Adrian Alui Gheorghe în dialog cu Dimitrie Grama – „Să fii fiul mai multor patrii este, în fond, o şansă enormă..”

Dimitrie Grama este născut la 25 octombrie 1947 la Reşiţa. La Stockholm a luat un Master of Science la Facul­tatea de Ştiinţe şi apoi a făcut medicina la faimosul lnstitut „Karolinska„. După aceea a lucrat ca doctor chirurg la diverse spitale, unele renumite cum ar fi Upsala University Hospital (unde a stat 11 ani), Liverpool University Hospital, Norfolk & Norwich University Hospital, King Abdul Aziz Teaching Hospital în Arabia Saudită, acum în Gibraltar etc. Prin 1985-86 a publicat cîteva poezii în ziarul lui Virgil Ierunca, ,,Limite”, la Paris. Din anul 2000, cînd a debutat editorial, a publicat: „Făptura cuvîntului„, „Pasărea melancoliei„, „Vînătoare de umbre„, „Elegiile depăr­tării„, „Suflete atîrnate de catarge„, „Neguţătorul de imagini„, „Voi lua cu mine noaptea„, „Dă-mi mîna ta, străine” şi „Bastian şi alte confidenţe” etc.

Adrian Alui Gheorghe – Rătăceşti, dragă Dimitrie, în­tre Danemarca, Anglia, Spania, Franţa, România (şi alte ţări inventate sau nu) cu lejeritatea unui „cetă­ţean al lumii” neatent la graniţe, tăind cu bisturiul în carne vie, pansînd cu poezie ceea ce ai rănit… Cum ai ajuns în Danemarca, a doua ta ţară…? Sau a cîta e? Cum ai ajuns acum să fii rezident în Gibraltar?… ? Cît de comod e să fii fiul mai multor patrii?

Dimitrie Grama – Intr-adevăr, sunt un „rătăcit“ cetă­ţean al lumii, dar nu un dezorientat şi în structura mea umană, nu un dezrădăcinat, cu toate că am pă­răsit fiziceşte România acum aproape patruzeci de ani. A doua „patrie“ este nu Danemarca, unde am un domiciliu, ci Suedia, care m-a acceptat atunci la începuturi şi care mi-a acordat cetăţenia suedeză acum treizeci şi cinci de ani. în Danemarca trăiesc doar de vreo opt ani. Cînd am părăsit România (cu lotul naţional de atletism, eram alergător de sprint!), nu mi-am imaginat că voi rămîne în Suedia, deoa­rece bunicii mei trăiau la New-York şi bineînţeles că năzuiam să mă alătur rudeniilor de acolo. Toc­mai atunci războiul din Vietnam era „evenimen­tul“ timpului şi Suedia, împreună cu URSS şi alte ţări socio-comuniste, era foarte angajată în critica vehementă a Statelor Unite. Ambasadorul ameri­can la Stockholm a fost rechemat la Washington şi mie, la Ambasada Americană care trebuia să-mi acorde viza de emigrare în SUA, mi s-a spus că nu se poate să o primesc deoarece eram conside­rat refugiat politic în Suedia. Astfel plecarea mea în America a fost amînată un pic şi în primele pa­tru luni am învăţat atît de performant suedeza încît am putut relua studiile universitare la Stockholm. Bunicii mă înscriseseră la Columbia University şi americanii pînă la urmă mi-au aprobat viza de ple­care în SUA. Fascinantă parte a lumii America asta! Cu doi prieteni americani din Philadelphia, am străbătut-o de la un cap la altul şi am încercat să mă adaptez la mentalitatea americană, dar mi-am dat seama că sunt prea „european“ şi m-am întors în Suedia, unde mi-am terminat studiile de medi­cină şi apoi am profesat pînă în anul 1993. Au ur­mat aproape trei ani de „sejour” în Arabia Saudi­tă, numită şi „închisoarea de aur“, dar unde eu şi familia mea ne-am simţit foarte bine şi cel puţin două triburi saudite, Al Yarbi şi Al Yami, au dorit să ne „adopte“, să rămînen acolo pentru totdeau­na. Nu am rămas, dar şi acum îmi aduc aminte cu mare plăcere de acel colţ de lume şi mai ales de pri­etenii arabi, de la care am învăţat multe lucruri des­pre ce înseamnă devotament. A urmat apoi Anglia şi pînă la urmă Danemarca, această „Italie Nordi­că“, unde noi ca români ne simţim aproape ca acasă. Soţia mea, Livia Ante, a crescut în Franţa, la Paris, unde şi-a făcut studiile de arte plastice şi unde a profesat cu succes în tinereţe. Un timp a făcut parte din Grupul de pictură „Van Gogh“ de la Auvers sur Oise, acolo unde Van Gogh s-a sinucis. Am trăit un timp în sudul Franţei şi fiul nostru, Dan, este năs­cut la Narbonne. Să fii fiul mai multor patrii este, în fond, o şansă enormă… Ca să te găseşti pe tine însuţi trebuie să ieşi din tine, să te cauţi peste tot pe unde există oameni, pe unde te-ai fi putut naşte chiar tu, dacă şi conjuncturile ar fi pus umărul. Eu sunt rodul multor conjuncturi favorabile.

