Andra Rotaru în dialog cu Magda Cârneci – „Adeseori numai catastrofele, naturale sau personale, ne mai pot zdruncina suficient de puternic ca să ne scoată din torpoare şi iluzie”

  Poetă, eseistă şi critic de artă, Magda Cârneci a absolvit Facultatea de istoria şi Teoria Artei a Institutului de Arte Plastice„Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, în 1979. A obţinut un doctorat în istoria artei la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris, şi a condus timp de mai mulţi ani Institutul Cultura! Român din capi­tala franceză. Acum este redactorul-şef al recent relansatei reviste „Arta”. Cel mai recent roman al scriitoarei se intitulează„FEM”şi a apărut în 2011, la Editura Cartea Românească.

Andra Rotaru: „Un om care e ascultat cu adevărat de alt om e ca şi cum ar vorbi lumii întregi”, scrieţi în des­chiderea romanului FEM. Există o funcţie socială a di­alogului, a repunerii unei persoane într-un mediu viu, activ, prin acest fapt normal, al ascultării de către un interlocutor? Către ce duce reversul?

Magda Cârneci: Când am scris fraza de mai sus, am avut în vedere un schimb autentic de substanţă umană în­tre doi convorbitori, ceea ce se întâmplă destul de rar. De cele mai multe ori, un om nu vorbeşte din eul lui profund, fragil şi ireductibil, ci din unul dintre multe­le euri care-l alcătuiesc şi îl circulă. Iar cel care ascultă, nu ascultă nici el din eul lui adânc, primitor şi compatisant, ci din unul dintre eurile superficiale, fragmen­tare, care îl alcătuiesc şi îl circulă. Numai în clipe rare, când cei doi coincid empatic în deschiderea lor inte­rioară, se întâmplă acea stranie impresie că de fapt un om vorbeşte întregii umanităţi. Sau că umanitatea îşi vorbeşte sieşi, de la om la om. Pentru că în fiecare din­tre cei doi se atinge un vârf concentrat al umanului, sau un abis de veritabilă umanitate. Dacă acest lucru nu ni se întâmplă măcar de câteva ori în viaţă, ceva important din noi se poate chirci, se poate evapora, pentru că nu a „degustat» această experienţă esenţială care să-i dea adevăratele repere posibile ale propriei lui umanităţi. Dacă nu avem astfel de dialoguri în via­ţa reală, le putem găsi câteodată în cărţi.

A.R.: Volumul FEM se dezvoltă sinestezic, momentele şi stările personajului narator trec unele într-altele, aces­ta se descoperă în faţa cititorului. „De ce doar anumite momente ne bântuie, revin, ne electrizează memoria?”

M. C.: Este întrebarea-cheie a cărţii, pe care o lansez re­petat cititorului, presărând tot felul de semne şi urme prin text, ca o enigmă care-şi conţine încapsulat răs­punsul. Cred că este evident pentru fiecare om că me­moria noastră selectează aparent întâmplător anumite momente stranii, intense, care o bântuie sau o înflăcă­rează, după o regulă psihică care ne scapă, dar pe care o putem descrie şi chiar intui. E ceea ce vrea să sugere­ze, să „moşească» romanul FEM. Căci din însumarea acestor momente intense, aparte, se alcătuieşte final­mente „imaginea esenţială» a vieţii noastre, savoarea unică şi delicată, timbrul de nerepetat al fiecărei exis­tenţe individuale, acea mică „nuanţă» care suntem fi­ecare din noi din umanul complet, din „omul univer­sal» -, şi care poate că rămâne după noi într-o memo­rie intemporală a speciei.

A.R.: Atât unele dureri, cât şi unele momente unice, de bine, ne trezesc din amorţeală şi ne fac să ne simţim

întregi. Ne raportăm la ele atunci când simţurile par că sunt blurate (înceţoşate), atunci când ne e dor de noi, de manifestarea noastră reală.

M. C.: Problema esenţială a oamenilor, mi se pare mie acum, este că ei nu funcţionează la întreaga şi adevă­rata lor capacitate, că trăiesc cumva adormiţi, aneste­ziaţi, că se mulţumesc adeseori cu o existenţă inerţi­ală, mecanică. Numai unele momente de imensă bu­curie sau de intensă durere îi scot din repetitivitatea zilnică adormitoare şi-i „trezesc» cumva la o fiinţă a lor mai vie, mai cuprinzătoare, la o existenţă a lor mai adevărată. Oamenii au însă posibilitatea transgresării de limite, depăşirii de bariere interioare, posibilitatea auto-transcenderii, măcar fragmentar, măcar tempo­rar. Dar o enormă inerţie fizică şi psihică, dublată de o torpoare indusă social, îi privează de capacitatea lor metafizică, trans-umană, care există in nuce în toţi.

Este rolul literaturii, cred, alături ( de alte tipuri de texte, să le aducă aminte oamenilor, cu blândeţe, cu graţie, sau dimpotrivă cu revoltă şi exasperare, despre această şansă a WM depăşirii de sine.

