Nicolae Rotaru

publicist, Bucureşti

un azi ucis

Făptura mea de antracit,

De suflet mă simt pustiit,

Golit de vise, gol de vreri,

Un azi ucis, fără de ieri,

O cupă fără strop de vin,

Un rai pustiu, fără divin,

Urmarea unei grele-nfrângeri,

Un cer rămas fără de îngeri

Mă simt uitat de spaţiu-timp,

Un zeu rămas fără Olimp!

 

Când în posturi

Nopţi albe legate la ochi

mor împuşcate,

se trag gloanţe oarbe

din ţevile crinilor,

percutează aromele

pe aleile plantate

cu îndrăgostiţi de duminică,

e ora când în posturi

se schimbă santinelele

Suferinţei.

MURIBUNZII

Nu mai e de trăit. Dar nici să mori nu e cine ştie ce scofală. E un gheşeft să suferi. Să te uiţi cum şi-a luat Dumnezeu mâna de pe noi, cadorisindu-ne când cu vijelii, trăsnete, grindină şi ploi în aversă, când cu arşiţă ultravioletă, secetă ucigaşă şi zguduieli telurice. 

Să suferi, să te-nchini şi să plângi. Să te uiţi în sus şi-n toate punctele cardinale şi să vezi că nu eşti singurul. Că suferinţa e comună şi solidară.

E drept, şi necazul e ierarhizat. După noroc şi după calitatea omului. Ăi cu cheag, cu bani, cu proprietăţi durabile suferă mai puţin. La omul sărac … doar proverbele îi sar în ajutor. Dacă mai e şi ţăran  mereu minţit, mereu furat, mereu bătut de soartă şi robit gliei  adevărul din acumulări gnomice e şi mai profund.

Asta e. Nu mai e. De trăit. Nici de murit. Nici copiii nu mai zic, cu umorul lor nevinovat: am de jucat. Nu mai au chef. Clocoteşte cazanul cu spaime în preajmă. E prăpăd. E strigător la cer.

Unii chiar strigă: rugi, dar şi sudalme. Se caută vinovăţii metafizice. Christoşi, profeţi, cuvioşi, mincinoşi! Nu se-nţelege realitatea. Noi suntem cei blamabili. Noi am ucis condiţiile de viaţă de pe Terra. Noi am „înfuriat-o”, noi plătim. Şi ea, desigur. Buni platnici.

Şi aşa, ciclicitatea îşi cere dreptul la inevitabilitate. Existenţa (oricare ar fi) are dreptul la naştere, devenire şi dispariţie. Eternitatea aparţine doar timpului. Cel luuung, trecător şi  ireversibil. Ca moartea. Poate de aici vine expresia timpi morţi. Timp, dar noi vorbim de timp. Ăla încăpător şi care…fugit ireparabile!

Ăst timp, noi suntem efemeride. Noi, lucrurile (inclusiv globul pământesc şi galaxia căreia îi aparţine) şi noi, fiinţele (cei ce populăm acest habitat din univers).

A aproxima eternitatea e o figură de stil. A-i amâna trecerea reprezintă o găselniţă pentru autoînşelăciune. E ca şi când i-ai spune celui aflat în comă că de-a doua zi trebui să meargă la şcoală, la munte, la distracţie…

Stările spăimoase înteţite (ca amploare) şi-ndesite (ca număr) ne călesc pentru apropiata stare de nestare. Antrenament pentru moartea uşoară.

Oricum, dacă tot scriu şi-ncă nu-s defunct, precizez că nu mai e de trăit, dar nici să mori n-are rost. Rămâne lupta. Sau alternativa ei  resemnarea. Alegeţi. Eu am ales.

Ceea ce vă recomand şi dumneavoastră.

Reclame

Un gând despre „Nicolae Rotaru

Comentariile sunt închise.