescu cerea ostaşului de pe front să-şi sacrifice viaţa pentru salvarea ţării, iar pe de altă parte primea în casa lui ca musafir de onoare pe doamna Veturia Goga, cea mai mare spioană pentru englezi. Aceasta a aflat chiar din gura mareşalului toate informaţiile de care avea nevoie şi le transmitea îndată englezilor, care la rândul lor (prin Chim Philby şi compania) le expediau fulger sovieticilor. Aceştia ştiau din timp tot ceea va face armata română pe front şi niciodată n-au fost surprinşi nepregătiţi.

       Tot doamna Goga era aceea care, sub oblăduirea doamnei Maria Antonescu, soţia conducătorului statului şi a reginei mamei Elena, conducea în mod efectiv Consiliul de Patronaj. N-ar fi fost exclus ca în taberele de vară „pentru elevii refugiaţi fără părinţi” să se ascundă şi comunişti care erau căutaţi de poliţie. Pe regele Mihai, mareşalul Antonescu îl trata cu un aer de superioritate pentru că era prea tânăr şi lipsit de experienţă. Toate acestea aveau să-l coste scump nu numai pe el ci, implicit întreaga ţară.

       La 23 august mareşalul se întorcea dintr-o inspecţie de pe front şi venea la palat împreună cu Mihai Antonescu, ca să prezinte regelui o dare de seamă asupra mersului războiului.

       Regele i-a arestat pe amândoi, iar pe mareşal l-a încuiat în casa de fier a palatului, apoi l-a scos de acolo şi l-a predat omului ruşilor de la palat, dezertorului Emil Bodnăraş, care fugise în 1935 din ţară cu acte importante în Uniunea Sovietică şi acum era găzduit şi ţinut ascuns în palatul regal. Bodnăraş l-a ţinut pe mareşalul Antonescu într-o casă conspirativă până au venit ruşii şi l-au dus în închisoarea Lublianca, unde l-au interogat timp de câteva luni.

       După interogatoriu l-au adus în ţară şi l-au judecat împreună cu şase colaboratori ai săi, şi anume: Mihai Antonescu, Al. Alexianu, guvernatorul Transnistriei – Radu Lecca, Eugen Cristescu, şi doi generali: Piki Vasiliu şi C. Constantin Pantazi, ministru de război. Toţi au fost condamnaţi la moarte. Patru executaţi la 1 iunie 1944: cei doi Antonescu, Alexianu şi Piki Vasiliu. Generalului Pantazi, lui Radu Lecca şi Eugen Cristescu li s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă (MSV).              

        Cu totul altfel s-au petrecut lucrurile în Finlanda.     Înainte de revoluţia bolşevică, Finlanda era încorporată în Rusia ţaristă cu titlul de „Marele Ducat al Finlandei”. În 1917, în urma proclamării eliberării popoarelor, s-a declarat stat independent, iar generalul Mannerheim cu armata lui a curăţat ţara de bandele bolşevice armate care jefuiau populaţia. În anul 1918 ţara era eliberată de comunism.

       În perioada dintre 1931-1939 Mannerheim fiind ales preşedinte al ţării şi prevăzând evenimentele care aveau să urmeze s-a ocupat de pregătirea armatei. A pregătit un corp de elită de ostaşi capabili să lupte pe cont propriu şi i-a dotat cu pistoale automate cu 70 de focuri (balalaica rusească de mai târziu).

       În timpul războiului, mulţi dintre aceşti ostaşi dotaţi cu schiuri şi îmbrăcaţi cu costume albe ca un camuflaj de iarnă se strecurau printre liniile inamice, pătrunzând adânc în spatele frontului până la comandamentele generalilor. Îi răpeau pe generali cu documentele lor secrete şi se întorceau cu ei pe schiurile lor la unităţile de bază.

       În 1938, sovieticii au cerut Finlandei să le cedeze Karelia şi toate porturile mai importante ale ţării, iar Mannerheim a refuzat. În ianuarie 1939 ruşii au pornit cu 2 divizii blindate peste lacul Ladoga, care era îngheţat bocnă, ca să taie Finlanda în două. Mannerheim i-a lăsat să înainteze până în mijlocul lacului şi apoi a pus artileria pe ei. N-a mai rămas un singur tanc. Războiul s-a încheiat cu pace destul de acceptabilă pentru finlandezi, dar ruşii n-au respectat condiţiile păcii şi războiul a reînceput. Până la urmă Finlanda a fost copleşită de forţele ruseşti, mult superioare numeric şi a trebuit să cedeze pretenţiilor sovietice. S-a încheiat un „pact de prietenie”, în realitate – un act de vasalitate al Finlandei faţă de Uniunea Sovietică, pe care istoricii azi îl numesc „finlandizare”, termen nedrept pentru că acest popor curajos a luptat vitejeşte să-şi apere drepturile.

       După procesul criminalilor de război de la Nürenberg (1956), toate ţările satelite ale sovietelor au trebuit să judece pe criminalii lor de război. Dar Finlanda n-a urmat exemplul lor. Stalin a cerut finlandezilor să-l judece pe Mannerheim. Ca răspuns, Pasikivi, secretarul partidului comunist finlandez, i-a răspuns lui Stalin: „Noi nu avem criminali de război. Finlanda are numai eroi care şi-au apărat ţara. Voi ne-aţi atacat şi noi ne-am apărat!”. Mannerheim n-a fost arestat şi n-a fost judecat. Neamul care a dat naştere la o astfel de solidaritate în faţa celor mai teribile ameninţări merită toată cinstea.