A.A.G. – Se zice că un om visează numai în limba ma­ternă… Poţi confirma (sau infirma) acest lucru?

D.G. – Bănuiesc că această expresie reprezintă doar o metaforă, o parte din poezia originii, a rădăcinilor. Eu visez de obicei în frînturi de propoziţii, un fel de gîngurit de copil imbecil şi asta se mai combi­nă şi cu impotenţa acţiunii. Recunosc că am avut momente rare de luciditate în vis, cînd un flux de cuvinte vrăjite îmi inunda cugetul şi care păreau că vor rămîne acolo întipărite etern în memorie, dar cînd „starea” de vis se destrăma şi încercam să îmi aduc aminte şi să notez „revelaţia” respectivă, nu­mi găseam cuvinte în nicio limbă. Nu sunt în sta­re să spun nici da, nici nu, dar cred că poeţii au dreptate. Mă alătur lor, din principiu şi din interes, căci cine ştie, mă vor privi cu mai multă îngăduinţă dacă le sunt solidar…!

A.A.G. – Cum ai ajuns la poezie? Poezia e expresia su­ferinţei, pentru un exilat, aşa cum o vedea Ovidius, în „Tristele” sale sau e o bucurie firească de a vorbi pe limba universală a îngerilor?

D.G. – Adevărul este că nu prea ştiu cum am ajuns la multe din lucrurile la care am ajuns şi poezia face parte din aceasta categorie. Am observat cum mulţi spun că au simţit de mici copii o chemare spre po­ezie, inventînd diverse variante de „căţeluş cu părul creţ”, că datorită bibliotecii tatălui, sau datorită pro­fesoarei de limba română… etc. Aşa o fi, dar mie astfel de „mărturisiri” mi se par construite, artifici­ale. Cred, dar nu sunt sigur, că am ajuns la poezie prinzînd curaj să pun pe hîrtie anumite gînduri şi mai ales, la un moment dat, să am tupeul să le arăt altor oameni. De asemenea, am impresia că poezia este un complex de gînduri, un complex de expe­rienţe spirituale şi mai ales este o sinteză a vieţii în sine. Probabil la asta te referi şi tu cînd îmi vor­beşti de „limba universală a îngerilor”. Adevărata poezie izvorăşte, probabil, din străfundurile unei fiinţe umane care a ajuns la o anumită maturitate şi care are o anumită răspundere faţă de acel act „de documentare”. Asta nu necesită neapărat o maturi­tate cronologică, ci o maturitate a spiritului şi cu­getului care doar aşa se pot întîlni şi pot produce ceva personal, autentic. Eu m-am considerat mai ales un observator al lumii înconjurătoare şi ajungînd la anumite concluzii filozofice în fond, am în­cercat să le redau într-o formă concentrată, dar în acelaşi timp simplă. Sunt mai ales un fel de „destăi­nuiri” necompromiţătoare ale unor realităţi com­plexe care de fapt nu au nimic de a face cu „starea” mea sufletească atunci cînd le scriu. Am impresia că „rumeg” inconştient mult timp cîte o idee sau problemă şi aşa, tam-nesam, mă apucă scrisul (nu plînsul!) şi atunci aproape fară pauză scriu vreo do­uăzeci de astfel de gînduri. Rareori schimb cîte ceva din acest text „originar” şi, ca să mă „fălesc”, le nu­mesc poezii.

