Angela Baciu – 15 poeme

poetă, Galaţi

                                         1. singura. astept dimineata

o absorbtie rece

pun degetul

pe brat venele subtiri tipa

calmul de afara scrijeleste  pielea si ochii

au spart toate cutiile muzicale

2. nici o femeie n-a venit la masa aceasta

in fata mortului se vorbeste in soapta

sufletul sta intins

 face cruce cu pamantul

sunt libera

 – o cafea, va rog!

3. in copilarie noaptea sus

pe trei ierarhi

am lovit intunericul cu pumnul

ma luam de mana cu ceilalti si

cantam prohodul

 n-am inteles de ce nu aveam voie pe pod

in orice caz nu ploua

4. n-am nici o putere sa strig in gura mare

m-am saturat pana la gat sa vad cum sunt omorati

porcii de craciun grohaie tipa se zbat

unde se duc oare?

 gandac pe perete

5. sunt fel si fel de dureri in lume

tip nu mai am piele sangele s-a subtiat intep cu acul

degetul mare

 de pe patul pliant intr-un spital de provincie

a fost scapat

un mort

6. zapada scartie sub picioare

in tot acest timp prin megafoane vocea

marilyn Monroe

canta happy birthday

 inimile barbatilor mei s-au asezat

7. am gasit un  vierme

 tropotele cailor imi sparg timpanele

imi vine sa tip.

gustul acesta de  cireasa coapta

stiu ce inseamna sa fii fericiiiiiiit!

8. in pragul casei. rasare soarele

am asteptat clipa

m-am uitat in oglinda

 fuge norocul pe langa mine vin ghicitoarele

mar copt. nu ma deochi

 perete alb

9. pe strada covaci trece o nunta

din balconul absintheriei

strig

imi fuge pamantul de sub picioare.

 voi fi

mireasa ta frumoasa

Regina din Saba

10. ieri batranul mi-a soptit la ureche

asa intinsa pe  apa esti frumoasa

avea nouazeci de ani

batranul sta acum pe marginea gropii

pamant galben aseara la opera

am vazut lebada neagra

 groparii sting tigara isi sufleca manecile

11. ma simt bine

asa sfasiata lipsesc din trupul meu

 aleg la intamplare un barbat si o femeie

trec vapoare incarcate nu dorm nici o clipa

tu imi vorbesti  despre gustul absintului

pasagerii se schimba intre ei

ii aud

 daca inchid ochii

moartea va sta la aceeasi masa cu noi

12. intr-o seara  prin iulie

spaimele  coborasera

 prin mintea mea zavorul tras

sa nu ne vada luna esarfa din par alunecase pe pat

ce dracu te uiti asa

 unde ai mai vazut tu

magnolii inflorite acelasi parfum

 dumnezeu nu se astampara si

se joaca cu noi

rupte din vene gandurile

13. nu pot  sa ies din burta noptii

am gasit o scrisoare in cutia postala  raman acolo

toate bucatile din mine cu maruntaiele intinse

 miezul zilei ne pocneste in moalele capului

femeia se culca cu altul

inchid ochii

l-am mai vazut candva

 pe hipodrom e

linist.e astept

14. mirosul de tigare m-a facut

 sa tresar

pe strada covaci merge

cu pasi repezi 

 sangele

curge de pe un deal pe altul

 femei si barbati danseaza o polka

 la capul podului

pescarusi morti

15. toate acestea nu s-ar fi petrecut imi rezemam umerii

in celula

gradina aceea e

o gura de mestecat

la balcik a

rasarit soarele

lacoma. musuroaie de furnici      

 

*

Poem 

“Cu ochiul pătat de pământesc” (Kafka)

Să mă închid aş vrea 
      în gânduri sălbăticite
      mâine este azi, 
      aşa spun mereu asemeni unei
      fiinţe abisale 
      să simt fiorul aş vrea
      odată cu sângele 
      – un contur, o linie,
      ceva mult mai aproape.
      
      Ei da, eram o tăcere, 
      erai o tăcere,
      recunoşteai – 
      TU nu mai erai acolo,
      renunţasem. cu memoria palmelor 
      ascultă cum
      bate vântul de martie 
      a desprimăvărare.
      
      Citesc Poe 
      şi din când în când mai
      trece Dumnezeu prin odaie. 
      Mă priveşte
      apoi închide fără zgomot uşa,
      imi spun trebuie să învăţ să merg
      pe drumul cel mai bun 
      ’mergi, nu te uita peste umăr,
      nu striga, 
      oricum nu te aude nimeni’
      şi aşa aruncam cu furie cu mine
      în înaltul cerului, căzând apoi pe
      genunchii ploilor rotunjiţi de timp.
      
      am învaţat să iubesc… puţin căte puţin,
      puţin
      căte
      puţin…
      
      m-am lăsat risipită în toate
      anotimpurile mă ştergeam pe frunte
      
      de tristeţe. aş fi umplut cu ea şi Dunărea şi pustia.
      
      carnea vineţie ţipă,
      pumnul se strânge a ameninţare
      „bărbia dreaptă”,
      îmi spun, „trece timpul”.
      
      pe lângă mine soarele se prelinge iar,
      am mai pierdut o zi. ce vreau să spun ?
      cum mă regăsesc după… douăzeci de ani ?
      sau mai mulţi ?
      