#

       Îndată ce trupele noastre de pe frontul de răsărit au primit ordin să înceteze orice rezistenţă, „eliberatorii” noş­tri au năvălit peste Moldova luând prizonier pe oricine era îmbrăcat în haină militară. Dacă pe drum se mai întâmpla vreun prizonier să scape din convoi, ‘pristavoiul’ se repe­zea la un trecător de pe stradă sau dacă era într-o gară de călători care aşteptau trenul, lua pe unul din ei de umeri şi îl băga în convoi ca să fie la număr. Toate încercările ulte­ri­oare a celui năpăstuit de a raporta abuzul la forurile supe­ri­oare pe unde ajungea erau zadarnice. Indiferent cum, numărul trebuia să corespundă. Au fost mulţi civili care au ajuns în felul acesta prin lagărele de prizonieri din Siberia. Unităţile sovietice, „în înaintarea lor victorioasă”, rechiziţi­o­nau tot ce la cădea la îndemână, cai, căruţe, maşini fără să dea nici o hârtie, nici un bon de rechiziţie. Soldaţii te dezbrăcau de haine şi te descălţau de bocanci ca să le vândă pe băutură. Setea de alcool era aşa de mare, că erau în stare să bea alcoolul de dezinfectare a rănilor de la spitale şi chiar alcool metilic. Când au ajuns în regiunile viticole intrau în cramă, trăgeau un glonte într-un butoi plin şi se aşezau cu gura la gaura făcută de glonte şi beau până nu se mai puteau ridica de jos. În cramele mai mari s-au găsit soldaţi sovietici înecaţi în vin şi plutind pe vinul ce s-a scurs din butoaiele împuşcate. Când prindeau o femeie sau o fată indiferent de ce vârstă o fi fost, se rânduiau la ea câte şase, şapte soldaţi şi n-o mai lăsau decât atunci când era leşinată aproape de moarte. Dacă se dezmeticeau din băutură şi porneau iar pe drum, când întâlneau pe cineva în calea lor întrebau: „Gde Berlin?” (Unde-i Berlinul?). I se arăta o direcţie oarecare şi pornea într-acolo. Dar cea mai mare pasiune a lor erau ceasurile. Cum te vedea cu ceas pe mână ţi-l lua: „Davai ceas!”. Dacă refuzai să i-l dai te trezeai cu un glonţ unde se nimerea şi erai fericit dacă scăpai cu viaţă. Se pare că aşa şi-a pierdut viaţa profesorul nostru Leonaş.

       La un spectacol de revistă din Bucureşti, marele nostru artist Constantin Tănase a prezentat publicului o scenetă devenită în scurt timp celebră în toată ţara:

                  A fost rău cu der, die, das

                  Da-i mai rău cu davai ceas.

                  Când eram cu der die das

                  Am rămas cum am rămas

                  Dar de când cu davai ceas

                  Ia uitaţi cum am rămas !

                              (şi apărea sumar îmbrăcat)

                  De la Nistru pân’la Don

                  Davai ceas, davai palton,

                  Davai ceas, davai soţie,

                  Haraşo tovărăşie!

       Pentru îndrăzneala de a fi criticat astfel pe „eliberato­rii noştri de sub jugul capitalist şi moşieresc” artistul a fost arestat, dus la comandatura sovietică şi bătut crunt: „Să taci, că dacă nu te trimitem pe lumea cealaltă!”

       Şi artistul a tăcut.

       La spectacolul următor, la ridicarea cortinei, scena pre­zenta o cameră goală. O pendulă mare marca trecerea timpului cu mişcarea cercului ei de alamă. A apărut artistul cu un păr mare învâlvoiat şi ciufulit rău. Pe ambele mâini purta ceasuri brăţară până aproape de coate şi, atârnat de gât, un ceas deşteptător. S-a oprit mirat în faţa pendulei şi a urmărit cu degetul arătător mişcarea cercului auriu:

            Tu tic,

            Eu tac!

            Tu tic,

            Eu tac!

       Publicul a înţeles ce voia să zică artistul. S-a ridicat în­tr-un suflet în picioare şi a început să aplaude frenetic. În acelaşi timp agenţii comandaturii sovietice îl condu­ceau pe bietul om înapoi la atelierele lor de convingere. Când s-a întors la familie, după câteva zile a murit.

       Abia atunci am înţeles cu toţii ce suflet neînfricat a­vea omul acela ce părea a fi doar un „hâtru pus pe glume” de la Vaslui.

       Pe la 15 septembrie tabăra de la Seleuş s-a închis, dar universităţile nu s-au deschis. Am mers din nou la Mărti­nie, căci în alt loc nu aveam unde merge. Trebuia să pregă­tesc examenul de algebră. Trebuia să fac câteva exerciţii şi carte nu aveam. Fiul preotului din Şugag terminase şi el anul întâi la Facultatea de construcţii de la Timişoara, aşa aflasem de la vecinul nostru Ion Teacoe. Am mers la casa parohială şi l-am căutat. Nu era acasă, rămăsese la nişte rude în oraş ca să înveţe şi el pentru examene. În cu­rând vor începe iar cursurile şi va rămâne acolo mai de­parte. Noi, studenţii de la Cernăuţi, nu le vom putea începe pentru că nu avem localul necesar.

#

       La Mărtinie, într-o zi alarmă mare, un detaşament al armatei roşii a pornit pe şosea în drum spre munte. Cei de lângă şosea şi-au luat vitele şi ce aveau mai de preţ din case şi au fugit pe la neamurile aşezate pe tăpşanele mai depărtate de drum. Trebuia să facem şi noi la fel! Mătuşa avea o prietenă mai în vârstă care locuia şi ea „pe-un picior de plai” ca acestea şi  i-am cerut să ne adăpostească până va trece puhoiul. Am fost primiţi. Nana Maria avea un suflet foarte bun şi era tare credincioasă. Anatolie şi cu mine am cărat cu spatele re­zer­vele de cereale, porumb şi făină ce mai exista. Nu exista drum de acces pentru căruţă la Nana Maria. Unchiul Ion a scos o roată şi a ascuns-o lăsând astfel căruţa nefolosibilă. Unchiul l-a luat nu­mai pe Vasilică (calul) şi a urcat cu el. Mătuşa şi Aspasia şi-au luat şi ele lucrurile mai importante din bucătărie şi din casă şi au venit la casa bătrânei. Când am pus toate cele la adăpost, Anatolie şi cu mine am coborât în sat să vedem ce s-a mai în­tâmplat. Ion Teacoe, vecinul de lângă şcoală, ne-a făcut semn să venim lângă el. Am stat toţi trei în faţa porţii lui care era închisă.

       Coloana sovietică a sosit în plin marş. De fapt nici nu putea fi vorba de o coloană, grupuri dezordonate veneau pe şosea şi intrau câte doi – trei pe la case căutând „inamicul.” Dacă găseau un cal sau o vacă le luau fără bon de rechiziţie. Tot aşa făceau şi cu obiectele de care aveau nevoie: ceasuri, cu­ţite, haine şi câte altele. Un soldat cu figură de mongol a gă­sit pe undeva o vacă şi acum mergea triumfător călare pe ea, alţii călăreau un măgar sau un mânzoc, un ta­blou care evoca năvălirea hunilor. De altfel nu era de mirare că tot de acolo veneau.