A.A.G. – Ce loc ocupă poezia în viaţa ta? Dacă n-ai fi fost poet, ce altceva ţi-ar fi plăcut să fii?

D.G. – Dacă aş fi avut talent, aş fi vrut să fiu sculptor sau pictor sau muzician, deci cineva care este me­reu expus în centrul atenţiei şi nu uitat cum sunt poeţii în vreo bibliotecă judeţeană! Dar eu nu am alt talent în afară de viteza înnăscută, de asta m-am făcut şi atlet şi, mai cred uneori, pentru scris. Cu timpul am ajuns să-mi placă să vorbesc cu mine în­sumi, aşa în scris şi cumva poezia a ajuns să-mi fie un fel de terapie preventivă împotriva unor mani­festări ale lumii înconjurătoare şi o încercare de ex­plicare a relaţiei schizofrene dintre om şi eternitate. Deci, poezia ocupă un loc destul de important în viaţa mea, ajutîndu-mă să înţeleg, ajutîndu-mă să funcţionez. Dar este ea, oare, adevărata poezie, ori este doar o amăgeală?

A.A.G. – Care ţi-au fost maeştrii? Ce scriitori, români sau străini, te-au influenţat?

D.G. – Sunt un om destul de citit, dar fară pretenţii, mai ales că am o mizerabilă memorie a numelor (compensată în schimb de memoria cifrelor!) şi de aceea bănuiesc că niciodată nu m-am avîntat în dis­cuţii despre scriitori, filozofi, etc. cum este la modă în diverse cercuri: „l-ai citit pe cutare şi cutare care spune aşa şi aşa?” şi, cu cît ştii să înşiri mai multe nume cu atît eşti mai „cultivat”. Eu consider că aşa se făleşte omul prost sau limitat în general şi de ace­ea pe cei care într-adevăr mi-i amintesc cu bucurie şi plăcere, (căci doar acesta este scopul scrisului), nu sunt chiar aşa de mulţi, dar tocmai de aceea cred că m-au influenţat. Cred că sunt sincer cînd amin­tesc aici pe Topîrceanu, Goga, Ionesco, Caragiale, Eliade, iar din „fauna” mondială pe Dante, Alexaindre, Borges, Jimenez, Fowles, Kundera şi mai ales Carlos Castaneda.

A.A.G. – Dacă ar fi să transformi într-un basm existen­ţa ta de pînă acum, cam cum ar suna, pe scurt, acest basm?

D.G. – Aşa basm scurt cred că nu există! Dar, a fost odată un tînăr care crezînd că va înţelege lumea şi-a părăsit meleagurile natale. Tot pămîntul l-a umblat acest om, şi prin multe graiuri a crezut că a înţeles rostul lumii, pînă cînd, batrîn şi obosit, s-a reîntors acolo de unde a plecat. Abia atunci, aşezat singur la umbra nucului din grădină, şi-a dat seama că lu­mea există nu pentru a fi înţeleasă, ci pentru a fi tră­ită. Cu omenie şi umilinţă, oriunde şi oricînd.

A.A.G. – Spune-mi cam ce ţi-a dat ţie poezia pe lumea asta?

D.G. – De aici oricum trebuie exclusă poezia altora, de care am devenit conştient că există trăind şi citind. Am întîlnit în România o lume vie, plină de talent şi enorm de îngăduitoare. Vorbesc mai ales de Româ­nia pentru că adevăratele experienţe „poetice“, eu ca om, le-am făcut împreună, aş putea spune, cu prietenii mei de litere de acolo. Altfel, aş putea spu­ne că poezia mi-a dat un alt fel de bisturiu cu ajuto­rul căruia să disec acest univers. Mi-este ciudă însă că nu m-am îmbogăţit pe spinarea ei lată de poezie! Că n-am reuşit să mă îmbogăţesc, fie că am fost chi­rurg pe oameni, fie că am fost chirurg pe suflete…!

