Radu Florescu

poet, Piatra Neamţ

Dimineaţa devreme

nopţile astea la întâmplare îmi deşiră

carnea sufletului.

nimeni nu ştie de ce.

dimineaţa devreme străzile sînt pline

cu irişi imenşi, cine pleacă regretă

cine rămâne acum

are parte de încă o noapte fierbinte.

cei mai mulţi au început să-şi facă bagajele.

Peste înaltul pământului

un timp am sperat, am pus semn vieţii.

am văzut drumul care duce adînc în prăpastie

şi lasă urme adînci în care sapi de dimineaţă pînă

după rădăcini, focul arde încet.

nu se întîmplă nimic

atunci cînd plouă din înaltul cerului

peste înaltul pămîntului.

pornit la drum într-o altă lume

prin aerul rece cauţi casa în care ai trăit

casa care poartă şi acum varul alb pe pereţi

ca o zăpadă vie şi tremurîndă.

* * *

cînd ploaia va mătura munţii

va fi ca un semn.

neîndoielnic timpul

va frăgezi luna pe cer

în aşteptarea iubitei.

Dimineaţă de iarnă

o dimineaţă în care înveţi să trăieşti

se pierde brusc în linia orizontului,

o dimineaţă austeră departe de casă

pare profund de nedreaptă,

ar fi trebuit să ştiu că orice destin

e mai mult întîmplare

că între timp zăpada şi frigul te ţin în casă

că nu există de fapt o ordine a lumii

unde cel care pleacă se va întoarce

scăldat de lumină

chemat în secret să beţi cafeaua împreună.

O lume numai a ta

mă sprijin de zid cu speranţa că mîine

voi fi cît se poate de clar.

dar ştiu îndoielile mele se scriu singure

se ascund în secundele grase năucite de viaţă

întoarse din drum însetate de lumina

din spatele ferestrelor.

aici trăim noi.

aici învăţăm cum poţi inventa o lume a ta

o lume care nu spune nimic celorlalţi.

te aşezi pe scaunul gol cu faţa la zid

mîna ta dreaptă tremură

apeşi cu putere pe hârtia de scris

şi vezi cum ultimul cuvânt

porneşte ca un glonţ

spre tîmpla ta năpădită de griji.

Exerciţii de dragoste

la o oră tîrzie în noapte un amestec de stări depresive

e tot ce mai am disponibil.

la început eram convins că orice risc

mă apropie inevitabil de tine.

am parcurs drumul o dată şi încă o dată

cu speranţa că tu mă aştepţi.

eram legaţi unul de celălalt prin văz şi auz

prin exerciţii de dragoste aparent amînate.

o seară cu tine făcea posibilă viaţa

dar nu suficient să pot pleca mai departe.

pînă la urmă am înţeles cît eşti de reală

cum construieşti pentru mine în grabă

o pădure întinsă amăgitoare unde mă laşi

să îmi fie teamă, aici îmi regăsesc neputiinţa

furia şi gloria toi ceea ce era fără cusur altădată.

acum cînd îmi aparţin din ce în ce mai puţin

mă simt pregătit

dar tot mai des mă gîndesc

cum ar fi. fost viaţa mea iară tine.

Nopţi fără lună

ziua de azi vine ca un dar. memoria începe să freamăte

învelită în cruste de gheaţă, mărăcinii sînt la locul lor

iarba de mare taie spuma valurilor ca un

înotător de elită.

adunat pe tălpi cu ani în urmă

pămîntul îmi arată drumul spre casă.

aici caut cu disperare un loc de odihnă.

trăiesc între două lumi care mă vor

trăiesc între două lumi aproape singur.

învins de cîmpuri energetice care-mi

radiografiază viaţa de la un capăt la altul

nu mai ştiu cine sînt.

mă îngrijorează doar nopţile fară lună atunci cînd

întunericul îmi cotrobăie prin sînge simulînd veşnicia,

ca un înotător de elită cu o lovitură de braţ

despart ziua de noapte

viaţa de moarte

şi ies în lumină.