       Atunci ne-am dat seama de ce ne-a chemat vecinul Ion la poarta lui. Soldaţii nu intrau acolo unde erau mai multe persoane în faţa porţii. Dacă ar fi ştiut că acolo-i prăvălie, praful mai rămânea din ea. Un „cercetător” a deschis poarta de la şcoală şi a intrat. A văzut căruţa şi s-a dus repede la grajd să găsească şi calul. Nu l-a găsit. S-a mai uitat odată la căruţă. Nu era întreagă! Noi de la poarta vecină am strigat „Şcoală, şcoală!” tocmai când el se îndrepta spre uşa sălii de clasă. A dat din mână dezamăgit şi a plecat mai departe. O săptămână întreagă am stat la casa bătrânei de frică să nu mai vie un alt puhoi. Împreună cu Anatolie i-am cosit femeii o bucăţică de fâneaţă ce o avea în jurul casei, apoi am coborât iar la şcoala din Mărtinie. În sfârşit cursurile şcolilor secundare s-au deschis. Anatolie a plecat la liceul din Orăştie. Peste o altă săptămână Aspasia trebuia să meargă la Sibiu, unde era refugiată Universitatea din Cluj.

       Trenurile de persoane circulau neregulat. Căile ferate erau la dispoziţia sovieticilor. Am plecat să o însoţesc pe Aspasia în călătoria ei până la Sibiu. Am trecut pe potecă peste „cioacă” (creastă) la comuna Jina şi de aici la Poiana Sibiului. Mai departe nu puteam merge decât sus pe camioanele încărcate cu saci de grâu ale sovieticilor. Două camioane erau gata de plecare. Lângă ele mai era un civil român care trebuia să meargă la Sibiu. Ne cunoşteam, era medicinistul din Iaşi, Dumitru Moisiu. Am vorbit cu şoferii şi le-am dat nişte bani, apoi ne-au făcut semn să urcăm. Pe Aspasia au invitat-o în cabină. Am rămas în dubiu, să accepte sau nu. Ne-am dat în spatele camionului să discutăm. „Doctorul” şi-a desfăcut scurta cu care era îmbrăcat şi ne-a arătat revolverul din buzunarul de la piept: „În caz că devin agresivi, ţipă!” Şi atunci Aspasia a acceptat invitaţia şi am ajuns cu bine la Sibiu. Aici am cunoscut pe studentul Ion Gavrilă de la Facultatea de agronomie din Braşov, care venise cu nişte treburi la Sibiu şi a întâlnit-o şi pe Aspasia pe care o cunoştea de mai înainte. Când m-am întors din Sibiu am primit veste de la Tărniceru că s-a mai deschis o sesiune de examene pentru noi la Turnu Severin şi că e bine să-mi iau uniforma militară cu mine. Mi-am luat iar giamantanul cu toată zestrea cu mine şi am plecat.

       Cantina noastră funcţiona într-o clădire mai veche care scăpase de bombardament. Sala de mese era şi sală de examene şi funcţiona zi de zi şi ceas de ceas după un program riguros. Cu locuinţa nu mai aveam probleme. Eram chiar căutaţi şi suprasolicitaţi, cu condiţia să umblăm în uniformă militară. Cei care aveau în cvartir ostaşi români nu mai erau obligaţi să primească ostaşi sovietici.

       Am locuit împreună cu un student, Aurel Simionescu, de la Electro-me­ca­­nică la un atelier de reparaţii auto, pro­prietatea domnu­lui Chiţu Stoian, mecanic renumit în Tur­nu Severin. Curtea lui era plină cu camioane „Studebaker” primite de sovietici de la americani. Vechile camioane Ford din 1925 dispăruseră din dotarea armatei roşii. Am gă­sit un coleg care se pregătea pentru examen cu profeso­rul Mangeron şi avea nevoie de notiţele mele. El avea o carte de algebră superioară de Abramescu de care aveam eu mare nevoie. Împrumutul reciproc s-a făcut fulger şi m-am apucat îndată de exerciţii. Aveam trei săptămâni la dispoziţie până la data examenului şi am izbutit să trec şi acest hop. Mi-a mai rămas doar geometria descriptivă şi de­senul tehnic. La desen nu mai aveam profesor. Des­crip­tiva era însă un examen greu de trecut. Eu aveam însă un avantaj: la liceu am avut la desen un profesor bătrân, domnul Bărgăuanu, care a făcut cu noi geometrie descrip­t­ivă şi lecţiile profesorului Mihai Şt. Botez mi-au reîm­pros­pătat-o, dar sesiunea de examene s-a terminat şi eu la exa­menul de descriptivă nu   m-am prezentat. Cantina s-a închis şi a trebuit să mă întorc la Mărtinie. Am sosit cu trenul la Se­beş Alba către seară. Cursa şi căruţele plecaseră. Şugă­genii preferau să nu coboare din munte de frica ostaşilor străini, iar dacă erau forţaţi de împrejurări, căutau să se întoarcă acasă pe lumină. În staţie nu puteam să rămân că ostaşii aceia mai veneau noaptea şi pe la gară şi se întâmplau lucruri grave. Am luat cureaua de la uniforma militară şi am trecut-o prin mânerul geamantanului şi am luat geamantanul în spate cu capetele curelei trecute peste umeri. Am pornit aşa, haida-hai, pe şosea, pe malul râului. Pe drum am adormit mergând fără să-mi dau seama. La un moment dat, pe la „Greblă” m-am trezit speriat. Eram pe un mal înalt, gata să păşesc în gol. De spaima ce-am tras-o nu mi-a mai fost somn tot restul drumului. Am ajuns la Mărtinie pe la trei dimineaţa.