A.A.G. – Cică peste vreo sută de ani se va trăi într-o Eu­ropă globalizată, s-ar putea ca întreg continentul să se numească Statele Unite ale Europei (SUE). Limba de circulaţie va fi, să zicem, engleza. Ce crezi că se va întîmpla cu actual-tînăra literatură română? Va mai rezista în concertul literaturilor (minore) care vor da buzna să se alinieze? Crezi că o va mai apăra cineva (în munţi!) cu pixul în mînă?

D.G. – S-ar putea să fie aşa, dar mă îndoiesc că Europa va deveni un fel de SUA. Limba engleză este deja limba tehnocrată a lumii, nu doar a Europei, dar eu sunt optimist cu privire la aşa-numitele „limbi mărunte“, deoarece observ cu bucurie că tot mai multă lume se trezeşte la o identitate naţională şi depune tot mai mult efort înspre păstrarea şi chiar dezvoltarea acestei identităţi. Sper din toată inima că tinerii români nu se vor lăsa păcăliţi de ispitele unui Vest amăgitor şi mai ales sper să nu abando­neze folosirea limbii române ca formă de inspiraţie şi expresie. Probabil că se vor ivi şi în România o grămadă de filfizoni şi plagiatori ai Vestului acum în această perioadă mai tulbure, dar cred că va fi un fenomen trecător, de moft. Sunt convins că vor continua să apară suflete pure, originale şi pline de talent prin coclaurile moldovene şi ardelene. Doar să fie cineva acolo să le pună pixul în mînă. Singura şansă de dezvoltare creativă şi poate chiar spiritua­lă pe care o are Europa la ora actuală, este tocmai menţinerea şi încurajarea acestor visători pe limba lor!

A.A.G. – Am mai mulţi prieteni (cred) în Europa, tră­itori în limbile de circulaţie importante… Oricîte eforturi au făcut să cunoască literatura română din bibliotecile .or publice, a fost imposibil… Ce crezi că lipseşte literaturii române actuale să depăşească bariera de receptare europeană?

D.G. – Intr-adevăr, pare trist la prima vedere, dar nu este tocmai aşa. Sunt cîţiva români care au influ­enţat arta şi literatura modernă şi care sunt enorm de cunoscuţi în Vest. Ajunge doar să-i amintesc pe Tristan Tzara, Brâncuşi, Eliade, Ionesco, Cioran şi aici m-a lăsat în pană memoria numelor, dar mai sunt mulţi alţii. Am impresia că România acordă recunoaştere şi sprijin doar românilor din ţară, traducîndu-i în diverse limbi, încercînd mereu să-i lanseze etc. şi uită că sunt mulţi români creativi în diaspora care, prin simbioza de existenţă cu o altă lume, ajung să dezvolte forme de expresie artisti­ca mult mai pe înţelesul Vestului, decît cei din ţară. Mulţi scriitori şi poeţi eminenţi în limba româna nu prea sunt înţeleşi aici şi din cauza traducerilor de calitate mediocră făcute de „experţi“ pur români. Cei mai buni traducători în engleză sunt englezi care ştiu şi româneşte ş.a.m.d. în concluzie, cred că România ar face bine dacă ar încerca să se intere­seze puţin mai serios şi de creatorii din diaspora şi să încerce să promoveze cultura română indiferent de spaţiul geografic. încet, încet şi cu ajutorul activ al celor din diaspora s-ar putea, probabil, ajunge la alte rezultate de expunere şi recunoaştere ale cultu­rii române în alte ţări.

A.A.G. – Trăim vremuri în care totul pare să se subsu­meze scopului. Crezi că literatura a scăpat de aceasta desfigurare? Cîte parale mai dă europeanul pe poezie, pe cultură, în ziua de azi?