A.R.: Apariţia în roman a unui băiat, Radu, trezeşte pentru prima dată , personajului narator nevoia de a scrie. Sunt inspiraţia şi actul creator legate de schimbările hormonale, de puseurile îndrăgostirii? Se menţin de-a lungul vieţii precum nişte M barometre care prevestesc iar o perioadă fertilă din punct de vedere creativ?

M. C.: Există o rădăcină comună, o în­rudire profundă între îndrăgostire şi inspiraţie, anume intrarea într-o vibraţie emoţio­nală mai intensă, într-un freamăt emoţional şi fiinţi- al, care poate să declanşeze anumite conecţii mentale, altfel imposibil de provocat, de atins. Şi, prin aceste conecţii, noi putem avea acces, fulgurant, îmbătător, la un nivel al nostru mai fin, mai înalt, la o anume dez-limitare interioară, senzorială-psihică-intelectuală. Aceasta se poate întâmpla la prima îndrăgostire, dar poate reveni de-a lungul vieţii, de câte ori nivelul de intensitate emoţională necesar e atins, fie printr-o nouă îndrăgostire, care poate surveni şi la 80 de ani, fie printr-un entuziasm de o natură sau alta, printr-o înflăcărare spirituală, un puseu mistic, sau prin surve­nirea „graţiei estetice». Altfel spus, aceasta e inspiraţia, o intrare într-o vibraţie emoţională superioară, care în cazul artiştilor poate surveni şi spontan, sau pregătită de interiorizare şi reculegere, căci e darul lor natural – un „drept din naştere» al tuturor oamenilor, care în cazul artiştilor e mai exacerbat.

A.R.: în perioada studenţiei, personajul narator cunoaşte spaima unui teribil cutremur, care a distrus „un sfert de oraş şi a ucis mii de oameni”. Ce se întâmplă cu percep­ţia sa despre lume şi despre propriul trup şi fragilitate?

M. C.: Revenim la ce spuneam mai înainte, adeseori nu­mai catastrofele, naturale sau personale, ne mai pot zdruncina suficient de puternic ca să ne scoată din torpoare şi iluzie, să ne trezească la noi şi la realita­te. în restul timpului trăim în imaginaţie, în repetitivitate, într-o lume prefabricată. Problema este cum să ajungem să ne zguduim singuri, să ne provocăm singuri, prin mijloace mai blânde şi mai la îndemâ­nă, ieşirea din această mecanicitate a perceperii rea­lităţii şi a noastră înşine. Un anume fel de literatură poate ajuta, este încredinţarea mea, în sensul acesta, o literatură care relatează experienţe autentice de ie­şire din automatism, de accedere la „partea cealaltă”. Această „vedere trezită» poate avea aspecte teribile, în­spăimântătoare, dar poate da acces şi la stări de gra­ţie, binefăcătoare, integratoare. Acest aspect „soft» al trezirii la sine e cel pe care am ales să-l descriu şi să-l dezvolt în FEM. Există nenumărate modali­tăţi prin care absenţa reală a iubirii din  cuiva, poate fi retrăită prin ochii altcuiva, şi chiar încurajată, „o femeie trecută poate încuraja discret, cu tan­dreţe, apropierea bărbatului ei de o femeie mai tînără şi se poate bucura de scânteia reînviată din ochii acestu­ia. Sau felul în care, uitată de toţi, o fe­meie foarte bătrînă se devotează câini­lor şi pisicilor, şoarecilor şi păianjeni­lor, şi-şi iubeşte florile din ghivece cu o mistică dăruire”. în fragmentul din FEM din care citaţi, încerc să transmit o idee „expandată» despre iubire, ie­şită din tipare. Exemplele menţionate provin din realitate, sunt relatări ale unor femei reale, sau sunt observaţii asupra unor femei adevărate. Cred că trebuie să accedem la o concepţie mai puţin egoistă despre iubire, o iubire mai încăpătoare, în care intră multe forme de sentiment şi multiple forme de fideli­tate, care astăzi nu sunt suficient considerate, sunt delăsate, sunt ignorate, sau sunt chiar ridiculizate, şi care ne-ar putea ajuta să dezvoltăm o afecţiune atotcuprin­zătoare pentru oameni, lucruri, animale şi lume.

A.R.: Ce ştiu oamenii despre iubire, şi ce ştiu celelalte forme de viaţă sau natura, despre ea?

M. C.: Oamenii ştiu despre iubire ceea ce au văzut şi au învăţat, ceea ce au imitat de la alţi oameni, sau ceea ce instinctul îi face să creadă că e iubire. Dar iubirea de o anume scară şi intensitate, care te leagă empatic de ce­lelalte forme de viaţă şi de natură, şi chiar de cosmos, nu e chiar la îndemână, nu e spontană decât în cazuri rarisime. Sămânţa ei există în noi, e o „genă spirituală» încă neactivată, ea trebuie moşită în noi, trebuie stâr­nită, aprinsă, trebuie apoi cultivată, şi aici, cred, iarăşi, că literatura, aşa cum o văd eu, aşa cum am încercat să o practic în FEM, poate juca un rol provocator, catali­zator. Şi atunci, în anumite momente de „graţie empatică», poţi simţi că toate formele vii din jur îţi răspund cu o iubire egală…

 

(revista de cultură Hyperion)

Reclame