       Într-o altă zi, unchiul Ion mi-a spus: „Vasilică (acesta era numele calului) trebuie potcovit. În satul vecin, la Căpâlna este un potcovar bun. Se cheamă Căldăraru. Ia-l pe Vasilică şi mergi la el”. Tot umblând prin Căpâlna şi întrebând de casa potcovarului toată lumea îl lăuda că-i un meşter foarte bun dar nu uita să mai adaoge „dar e tare spurcat la gură”. Şi l-am găsit acasă şi s-a apucat de lucru. Într-adevăr, meşterul, un om la vreo 28 de ani, cam balaoacheş, lucra foarte îndemânatic, a curăţit frumos copita calului, a potrivit bine potcoava şi a bătut cu grijă caielele. Calul n-a dat nici un semn de vreo supărare sau nervozitate, dar meşterul nu s-a oprit nici o clipă din înjurături. Dacă l-ai fi întrebat cumva să spună de ce înjură aşa,     n-ar fi fost în stare să-ţi explice de ce. Unchiul Ion a fost foarte mulţumit de lucrul făcut de Căldăraru, dar mie încă îmi vuia capul de înjurăturile ce s-au năpustit din gura lui.

#

       Anatolie ne-a trimis o carte poştală din Orăştie. Avea nevoie de actele care rămăseseră la secretariatul Liceului Mi­tropolitul Silvestru din Cernăuţi, care acum se afla evacuat la o şcoală din oraşul Brad şi secretariatul urma să fie închis complet peste câteva zile. Mătuşa m-a rugat să merg şi să ridic actele. Mi-a dat şi o procură cu care să mă justific faţă de secretarul nostru care, de altfel, mă ştia din tim­pul când eram şi eu elev. Unchiul Ion m-a repezit cu că­ruţa până la Sebeş Alba, iar de acolo am mers cu trenul pâ­nă la Deva. În vremurile de mai înainte exista un singur tren de la Deva la Brad, acum era desfiinţat. Era vorba de vreo 30 de kilometri pe şosea. Nu mi s-a părut un lucru prea greu şi am plecat pe jos. Am ajuns la Brad şi am mai umblat prin oraş până am dat de şcoala unde era secreta­riatul. Secretarul nostru m-a recunoscut, i-am prezentat pro­cu­ra. Era cam pe la ora 430 când am terminat treburile. Am întrebat pe secretar dacă există în oraş vreun hotel un­de să rămân peste noapte. Nu exista nici un hotel. Am ieşit în stradă şi mă gândeam: „Ce să fac acum?” Prin faţa mea treceau doi ostaşi români cu pistoale automate agăţate de umeri, care transportau o cutie de poştă militară. Cu ei mai era şi o femeie. Observ cu multă mirare că femeia semăna grozav cu Minodora, cunoştinţa mea de când stăteam în gazdă la doamna Goreac. Am întrebat pe soldaţi dacă nu există vre-un autobuz sau alt mijloc de transport până la Deva. „Nu există! Şi noi trebuie să mergem la Deva şi n-am găsit nimic şi acum plecăm pe jos. Hai cu noi. Dacă mergem mai mulţi împreună suntem mai siguri şi, în plus, noi suntem înarmaţi”. Am stat un pic la cumpănă, dar era clar că o alternativă mai bună nu exista. Am plecat cu ei. Pe drum am aflat că cei doi ostaşi se numeau Bebe Toma şi Mircea Popovici. Din când în când mai pomeneau de armata lui „Frunză verde”. Femeia vorbea româneşte destul de bine fără să trădeze vreun accent străin. Spunea că e măritată dar era nemulţumită de traiul cu soţul ei şi apoi a început să ne povestească tot felul de scene intime din viaţa lor. Mă gândeam mereu: „O fi ea ori poate nu?” Pe drum ne-am întâlnit cu trei mineri care au ieşit de la lucru dintr-o mină de pe lângă şosea. S-au adăugat grupului nostru. Curioşi să ştim şi noi cum arată o mină, am început să-i întrebăm ba de una, ba de alta din lumea de unde ieşiseră. Nenea Costan, unul mai sfătos din ei ne răspundea. Ne spunea că munţii printre care trecem noi sunt găuriţi în adâncime de galerii lungi de mai mulţi kilometri, sfredeliţi de oameni în căutarea minereurilor de care ei au nevoie. Că minereurile acestea apar uneori în formă de cristale foarte frumos colorate, de crezi că sunt făcute anume pentru desfătarea ochilor. Acestea sunt „florile de mină.” Ascultând la povestirile lui Badea Costan şi tot păşind înainte, ne-am pomenit la poalele dealului pe care se afla cetatea Deva. Aici cei doi ostaşi  s-au oprit să doarmă un pic la o casă. Femeia a rămas cu ei. Badea Costan cu ortacii lui au luat-o pe o potecă spre satul lor, iar eu am rămas pe drumul ce duce la gară. La gară am întrebat de un tren care să mă ducă la Vinţul de Jos. Sosea peste jumătate de oră. Când a sosit trenul abia m-am putut urca pe scară de obosit ce eram. Am găsit un loc pe o bancă şi am rămas lipit de el. Cred că am şi aţipit, în poziţia aceea şezând pe banca de lemn, căci am auzit pe un vecin zicând: „Domnule, ai grijă, suntem aproape de Vinţul de Jos!” M-am ridicat cam ameţit şi m-am apropiat de scara de coborâre.

       Trenul cu care trebuia să ajung la Sebeş-Alba aştepta în gară. Am urcat repede în el şi am mai aţipit un pic, dar nu prea mult, căci Sebeşul era aproape. Aici iarăşi nici un mijloc de transport spre Mărtinie. Autobuzul era în repara­ţie, căruţe nu erau. Ţăranii nu prea coborau din munte de frica ruşilor. Am pornit iar pe jos. De data asta aveam un avantaj. Nu aveam bagaj în spate, dar tălpile mă ardeau de parcă aş fi călcat pe jar. Frânt de foame şi rupt de osteneală am ajuns la Mărtinie. Când m-am descălţat, talpa piciorului drept era toată o singură băşică cu lichid şi cel stâng avea băşici, dar încă nu se împreunaseră. Mi-am spălat picioarele cu apă călduţă, am mâncat ceva şi m-am culcat. Era pe la 130 p.m. M-am trezit a doua zi pe la 12 a.m. Peste o săptămână, un detaşament de trupe de securi­tate străbătea valea Sebeşului căutând după armata lui „Frun­ză verde”. Acum eram sigur că femeia cu care am mers pe drumul de la Brad la Deva era Minodora Nichi­forciuc. Câteva zile mai târziu am avut treabă la prăvălia de peste drum. Când am deschis poarta am auzit zgomotul unei maşini venind pe şosea. M-am oprit. Maşina a trecut mai departe doar câţiva paşi şi s-a oprit. Un ofiţer s-a ri­dicat de pe banca din spate cu un revolver în mână îndrep­tat către mine:

       Stai! Eşti arestat! Legitimaţia! Am observat că era maiorul Dumitru în persoană.