Când disperarea face risipă

e timpul să-ţi asumi alcătuirea nimicului

e timpul să observi că zilele trec şi cuvintele

nu mai spun mare lucru, ferit de lumină

aştepţi cu un tub de analgezice alături

un mesaj de la cei plecaţi.

un mesaj care să te bucure acum cînd disperarea

face risipă, priveşti spre fereastră şi vezi

că peste anotimpuri creşte pămîntul.

fără voia ta structuri energetice îţi părăsesc trupul.

eşti obosit.

dar spre marea ta uşurare zilele trec levitînd peste patrie.

Un timp cunoscut

cît de uşor trece viaţa dintr-o parte în cealaltă.

cu timpul dai uitării

ceea ce azi îţi pare important.

uneori eşti rama din care lipseşte pictura

alteori eşti conturul luminii

strecurîndu-se printre brazi.

înlăuntru sînt zilele

în afară sînt anii tăi risipiţi ca o provocare,

prins între două lumi care se zidesc

continuu una pe cealaltă

afli cine mai are nevoie de tine.

atins de rugină

acum poţi pleca să înveţi să iii singur,

rătăcind pe străzi îţi întrebi sufletul

ce fel de om eşti.

cu greu găseşti drumul printre atîtea amintiri

şi oameni înalţi.

atent la tobele care se aud în tot trupul

anunţînd stingerea se destramă parcă un timp cunoscut.

privită prin ochii mei luna dizolva cu migală

întunericul într-o baltă pe marginea drumului.

privită prin alţi ochi luna

fremăta ori de cîte ori viaţa îşi pierdea strălucirea.

aproape uitasem cît de uşor se surpă

peste ziua de azi

ziua de mîine.

Toamnă în cer

cad fructe din cer semn că prin livezile raiului

a fost o toamnă bogată.

ziua de ieri o amintire a oaselor albe

sub care creşte ziua de mîine.

te tulbură doar secunda grea

care sfîşîie pielea timpului cu multă precizie.

un copac roşu îţi creşte în sînge

iar dimineaţa devreme aduni

globulele albe şi roşii ca pe un dar.

te pregăteşti s-o iei de la capăt odată cu seara

o muzică a trupului închipuie nordul şi sudul.

eşti fericit şi-abia mai respiri.

Călător într-o barcă pustie

aleg drumul pe care voi merge, aproape

de mine cîmpul mirosind a mirişte arsă

taie orizontul în două.

îmi aduc aminte că n-am ieşit

din văile neguroase decît o singură dată

şi atunci vedeam lumea ca o livadă de meri

neştiută de nimeni.

aici eram în plină viaţă

mereu rămas în urmă coborît de pe trepte

arătat cu mîna.

în fond făceam parte din spectacolul lumii

iar lumea se hrănea cu visele mele.

uneori luminam ca un far

dar marea cobora mult sub pămînt

iar eu continuam să vîslesc

călător într-o barcă pustie.

cît era ziua de lungă scrutam orizontul

în speranţa că un om îmi va face cu mîna.

Am sufletul greu

cînd duci totul în derizoriu nu-ţi mai rămîne nimic

intri într-o casă ieşi din alta

umbli pe străzi noaptea tîrziu căutînd o ieşire.

pustiul cărnii freamătă de atîta viaţă.

venit din veacul trecut sînt un om viu

gata să se strecoare în biografiile voastre.

am pentru voi zahărul în sînge stresul insomniile

şi un întreg arsenal de depresii.

mai am pentru voi dragostea şi un cîmp albastru

plin cu flori de cucută unde să vă plimbaţi

ori de cîte ori vă simţiţi sufletul greu.

atît de greu încît din obişnuinţă

în jurul vostru totul se prăbuşeşte.

venit din veacul trecut nu vă mai ascund nimic.

port in suflet o mare şi nesfîrşită tristeţe

care nu vă costă nimic.