      N-AM CERUT NIMĂNUI NICIODATĂ NIMIC.
      
      Da, am un destin cu uşa întredeschisă –
      să rămân, să ies, spectator în fotoliul din sufragerie,
      „călător de profesie” vorba poetului.
      da,  am un destin cu uşa întredeschisă.

(volumul bilingv „Poezii – Versek”)

 

 

*

Jocul

Voi veni la miezul nopţii – 
      o cenuşă ce va reînvia. 
      sufletul
      încă zboară liber 
      ca o mireasă tânără 
      cu voalul alb de mătase,
      intrând pe uşa
      unei biserici vechi. 
      acela a fost primul JOC al
      copilăriei, spuneam. 
      iluzii vechi
      în grădina din spatele casei 
      să ne jucăm ‘de-a mama 
      şi de-a tata’
      multe urme
      în piatră am lăsat, 
      departe de crinii înfloriţi, 
      de ierburi
      pline de rouă
      de pe o zi pe alta 
      nu te mai recunoşti,
      chipul parcă îţi seamănă, 
      aceeaşi ochi,
      acelaşi zâmbet, te recompui
      până primul rid pe frunte strigă,
      suntem un stol de vulturi.
      să ne jucăm 
      apoi ‘de-a mirele şi mireasa’ 
      aud şi acum,
      parcă nisipul
      curgând încet în clepsidră
      cearceafuri de mătase roşii ,
      femeia aceasta cu gura
      ei caldă, fără moarte,
      el cufundat pe de-a-ntregul
      în părul ei lung, negru. bărbat
      şi femeie nimeni n-o să-i audă departe de lume,
      fugari şi te întrebi ce faci cu
      atâta tristeţe, unde o aduni,
      ai vrea să risipeşti toate umbrele trecutului
      şi ştii, trebuie
      să tăvăleşti URA prin praf,
      s-o calci în picioare,
      s-o scuipi s-o drăcui,
      apoi
      să te ridici senină să nu mai laşi pe nimeni să răscolească rana,
      să dai drumul sângelui să rodească şi
      în faţa lui Dumnezeu singuri să ne rugăm.
      căte ferestre ai deschis pentru mine, iubite
      căte jocuri ai invăţat şi inventat pentru mine, iubite…
      toate le-am aşezat la un loc
      să-mi pun ordine-n gânduri –
      ştiu, nimic nu va mai schimba orizontul,
      curcubeul nu va mai fi acelaşi,
      pe cel în care am crezut l-am uitat –
      ştii, nu de tristeţe fug,
      nu de singurătate,
      fug de dragoste.
      de nu m-ar mistui prea devreme
      bătrâneţea..
      se furişează la urechea mea, mă mângâie gura sa,
      mă caută, ma muşcă să mă
      trezească, ar vrea să simt cum curge sângele prin vene
      ce joc mai e şi ăsta,
      cum se joacă jocul acesta ?
      de pe un picior pe celălalt sar ca într-un joc de şotron
      desenat cu cretă pe un asfalt imaginar.
      nu mai suntem copii, am ajuns oameni trişti,
      ei da, murim puţin căte puţin.
      să mă ascund în fundul pământului aş vrea,
      să nu mă găsească nimeni,
      să mă uite timpul în văgăuna vieţii,
      nu-mi place jocul acesta – e un joc dur
      al indiferenţei, al bolii, al nebuniei.
      au secat parcă toate izvoarele, cerul s-a închis,
      nu mai vedem nici luna,
      am închis fereastra să nu-ţi fie frig.
      măine va fi mai bine, iţi promit. îmi aşez
      din nou palma pe fruntea ta rece, ştiu, e mai bine aşa,
      voi fi şi măine tot aici lânga tine.
      basmul nu mai e basm,
      jocul nu mai e joc,
      simt miros proaspăt de magnolii.
      
      II
      
      mereu iţi spuneam
      amândoi înaintăm odată cu sângele ca un ecou,
      o umbră goală
      cu sufletul pe dos.
      lumea noastră curge din silabe ,
      uitarea va veni mult prea târziu
      m-am ascuns încet spre râdacini, am măngăiat
      neinţelesele tăceri.
      cu ce plătim durerea? acele cruci de piatră
      răsturnate peste morminte vechi ?
      vin către tine, ridică-te,
      mâinile acestea, pe care le iubeşti,
      te aşteaptă,
      te încarcă de viaţă
      îţi lasă urme adânci
      pe pielea ta încă tânără,
      urme care vor dăinui multă vreme de acum inainte.