       – Nu am legitimaţia la mine. Este în casă. Dacă îmi daţi voie v-o aduc imediat!

       – Eşti arestat! Urcă-te în maşină. Mergi cu mine la Alba Iulia să declari ce treburi învârţi pe aici prin munţi fără act de identitate!

       – Nu mă puteţi aresta pentru faptul că am vrut să traversez şoseaua fără actul de identitate. Am treabă la prăvălia vecinului acestuia. Nu-mi puteam închipui că aş putea fi legitimat într-o astfel de împrejurare. Dacă vă temeţi că voi fugi, lăsaţi-mă în paza şoferului dumneavoastră, intraţi în şcoală şi cereţi mătuşii mele să vă arate carnetul meu de student din buzunarul hainei.

       Când m-am uitat în spatele meu, mătuşa era chiar acolo în poarta întredeschisă. Viteazul meu ofiţer a recunoscut-o şi nu i-a mai cerut nici o legitimaţie, ci a sărit repede în maşină şi a plecat furios să caute în alte părţi grupuri de rezistenţă… Am mai coborât de câteva ori până la colegul meu Tărniceru să mă interesez ce mai este nou în legătură cu începerea cursurilor la Politehnica noastră. Cât am stat la el am vizitat oraşul: cetatea, celula unde a fost închis Horia, locul unde au fost traşi pe roată Horia şi Cloşca şi unde Victor Tărniceru şi Ion Sântimbrean au ridicat o troiţă în memoria celor trei eroi ai românilor. Am vizitat spitalul oraşului, unde am întâlnit câţiva medicinişti din Iaşi care lucrau ca interni acolo. Între ei era şi doctorul Ion Golea. În cele din urmă am mers să vizităm Biserica În­co­ronării regelui Ferdinand şi a reginei Maria. Tărniceru m-a prezentat unui preot călugăr de acolo. I-am sărutat mâ­na. El mi-a zis:

       – Sunt Policarp Moruşca de la Schitul Bicsad. Dum­nea­ta ai familia în America?

       – Da! Toată familia mea este în Statele Unite, dar n-am reuşit să iau legătura cu ei.

       – Eu sunt episcopul românilor din America şi am venit în ţară înainte de venirea armatei sovietice pentru nişte probleme de familie. Evenimentele    s-au succedat repede şi n-am mai putut pleca din timp înapoi şi acum nu mai sunt lăsat să mă întorc. Am o rugăminte la mata: comuniştii vor fi obligaţi să-ţi dea drumul pentru că ai toată familia acolo şi dreptul de întregire a familiei este un drept internaţional. Dacă vei ajunge în America, spune-le românilor de acolo şi în special preotului Truţă din Cleveland să insiste mai mult pe lângă autorităţile americane, să preseze guvernul României să mă lase să mă întorc la eparhia mea. Avem mari şanse de izbândă, dacă americanii vor insista mai mult pentru eliberarea mea. Comuniştii nu ştiu ce motive să mai invoce ca să mă reţină aici.

       Întâlnirea cu Episcopul Policarp a avut loc prin martie 1945, eu am reuşit să plec în America abia în martie 1971, – douăzeci şi şase de ani mai târziu – la acest timp, Episcopul Policarp al Românilor din America era mort de mult.

       La 1 mai 1945 am primit de la Victor Tărniceru înşti­inţare telefonică că Politehnica din Cernăuţi a fost mutată la Iaşi şi în curând vor începe cursurile. Era vestea pe care o aşteptam aşa de mult. Am plecat cu tot bagajul la Iaşi. Unchiul Ion m-a dus cu căruţa până la gară, la Sebeş Alba, de acolo am pornit cu trenul spre Moldova. Trenurile erau aglomerate. Numărul vagoanelor ataşate la locomotivă era in­su­ficient pentru numărul mare al călătorilor. A trebuit să mă urc pe acoperiş, unde cu greu mi-am găsit loc. Peste tot era împânzit cu ţărani din Moldova care se întorceau a­ca­să din Banat sau din Oltenia cu câte un sac de grâu pen­tru preţul unui covor sau altui lucru de mare valoare din casă. Era vremea foametei şi a secetei din Moldova de du­pă război.

       La Adjud era un pod de cale ferată care avea grin­zile principale contravântuite şi la partea de sus. Spaţiul de la acoperişul vagonului până la contravântuiri era cam mic şi nu permitea ca un om să stea în picioare pe vagon, ci numai şezând. Mecanicul trenului fluiera de câteva ori să semnalizeze apropierea podului periculos. Eu am avut no­roc că un vecin   mi-a spus imediat ce înseamnă semnalul me­canicului şi am scăpat cu viaţă. Cam la al treilea vagon după al nostru, un om a fost surprins în picioare, a fost lo­vit puternic de contravânturi şi a căzut de pe vagon. Unde s-a oprit el din căderea lui nu mi-am putut da seama, dar cred că n-a scăpat viu. Aşa erau vremurile pe atunci, moar­tea pândea la tot pasul.

       Cu două zile înainte de sosirea mea la Iaşi, veniseră au­torităţile române în oraş. Începând cu 23 August 1944 şi până la acea dată populaţia alogenă a oraşului, cu con­cursul „Armatei roşii eliberatoare”, preluase conducerea oraşului şi a regiunii. Îşi organizaseră o poliţie a lor iar la sosirea noului prefect trimis de guvernul ţării, n-au vrut să-l primească cerând comandantului Armatei sovietice să declare Moldova republică sovietică. Ruşii n-au urmat în­dem­nul acesta ca să nu se strice cu americanii. Oraşul sufe­rise mult de pe urma bombardamentelor. Piaţa Unirii, cen­trul oraşului era un munte de moloz. Statuia domnito­­rului Alexandru Ion Cuza fusese atinsă de suflul unei bom­be. Un bloc de granit de la soclul statuii era dislocat. Înainte de bombardament în piaţa aceasta fusese o clădire mare care avea la parter o cofetărie, „Corso”. Această clă­dire şi câteva din jurul ei formau acuma o grămadă uriaşă de cărămizi, nisip şi lemne, pe care trebuia să ne urcăm şi să coborâm mereu până treceam de partea cealaltă spre poştă sau spre catedrală, sau invers când ne întorceam la căminul nostru de lângă clădirea Fundaţiei Culturale. La catedrală, o cruce de marmură albă marca locul unde a căzut o bombă sovietică aruncată asupra bisericii, dar n-a explodat, cum nu explodaseră nici bombele aruncate asu­pra Bucureştilor atunci când eram în curtea cazărmii Regi­mentului de Construcţii aeronautice.