D.G. – întotdeauna a existat o prostituţie intelectua­lă, dar să nu uităm că mulţi din părinţii artelor au fost într-o măsură mai mare sau mai mică părtaşi la două procese simultane: creativitate contra su­pravieţuire. Fenomenul care, după părerea mea, desfigurează literatura şi artele în general, este mai curînd uşurinţa de a bombarda lumea cu o mulţi­me de creaţii lipsite de răspundere creativă, lipsite de miez şi suflet. Orişicine (chiar şi eu!) din dias­pora poate publica ce-i trăzneşte prin cap. într-un fel este bine, acest fenomen reflectînd un mare inte­res pentru literatură şi arte. Da, eu cred că europea­nul este încă interesat de poezie, de arte, de muzică şi este de datoria oamenilor de arte să găsească căi de stimulare a fanteziei consumatorului. Cu toată invazia internetului şi a „bibliotecilor site“, se vînd mult mai multe cărţi în Europa decît înaintea erei computerelor, deci interesul există! Problema este mai curînd aceea că adevăraţii „mercenari” ai cul­turii au sărăcit (biserica, marii bogătaşi, statul etc.) şi omul cu talent artistic se luptă să supravieţuiască într-o lume în care doar ştiinţa şi comerţul au mare importanţă..

A.A.G. – Poezia ta e, în multe secvenţe, încărcată de fior mistic, de căutarea revelaţiei… Cînd îl întîlneşti, de obicei, pe Dumnezeu?

D-G. – Am încercat, dar nu ştiu dacă am reuşit, să re­irá in cuvinte cît mai simple (adevărul este că nu sunt la curent cu toate neologismele limbii româ­ne!), un moment aparte din efemera existenţă a _nui suflet oarecare pierdut în această minunată aventură, viaţa. Cu toate că educaţia mea este pur ştiinţifică, sau poate tocmai de aceea, lumea materială nu a putut compensa dorinţa de înţelegere şi dialog cu ceea ce eu numesc „deitate“, sau Dumne­zeu. în fiecare zi schimb cîte o vorbă cu El, pentru că am observat că-i singur şi EL Mi-a destăinuit că nu ajunge să construieşti biserici şi alte edificii de piatră în care să te lepezi de păcate, ci s-ar bucura iacă lumea şi-ar construi un suflet lipsit de ispită, lipsit de păcat. Nu se prea pricepe la fotbal şi de ace­ra nu-i ascult sfaturile la pronosport!

-V-A.G. – Am auzit, între autorii foarte tineri, sintagma mnoua sinceritate”… Dar nu întotdeauna cei care vorbesc sincer au şi ceva de spus, nu-i aşa? Pe ce direcţii pariezi în evoluţia (literaturii) poeziei europene?

D.G. – „Noua sinceritate“, „vechea sinceritate“, „since­ritatea totală“, „neoconformism“, postmodernism etc., sunt nişte vorbe goale, nişte tîmpenii şi nu au nimic de a face cu actul creativ. înţeleg că lumea ad­eră la anumite partide politice, dar creaţia după în­ţelesul meu, trebuie să fie liberă. Bineînţeles că toţi suntem influenţaţi de alţi maeştri trecuţi sau actu­ali, dar asta nu înseamnă să devenim vehemenţi apărători doar ai unei căi sau forme de expresie. De asemenea, bănuiesc că în România acum, ceva mai tîrziu decît în Vest (unde fenomenul acesta a dispă­rut deja!), tinerii cred că exprimîndu-se vulgar şi lingvistic sărac sau doar în „slang“ îi fac să fie inte­resanţi şi „energetici”, cu vlagă. Nu este aşa, de obi­cei majoritatea acestora sunt destul de lipsiţi de fan­tezie şi spirit, dar recunosc că unii dintre ei pot reda o conversaţie de mahala foarte colorat. Dar asta nu este, în fond, greu, orişicine care vrea să facă aşa li­teratură se poate duce o lună de zile să stea printre ţigani, borfaşi etc., cu un maculator şi cu un pix şi poate produce „literatură“. Poezia şi literatura bună sunt mult mai mult decît atît!

