Lucian Pal

poet, Bucureşti

în culisele memoriei

nu știu care zi face parte din mine

spânzurat cum sunt printre nori,

poate trebuie să mai aștept o viață

alternând între timp somnul cu moartea

și iubind lumina cu un gând învechit,

strâns cu genunchii la gură transformându-mă-n pasăre,

închis între cercul da și cercul nu

pentru a mă roti fără odihnă

numărând secundele care-au trecut

de la facerea lumii.

Între timp

Norii își leapădă pielea

Și rămânem cu toții goi,

Căutând în culisele memoriei

Surâsul primordial.

 

VECHE

 

Vântul ca o frunză de ancoră,

ca un pește de aur captiv între alge,

între spații și cer strecurându-și făptura,

creând timpul cu privirea, lăsând

pașii săi altora; nu cuvântul, doar urma

bătând în fereastră te cheamă,

vom trece prin fum, va rămâne aici,

numai ochiul din cer retezat va ascunde

în sufletul său drumul către apus,

cum pruncul vibrând în sânul mamei

noi spații visează, noi lumi, alte eri.

Așa, ca un trup de cristal răstignit,

coborând în mormânt vom vedea numai mare,

dorind, tremurând, implorând să nu fim

decât apa ce trece prin oase de pești

și prin alge croindu-și cărări

de mărgean.

ACTEON DEVENIND NEMURITOR

 

a pătruns în noi ca o săgeată,

a pătruns în noi ca un surâs,

a pătruns în noi ca un vis adevărat,

exilând depărtările,

exilând existența,

exilând colții câinilor înfipți în noi,

devorându-ne ca și cum ne-ar fi mâncat,

devorându-ne ca și când ne-ar fi iubit

altădată.

între noi și cerbul dinaintea noastră

stau zeii,

s-au strecurat înlăturându-ne cu mâna

din calea privirii lor,

s-au strecurat înfruntându-l,

chemându-l, căutându-l,

rugându-l să coboare în mijlocul lor.

între noi și zei

stau cei dinaintea noastră,

lacrimile zeului – cerb

care n-a mai fost zeu,

care n-a mai fost cerb,

a intrat doar în legendă pe poarta cea mare,

 bătut cu pietre,

sfâșiat de câini,

„ hai, mușcă-mă, mușcă-mă”

strigând timpul.

Reclame