       Noi, studenţii Politehnicii, aveam căminul nostru în fostul „Internat al Fiicelor de ofiţeri”. Cantina noastră era peste drum, într-o clădire separată de „Fundaţie” doar de o grădină de flori. La subsolul acestei clădiri era instalată bu­cătăria, la parter era sala de mese cu două camere – una pentru studenţi, alta pentru profesori. Sala de mese a stu­denţilor avea mese lungi şi bănci fără spătare şi lungi cât masa. Sala profesorilor avea mese pătrate cu câte două lo­curi şi scaune obişnuite cu spătar. La etajul acestei clădiri erau dormitoarele fetelor. Mâncarea ce se servea era ace­eaşi şi pentru studenţi şi pentru profesori, în majoritatea cazurilor o ciorbă leşinată de zarzavat şi o tocană de praz cu sos de bulion şi câteva bucăţele de cartofi. Pâinea era raţionalizată şi o cumpăra fiecare cu bonul de pe cartelă. Cantina servea numai mămăligă. Bucătarul şef avea o lo­pă­ţică pe care o înfigea în cratiţa cu mămăligă şi o ştergea de marginea farfuriei cu tocană de praz. După războiul de­vas­tator Moldova a avut parte de ani secetoşi şi pământul n-a mai produs nimic. Plecau bieţii ţărani cu tot ce mai aveau de preţ prin casele lor, covoare şi haine de sărbă­toare, mergeau până în Ardeal sau în Banat, provincii mai favorizate de soartă, ca să schimbe aceste bunuri pe câte o baniţă două de boabe de porumb sau de grâu, ca să aibă ce mânca până la venirea unor vremuri mai bune. Se mai întâmpla ca pe drum să cadă din tren şi să moară câte unul, aşa cum s-a întâmplat în cazul de la Adjud.

       Pe străzile oraşului mai vedeai uneori oameni bătrâni căzând pe trotuar leşinaţi de foame. La cantina noastră, aşa cum era ea, mai veneau copii din oraş cu cutii goale de conserve, ca să adune în ele resturile de mămăligă şi sos de praz, care mai rămâneau pe farfurii de la studenţii ce primeau pachete alimentare din regiunile favorizate de soartă. Sălile noastre de cursuri erau în clădirea cea veche a „Universităţii Mihăilene” construită de Mihail Kogălniceanu. Clădirea fusese victima ocupaţiei armatei sovietice, care a folosit-o de cazarmă. Au ars Biblioteca Universităţii şi-au ars şi o aripă întreagă a clădirii vechi. Planşeele acestor săli erau construite pe grinzi de lemn. Au ars şi s-au prăbuşit. Trebuiau să se toarne planşee de beton armat în locul lor. Profesorul nostru de tehnologia materialelor de construcţii, domnul Chelărescu luase în primire lucrarea aceasta. Betoniere electrice nu se găseau. Pentru betoniere cu benzină nu se putea obţine carburant. Profesorul a făcut în spatele clădirii, pe pământ o placă mare de beton sclivisit. Pe această placă se mesteca betonul cu lopata. Munca la mestecat beton era bine plătită şi mulţi din studenţi mergeau câte o noapte sau două pe săptămână la lopătat beton, ca să-şi facă bani să plătească cartela la cantină; alţii mergeau la lucru, la Camera Agricolă, unde săpau la scos puieţi de arbori din pământ. În condiţii ca acestea am început studiile la Iaşi. Am început să pierd din putere.

       În vremurile acestea, consiliul profesorilor a decis să recuperăm timpul pierdut când n-am putut începe cursu­rile la vremea cuvenită, ne având localul necesar: vom frecventa cursu­rile a doi ani încontinuu fără vacanţă mare între ele. Examenele le vom da în sesiune deschisă tot timpul anului după cum vor fi disponibili profesorii. Eu trebuia să mă pre­zint la examenul de Geometrie descriptivă. Profesorul Mihai Şt. Botez ne oferea zi de examen în fiecare dumi­nică. N-am putut să fac rost de un curs litografiat al profesorului, dar am găsit o carte bună în limba franceză şi am învăţat după ea. Sala de examen era în clădirea universităţii vechi. Am venit înarmat cu toate sculele necesare: planşeta mare, teul cu două echere, un raportor, creioane şi o radieră. Profesorul ne-a dat o problemă: o rază de lumină de coordonate precizate întâlneşte planul unei oglinzi, cu o poziţie precis stabilită în sistemul de coordonate. Să aflăm proiecţiile razei reflectate pe planurile de referinţă. După ce ne-a dictat problema, profesorul ne-a spus că va veni peste două ore să ne ia planşele, apoi a plecat fără să ne lase nici un supraveghetor. La început am fost doisprezece candidaţi la examen; peste o jumătate de oră am rămas doar cinci, iar când a venit profesorul peste două ore eram numai trei. Am luat examenul numai doi şi acesta a fost un caz mai rar. De obicei trecea doar unul şi uneori chiar nici unul. Aşa era în fiecare duminică examenul cu M. Şt. Botez. Acum eram restanţier numai la desenul tehnic, dar la acest obiect eram restanţieri toţi studenţii anului nostru pentru că nu aveam profesor.

       Sovieticii au început vânătoarea după fugarii din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei. La Iaşi erau foarte mulţi studenţi din locurile acestea. Ruşii, cu concursul autorităţilor româneşti, îi depistau şi-i expediau peste graniţă. Nimeni nu era sigur unde va ajunge. Unii se întorceau la casele lor, alţii în fundul Siberiei. Comisia Aliată de Control, reprezentată de fapt numai de comisia sovietică, dăduse ordin ca fiecare student născut în teritoriile anexate de ei, să prezinte documente din care să rezulte unde se aflau la data începutului războiului. Locul acela era criteriul după care se determina dacă aparţii ori nu, Uniunii Sovietice.