A.A.G. – Cum se vede literatura română de pe acolo pe unde hălăduieşti tu? Sau nu se vede?

D.G. – Din păcate nu se prea vede, cu micile excep­ţii înşirate mai înainte. De exemplu Marin Sorescu, despre care tot citesc că este tradus, cunoscut etc…! Nu se ştie nimic despre el nici în Anglia, nici în Franţa, nici în Scandinavia şi atunci am impresia că se face un fel de propagandă falsă unor persona­lităţi culturale române. Sunt ei cunoscuţi în Româ­nia, dar intelectualii de rînd din Vest nu-i cunosc.

A.A.G. – Cînd te-ai simţit mîndru că eşti român, în toţi anii pe care i-ai petrecut în străinătate?

D.G. – Nu m-am gîndit în acest fel la apartenenţa mea română (balcanică). Am încercat să fac în aşa fel încît 

să nu mă fac de rîs, ba din contra „actele” mele să fie respectate de orişicine şi în acest fel să fiu mîn­dru că am reuşit să nu-mi fac eu ţara şi obîrşia de rîs. Sunt mîndru cînd copii mei spun că sunt şi ro­mâni, cu toate că doi sunt jumătate suedezi şi niciunul din cei trei copii ai mei nu au trăit vreodată în România. De asemenea mă bucur şi, da, sunt mîn­dru cînd România sau românii au succes şi sunt ex­puşi în mass-media mondiale ca ceva pozitiv.

A.A.G. – Cînd ţi-a fost ruşine că eşti român, în toţi aceş­ti ani?

D.G. – Personal niciodată, dar mi-a fost ruşine de ru­şinea altora. Mi-a fost ruşine să fiu martor la di­verse „fenomene” legate de acţiunile unor români şi adeseori pe nedrept confundate cu România sau majoritatea românilor. Adevărul este că un număr extrem de mic din toţi emigranţii români ne fac de ruşine aici în Vest… România, însă, nu se prea stră­duieşte să-şi creeze o imagine strălucită şi nici mă­car să „demonteze” acţiunile grupurilor etnice non- româneşti. Păcat!

A.A.G. – Ai comunicat cu diaspora culturală româneas­că? Cum se comportă românul în afara patriei sale?

D.G. – Nu am comunicat cu diaspora româna. Nu sunt cunoscut în cercurile literare române din diaspo­ra, nefăcînd parte din nici o asociaţie „de profil”. Nu ştiu exact ce să spun cu privire la comportamen­tul românilor în străinătate, dar în general eu am o impresie foarte bună, deoarece cred că fiecare om este „văzut” după propria lui măsură. Eu întîlnesc oameni şi unii dintre ei sunt români şi cu toţi aceşti oameni mă străduiesc să dezvolt relaţii umane de­cente şi atunci este bine. Din cînd în cînd întîlnesc şi „ne-oameni”. Unii dintre ei sunt români.

A.A.G. – Dacă ai fi rămas în România, care crezi că ar fi fost parcursul tău literar? Sau poate că nu ai fi fă­cut literatură?

D.G. – Dacă aş fi rămas în România, habar nu am cum m-aş fi dezvoltat ca natură umană sau profesional. S-ar putea să fi ajuns la vreun spital de nebuni, sau în vreo închisoare, s-ar putea să fi fost „alcoholizat” şi dezorientat, traversînd viaţa într-un zig-zag mizerabil. Sau poate că puteam deveni unul din cei care se alăturau puterii şi beneficiau de fructele acelei societăţi. De unde să ştiu? Sunt doar om, dar vezi cu această întrebare mi-ai dat un motiv bun să am o conversaţie cu Dumnezeu. Să-l întreb ce crede el că aş fi făcut. Nu ştiu dacă aş fi făcut litera­tură dacă rămîneam în România. Literatura părea atunci rezervată celor de la litere, umaniştilor şi eu eram un realist!

(revista de cultură Hyperion)