(volumul bilingv „Poezii – Versek”)

*

Scrisoare pentru mama

  I

De Paşti,
Am ajuns la 38 de ani
şi am trăit mai mult decât alţii
în 80, ce spun, 100 de ani,
pielea mea transparentă,
de copil
timid, prea timid,
cu ochi mari, negri,
plângeam din orice,
firavă cum eram,
mă împleticeam la fiecare pas,
mâna mamei – dreapta
– îmi strângea încheietura
să nu cad.
ce picioare frumoase avea mama,
în sandale grena cu
tălpile groase şi taior la modă,
„sare şi piper”, ce denumire
mai era şi asta, taior pipit,
se numea
EU
Nu aveam nici un rost,
MAMA ERA SINGURUL MEU ROST !
şi îmi doream să fiu ca ea.
ADOLESCENŢA – un fel de
muţenie
fără chip
cu poza lui Nichita lipită pe uşă,
o oarecare luciditate,
spintecam
în fiecare zi dezordinea
din suflet de sus în jos
şi priveam prin fereastra dormitorului
Biserica Trei Ierarhi.
în fiecare noapte scriam în jurnal,
tare îşi mai dorea mama să citească măcar două rânduri,
să vadă ce scriu
despre ea.
adormeam.
până la 9 ajungea pojghiţa aceea lucioasă a nopţii.

II

şi brusc mi-am dat seama că toate amintirile mele,
ale noastre,
mă însoţesc, merg cu mine peste tot.
păna la 9 ani ce-a fost ?!
zâmbetul mamei, sticlele de cico, căţelul roz din pluş,
luat pe-o trotinetă verde, răţusca brodată de deasupra uşii
(când am plecat a rămas acolo)
trandafirul din broşa mamei,
inelul ei cu piatră albastră, purtat
pe inelar.
până la 19 ani ce-a fost ?!
am redescoperit jurnalul, meditaţiile, nesfârşitele probleme
de matematică din gheba, comentariile literare, examene,
prima întâlnire la Pescaru, într-un început de toamnă,
un film la cinematograf,
stăteam în ultimele rânduri să ne ţinem de mână
disperarea de a trăi mai repede, de a iubi
totul
deodată, de a râde,
bucuria plimbărilor
pe ‘libertatea’ văndută ieftin.
ce frumoasă era Dunărea
din ochii mei de atunci !
DA, ACEI ANI I-AM PIERDUT PENTRU TOTDEAUNA.
cu timpul m-am văzut mai bine,
am ales să nu fiu niciodată singură,
mai ales în ziua
nunţii. mireasă tânără în caleaşca trasă de cai albi,
mama-tata-eu-tu ,
m-am cercetat de atunci
pe toate feţele –
luna de miere într-un hotel vechi, de provincie ,
apoi
fericirea de la malul mării, l-am adorat, l-am privit dormind,
l-am iubit, i-am citit toate versurile mele m-a ascultat
mereu
mereu
eu şi el într-o fotografie, la mare, cu pălăria de pai
albastră şi doi câini uriaşi –
simţi nisipul fierbinte şi astăzi,
îl mai simţi?
lung şi chinuitor început, ştiai mamă ?
în locul în care respiram eu, erai şi tu…
trecut-au anii…
aşa cum trăia el, trăiam şi eu,
cu forţă,
cu disperarea, cu nebunia de a mai câştiga o zi,
de a învinge.
la 28 de ani… am avut o revelaţie :
IADUL E AICI PE PĂMÂNT !
printre noi, viaţa nu ne aparţine
trăim haotic, străini,
fără umbre – destinul este mereu cu un pas înaintea noastră
şi hotărăşte.
trăiam doar clipa,
apoi am înţeles –
în spatele aparenţei nu există decăt VIDUL!
nu mai aveam nimic,
doar încleştarea,
echilibrul nu mai exista, s-a prăbuşit
odată cu tinereţea,
odată cu străngerea mâinii mamei
odată cu BOALA.

III

joc trist, durere permanentă
recunosc, trişez mamă,
confecţionez noaptea iluzii,
îmi impun fericirea şi sperii moartea, o alung,
trişez furând din tinereţea altora, am devenit un
personaj ideal,
un simbol al puterii şi energiei,
ori tu ştii, mamă,
dincolo de fiinţa mea
nu e decât deşertul.
După… 30 de ani, mamă, nu mai există jurnal, nu mai există
timp, totul se scrie pe suflet şi pe chipul meu,
cu
litere mari, acum poţi să mă citeşti, mamă, trăiesc
între viaţa adevărată şi propriile mele halucinaţii.
Lumea fantasmelor a devenit o poartă,
O altă poarta…


(volumul bilingv „Poezii – Versek”)

      
     

Reclame