       Dintre colegii noştri câţiva s-au prezentat imediat la comisia de repatriere: Mihai Bolboceanu, Ion Melniciuc, Vasile Glugan, Teodor Poiată şi alţii, ceilalţi s-au zbătut să rămână.

       Am mers şi eu la Liceul Decebal din Deva să cer o a­deverinţă că am fost în tabăra de vară de acolo. Directorul Sirca trebuia să-mi semneze adeverinţa, dar când am venit la el pentru semnătură a încercat să mă convingă că e mai bine să plec:

       – Drăguţule, de ce nu vrei să mergi înapoi unde te-ai născut? Acolo e bine! Am dori şi noi să facem parte din Uniunea Sovietică şi dumneata nu vrei? Nu se poate!

       La auzul încercării de refuz a directorului, secretarul Ianu mi-a luat apărarea:

       – Tovarăşe director, domnul Leahul este acela care a împrumutat o pereche de pantaloni…

       – Da? Bine! Atunci semnez! Directorul a semnat, apoi mi-a întins mâna. Tare aş fi vrut să nu i-o ating, dar nu-mi dădea mâna să mă comport ca un bădăran, aşa cum s-ar fi cuvenit. I-am întins o mână rece, am luat hârtia şi am plecat.

       La 24 Ianuarie a avut loc o mică paradă la care a defilat şi un detaşament din regimentul de infanterie, ce avea cazarma mai sus de grădina Copou. La întoarcerea de la defilare au trecut prin faţa cantinei noastre. Studenţii tocmai aşteptau să intre la masă. Câţiva din ei cuprinşi de un mare elan patriotic l-au ridicat pe umeri pe comandantul detaşamentului şi l-au purtat pe sus vreo 30-40 de metri, apoi l-au depus iarăşi jos. Cineva a raportat la partid această manifestare de simpatie pentru armata ţării. În urma detaşamentului, mai la distanţă, cam la 100 de metri, un grup de studenţi având în frunte un steag tricolor au intrat în holul universităţii vechi să semneze o telegramă de felicitare şi de simpatie regelui Mihai I-iu, cu ocazia acestei sărbători naţionale.

       Când telegrama era gata pentru expediere au intrat în acelaşi hol un grup de muncitori cu steaguri roşii. În fruntea lor era Ion Nicula, tipograful, şeful organizaţiei comuniste din oraş. El fusese informat despre pregătirea telegramei. A venit la studentul Ioniţă, care luase telegrama să o ducă la poştă, i-a smuls telegrama din mână şi a rupt-o ferfeniţe. Studenţii au protestat şi i-au huiduit pe muncitori retrăgându-se înapoi spre cantină. N-a durat mult şi au venit în faţa cantinei câteva camioane încărcate cu muncitori înarmaţi cu răngi şi ciomege şi s-au repezit asupra studenţilor care se mai găseau în faţa can­tinei. Câţiva au primit în fugă câte o lovitură mai mult sau mai puţin serioasă, dar au dispărut repede în faţa furiei a­ta­catorilor. Muncitorii au intrat în sala de mese, au spart far­furiile şi-au distrus câteva mese din cele lungi, apoi au căutat să urce sus la dormitoarele fetelor. Acestea au pro­fitat de timpul când ei se îndeletniceau cu mesele şi farfu­riile şi au blocat bine uşa de intrare la dormitoare. Din când în când câte o fată mai curajoasă se ivea la câte o fereastră cu aparatul fotografic şi lua imagini de la atac. Oamenii partidului şi-au dat seama că imaginile luate ar putea să-i dovedească părtaşi la o acţiune ne legală, s-au mulţumit cu stricăciunile făcute în sala de mese şi s-au retras.

       Am aflat că stricăciunile făcute la Căminul Avram Iancu din Cluj au fost mult mai grave.

       La Iaşi era foamete mare. Ca să mai uităm de lipsuri, în zilele de duminică, ne adunam grupuri de prieteni, băieţi şi fete, şi plecam în excursie prin împrejurimi, pe la Mănăstirea Cetăţuia, Lacul Ciric, pădurea Bârnova, satul Cucuteni unde s-au descoperit urme de aşezări omeneşti din timpuri preistorice, satul Bucium cu dealul Repedea, de unde aveam o vedere panoramică asupra întregului oraş şi multe alte locuri de acestea.

       Într-o zi, un prieten de la Litere şi Filosofie îmi zice:

       – Vino cu noi dumineca viitoare! Vom vizita în grup Mănăstirea Galata şi ai să vezi ceva foarte interesant, ceva ce n-ai să uiţi toată viaţa.

       – Dar Galata e închisoare şi publicul nu are voie să o viziteze. Nu vom fi lăsaţi să intrăm!

       – Te asigur că vom intra şi nu ni se va întâmpla nimic! Te rog să vii. E foarte important!

       Ca să nu mă arăt fricos m-am prezentat duminica următoare la locul de întâlnire. Acolo se adunase un grup mare de băieţi şi fete, unii cu chitări şi mandoline, alţii fără instrumente muzicale, mergeau în satul Galata la aniversarea unui prieten care împlinise nouăsprezece ani. Înainte de a porni la drum, prietenul meu îmi zise:

       – Vezi să nu te iei după grupul cel mare, ci să te ţii după mine!

       Am pornit cu toţii, cu grupul cel mare cântând, glumind şi râzând până am ajuns la poalele dealului pe care se află cetatea. Aici un grup de vreo şapte băieţi s-au oprit şi cu ei s-a oprit şi prietenul meu. Organizatorul grupului mic ne-a făcut semn să ne strângem mai aproape de el şi ne-a zis cu glas scăzut:

