Lucia Olaru Nenati – sonete

scriitoare, Botoşani

Clipa de armonie

În clopote arama e tăcere
Sunîndu-şi mut ecoul de departe
Văzduhul liniştea înalt şi-o-mparte
Şi teii-şi varsă-aromele de miere.

În nori se scrie soarta ca-ntr-o carte
Sublim desenul care-n zare piere
Atît de-albastră-i calda mîngîiere
De care-n timpuri lungi n-ai avut parte.

E turla naltă o piatră din coroană
Strălucitoare ca un vis de dor
La care te rugai ca la icoană

Şi-ţi înălţai privirile în zbor
În gînduri albe, fără de prihană
Ce trimiteau spre cer al rugii cor.

Acasa visului

Somnul învie ţărmuri de lumină
Mă-nvăluie în vis himere tandre
Se-aud cîntate monotone mantre
Şi stă aproape-o linişte să vină.

Plutesc printre stafii albastre ca-ntre
Statui de iederă-n suire lină
Mă-nconjură domniţe-n crinolină
Şi curg prin ierburi sfinte salamandre.

În vis sunt o regină-ncoronată
Cu văluri albe – a liniştii mireasă
Cum în trezie nu am fost vreodată

Şi-i ţara visului atîta de frumoasă
Că nu m-aş mai întoarce niciodată
În vis mă simt de-a pururea acasă.

Să învăţăm sublimul

Opresc tăcerea cu un roi de muze
Să cînte muzici nalte şi sublime!
Să se trezească dansul în mulţime!
Şi-n cînt să fremete-ale lumii buze!

Să piară-n veci a răului asprime!
În hău să fie lacrimile duse,
De-a pururi fie rănile apuse,
Învinsă fie greaua lor vechime!

Să-nvăţăm cuvîntul „fericire”
Ce l-am uitat de-atît-amar de vreme
Să ştim simţi a clipelor iubire

Şi-atunci cînd armonii au să ne cheme
Cu glasul împletit în mii de fire
Să înotăm spre vis fără-a ne teme!

Vechimi auguste

Îşi cîntă piatra dorurile vechi
Iar trunchiul nalt cu cercuri suprapuse
Îşi nalţă-n cer a frunzelor meduze
Îngemănate suflete-perechi.

Se-ndoaie trestia-n valuri lin supuse
Apa suspină-a visului priveghi
Vechimi auguste sună în urechi
Cu doruri stinse din demult aduse.

Atîtea vaere cîte au fost
Mult plînse în vremuri grele de–ntuneric
Se descleştează în prezentul rost

Venind din hăul lor adînc himeric
Cînd toate au avut un jalnic cost
Şi-i doar speranţa ţărmul lor feeric. 

Superbie de toamnă

Sublim desenul toamnei pe coline
Şi-atît de nalt se urcă-al frunzei dor
În arămiu nervurile o dor
Simţind cum închinarea vieţii vine

Se-ntind pădurile, sublim covor
Ţesut din vrîste moi, diamantine
Tîrziul toamnei – vise de-aur, line
Şi cînt㠖galben frunzele cînd mor.

Cu-atîta frumuseţe se răzbună
Tot viul vieţii verzi cînd se închină
Furînd parcă tot aurul din lună

Să-i fie armonia-n zări deplină,
Cu glasul superbiei vrea să spună
Că-n rama amintirii-o să rămînă.

Ghioc cu visul mării

Atît de vii luminile-amintirii
Şi-atît de pline veşnic de noroc
Chiar dacă-adesea grabnicul soroc
A înclinat amar cumpăna firii.

Mereu aştepţi să iasă din ghioc
Pleiada nestemată-a fericirii
Şi-i greu în vîrste jugul stăpînirii
Blestemul sorţii ascunse sub obroc.

Nu-nveţi nicicînd, vai, lecţia să renunţi
Şi ţi-e mereu copil glasu-aşteptării
Oricîte nemaibănuite nunţi

Te încunună–n vîrstele chemării
Şi-ţi construiesc sub paşi sublime punţi
Ţie-e sufletul ghioc cu visul mării.

Poartă-mă-n vis

Poartă-mă-n vis pe braţul tău-liană
Şi lasă-mă să-ţi sorb adîncul sorţii
Exorcizînd amărnicia morţii
Să-ţi legăn sufletul în diafană

Cîntare de augur în arcul porţii
Şi-mbracă-mă-ntr-o ramă de arcană
Să-ţi pot vrăji stihia lumii, vană
Şi să-i tocesc cu glasul moale colţii.

Nu mă slăbi din ochi nici o clipită
Iubeşte-mă cu toţi strămoşii-n suflet
Sorbindu-le puterea îmblînzită

Cînd din adîncuri urcă-al mării muget
Răspunde-i că îţi sunt pe veci sortită
Şi nemurirea-ţi voi aduce-n cuget.

Reclame