       – Fiţi atenţi! Curând vom intra în curtea mănăstirii. Aveţi grijă! Nu faceţi nici un pic de zgomot. Înăuntru este închis Mitropolitul Irineu Mihălcescu. Îl păzesc doi secu­rişti îmbrăcaţi în veşminte călugăreşti, dar ei nu sunt călu­gări. Mitropolitul a fost declarat bolnav, dar nu este. I se face un tratament special cu substanţe care produc cancer. El face apel la voi toţi care aveţi rude în străinătate să-l ajutaţi. Să scrieţi rudelor voastre de peste hotare despre si­tu­aţia în care se află el şi ele să ceară autorităţilor din ţara respectivă să intervină pe lângă guvernul român pentru sal­varea vieţii lui. Voi toţi care faceţi parte din acest grup sunteţi oameni de mare încredere şi toţi aveţi rude în străi­nă­tate. Fiţi siguri că nici unul nu este agent al securi­tăţii sau trădător. Ca semn că cele ce v-am spus sunt adevărate, când vom intra în curte el va fi scos la plimbare şi când vă va vedea se va împiedica şi va cădea în genunchi cu mâi­nile împreunate, ca pentru rugăciune. După aceea, organi­za­torul nostru şi-a consultat ceasul de câteva ori, apoi ne-a făcut semn cu degetul la gură şi-apoi înainte. Am pornit după el cu paşi atenţi spre o uşă metalică ce se afla în zid. Ne-am oprit lângă ea. La foarte scurt timp după sosirea noastră am auzit dincolo de zid un tropăit de paşi ca pe un pod de lemn. După alte câteva clipe, ghidul nostru a îm­pins uşa metalică şi ea s-a deschis fără zgomot şi noi am in­trat înăuntru. În faţa noastră, pe scara de lemn a arhon­daricului, Mitropolitul Irineu cobora ultima treaptă ţinut de braţe de cei doi călugări. Când a dat cu ochii de noi s-a împiedicat şi a căzut pe amândoi genunchii cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Cei doi cerberi ai lui ne-au văzut atunci şi ei şi au început să strige după pază, dar pa­za n-a apărut imediat şi noi am zbughit-o pe uşă afară şi am alergat din toate puterile să ajungem grupul cel mare ca­re era acum în marginea satului. Ne-am amestecat prin­tre ei, apoi unul câte unul, ne-am răsfirat pe uliţi şi ne-am întors la Iaşi. Ce s-a mai întâmplat nu ştiu. Vizita la Galata s-a întâmplat în aprilie 1946. Eu am reuşit să restabilesc legătura cu familia în iulie 1947. Mitropolitul Irineu la data aceea nu mai era printre cei vii. Murise la Agapia. Se zice că a fost otrăvit. La procesul nostru din 24 Ianuarie 1948, gardianul prim Dumitrescu de la Galata a fost con­dam­nat la doi ani de închisoare pentru ne denunţare.

       Într-o zi am constatat cu mare părere de rău că nu mai pot urca scările de la parter la primul etaj, unde era sala noastră de cursuri. A trebuit să mă opresc pe palierul in­ter­mediar ca să mă odihnesc, să-mi mai adun puterile. Toc­mai atunci a intervenit un eveniment salvator: în comuna Tătăraşi, o suburbană a Iaşului, unde se afla şi cimitirul „Eternitatea”, exista un Cămin Cultural care avea o activi­tate foarte frumoasă. Între altele, amenajase frumos mor­mân­tul lui Ion Creangă şi-i ridicaseră pe el un bust. Mem­brii acestui cămin au luat iniţiativa să ajute câţiva studenţi fără părinţi de la Politehnica Gheorghe Asachi. Să le ofere masa de la amiază timp de o lună. Majoritatea studenţilor care au beneficiat de acest ajutor erau agronomişti origi­nari din Basarabia. Au fost două excepţii: un electro-me­ca­nic Grigoriu, care avea un frate mai mare la Agronomie şi eu de la Construcţii. Prima masă ne-a fost oferită la 1 Martie 1947 de către preşedintele căminului, părintele Vic­tor Puiu şi a avut ca invitat de onoare pe părintele Ius­ti­nian Marina, locţiitorul Mitropolitului Irineu Mihălcescu care era „bolnav”. Atunci am făcut cunoştinţă şi am vorbit cu viitorul Patriarh al României. În zilele următoare am mers să luăm masa pe la casele altor membri ai Căminului Cultural. Cu alimentaţia asta mai bună m-am pus pe pi­cioare. În luna aprilie am primit o cartelă să iau masa la can­tina suedeză, care era condusă de un maior din repre­zen­tanţa Legaţiei suedeze. Mâncarea consta dintr-o pastă gelatinoasă cu un gust de peşte, în care era amestecat un praf de cacao. Avea culoarea cafelei cu lapte şi o aromă specială de la praful de cacao. Maiorul era mereu tracasat de securitate care îl bănuia de spionaj. Peste câteva luni „ajutorul suedez” a trebuit să-şi închidă activitatea din cauza acestor şicane. Au rămas însă nişte haine foarte bune şi maiorul le-a încredinţat Crucii Roşii române. Între timp, la o şedinţă de organizare pentru problemele legate de ajutoarele pentru studenţi, colegii m-au solicitat să pri­mesc funcţia de reprezentant al anului pentru aceste pro­bleme. La o altă şedinţă, pe toată facultatea am fost coop­tat într-o comisie care se ocupa de distribuirea burselor şi al locurilor din căminul băieţilor şi cel al fetelor. Aceasta era o comisie formată din profesori şi din studenţi şi avea ca preşedinte un profesor. Pierdeam foarte mult timp cu şedinţele acestor comisii şi cu delegaţiile în care eram trimis pentru a obţine diferite ajutoare materiale, dar ne­voile erau foarte mari şi mai reuşeam uneori să le mai uşu­rez, să ajut pe colegii săraci, care mai aveau şi examene de dat. Am fost trimis la Crucea Roşie ca să obţin ceva haine din cele rămase de la Ajutorul Suedez. Era vorba de nişte uniforme marinăreşti foarte puţin uzate, făcute dintr-o lână moale şi foarte călduroase. Mergând după aprobări din grad în grad, am ajuns să merg în audienţă la preşedinta Crucii Roşii pe regiunea Moldovei, doamna Ghica. Ne-a primit într-o casă de lângă Râpa Galbenă. Era o doamnă cam la 38-40 de ani, foarte distinsă şi foarte frumoasă. Ne-a primit cu multă bunăvoinţă. Am prezentat liste cu numele studenţilor lipsiţi de îmbrăcăminte de iarnă şi ni le-a aprobat pe toate. Eu am adus aprobare pentru treizeci de uniforme şi-am îmbrăcat pe toţi studenţii săraci din facultate. Distribuirea s-a făcut pe rând, direct de la depozitul Crucii Roşii. Am primit şi eu o haină de acestea, am modificat-o puţin să semene a haină civilă şi am purtat-o multe ierni după aceea.

Reclame