Elena Emanuela Sava – Două lumânări

 Ploua de două săptămâni. Ploaie de toamnă în mijlocul verii, azi caldă şi liniştită, mâine rece şi prăpăstioasă. De fiecare dată când tuna şi fulgera dârdâiau ferestrele casei. Iar când trăsnea câteodată, se cutremura tot pământul. Atunci Bunica fugea degrabă în casă de aprindea candela. Şi într-o răsuflare rostea o rugăciune în şoapte şi bătea câteva închinăciuni.  Pe o asfel de vreme nu mă lăsa niciodată să mă uit pe fereastră.
„Să nu te sperii prea tare, puiul mamii”, aşa-mi spunea.

Tătuca era plecat de acasă. Ca de altfel, mai tot timpul. Muncea la biserica nouă ce se construia în sat la noi de mai bine de cinci ani de zile. În fiecare seară, Bunica mă trimetea să-i duc Tatii lapte cald, proaspăt muls. „Ce pot să fac mai mult pentru el?” îmi spunea oftând. „Nici când ne-am făcut noi doi casa nu a muncit atât omul ăsta.” Eu îl vedam în fiecare seară. Bunica îl vedea sâmbătă şi duminică seara, căci atunci venea şi ea cu mine.

*

– Dumnezeu să o odihnească! grăi bunica cu glasul stins şi-şi făcu o cruce mare, după care sărută crucea bătrână de lemn gri, de la mormânt. Acolo se odihnea mama ei. Murise la 40 de ani, pe când Bunica avea doar 16 ani. Fusese bolnavă de tuberculoză şi muri imediat ce veniră cu toţii din evacuare, după război.

Lumânarea ardea încet. Se însera şi pe la toate mormintele cimitirului vechi, ardeau luminiţe. Iarba era udă, florile îşi pierduseră din culoare de atâta ploaie. Cerul se arăta înnorat spre răsărit, dar nu bătea vânt deloc.

– Cum o vrea Bunul Dumnezeu, întrerupse tăcerea Tătuca. Nu ştiu cum om face. Pe aşa o ploaie nu văd cum o să terminăm de Sânpetru.

Biserica era aproape gata: fusese terminată de văruit chiar cu câteva zile înainte să înceapă ploile. Pictura interioară era proaspătă ca o gură de rai: Cina cea de taină, Pescuirea minunată, Grădina Ghetsemani, Răstignirea, Învierea, toate erau acolo parcă vii, toate aşteptau binecuvântare şi sfinţire. Aduceau atâta culoare şi linişte în suflet când le priveai…

Treptele de la intrare, proaspăt turnate şi feţite, erau mari şi late, ca două braţe deschise pentru o îmbrăţişare. Strănile sculptate cu atâta măiestrie în lemn de trendafir încă miroseau a lac. În pridvor, pictaţi chiar la intrare în Sfânta Biserică, sfinţii apostoli Petru şi Pavel, pe post de găzdaşi şi sfinţi ocrotitori ai lăcaşului bine-primeau pe oricine. Lângă uşă, în stânga, lumânărarul nou aştepta ca primele lumănări să fie aprinse.

Bunicul avea faţa obosită, dar calmă. Ochii îi erau plini de o lumină caldă când începea să vorbească despre biserică. Fusese aici de la prima lopată de ţărână săpată pentru fundaţie şi iată că acum, împodobea biserica cu straie de sfinţire. Asudase în fiecare zi, de la vărsatul zorilor, uneori chiar până noaptea târziu. Dormea în baraca de lemn de lângă biserică, căci nopatea păzea locul. Îl luase şi pe Labuş, câinele nostru, să-i ţină de urât în nopţile lungi când nu avea somn.

Clopotniţa şi podul bisericii erau împodobite cu clopote mari, gri, ce-şi aşteptau, răbdătoare, dangătul de vestire. Toaca tânără, din lemn de paltin, fremăta în bătaia vântului, iar lângă ea, două ciocane mari erau gata pregătite să vestească bucuria sărbătorii.

Biserica se născuse din sudoare, din trudă, din jertfă şi multă, multă muncă. Fiecare sătean participase, mai mult sau mai puţin, toţi mândri de aşa podoabă a satului. Căci biserica era a tuturora, le aparţinea şi îi aştepta, îi chema la ea aşa cum o mamă îşi strigă copiii. Spre ea se îndreptau paşi de bucurie sau de tristeţe, şi fiecare, pe rând, venea la sorocul potrivit. Biserica îi aştepta tăcută, răsunând de bucuria lor sau plângându-le durerea. Copiii şi bătrânii, tinerii şi cei în puterea vârstei, străinii şi cunoscuţii, cei de aproape sau cei de mai departe, toţi o priveau cu dragoste şi o cinsteau. Îi aducea deopotrivă, drepţi sau păcătoşi, vii sau adormiţi. Cu toţii şi-au spovedit păcatele pietrei, în timp ce munceau la construcţie. Azi, pereţii poartă, văzute, icoanele sfinţilor şi, nevăzute, spovedaniile oamenilor: amprentele mâinilor şi amprentele sufletelor, rugăciunile minţii şi ale inimii.

*

Toate erau noi şi frumoase. Doar crucea mare de pe acoperişul bisericii lipsea şi asta o ştirbea. Şi toată lumea se întreba unde este şi ce se întâmplă, de ce nu este pusă sus, acolo unde trebuie.

Fierarul căruia îi fusese încredinţată misiunea de a măiestri crucea bisericii noastre căzuse la grea boală. Stătuse mult prin spitale şi la pat, astfel încât crucea rămase neterminată. Şi sărbătoarea se apropia…

Doctorii nu i-au dat speranţe de fel, astfel încât fierarul s-a întors acasă vlăguit de boală dar şi de nădejdea vindecării. Nimeni nu l-a mai văzut muncind. Nimeni în afară de Bunica, căci eram vecini. Noaptea, fierarul Fanurie se ridica din patul de boală şi mergea în fierărie de lucra să termine crucea. Bunica l-a văzut de câteva ori istovindu-se şi l-a rugat să nu se mai obosească toate nopţile, dar, văzând că el nici nu vrea să audă, îl îngrijea, îi ducea mâncare caldă şi-i mai făcea câte foc.

– N-am timp de odihnă acuma, îi spunea Fanurie Bunicii. Oi dormi eu pe lumea cealaltă, şi asta cât de curând. Acuma însă, trebuie să termin crucea noastră. Nu pot să dezamăgesc pe nimeni, pe nimeni.

Cu ultimele suflări de viaţă a terminat lucrarea. Şi pe măsură ce el murea încet, puţin câte puţin în fiecare zi, crucea prindea contur, prindea viaţă. Şi era atât de frumoasă… Îl găsiseră căzut lângă ea, într-o dimineaţă. Murise. Iar crucea, împlinită, aştepta să fie dusă acasă. Fierarul Fanurie a fost primul îngropat în cimitirul nou din curtea bisericii. Iar crucea a fost lăsată la uscat mai bine de două săptămâni. Aşa lăsase scris Fanurie.

Iar ploaia nu mai contenea defel.

*

– E ultima săptămână căci, de la Sfinţii Apostoli încolo, începem o viaţă nouă, împreună cu Ea, cu Biserica. Şi am nevoie de voi amândouă, rândunicilor. O să fie multă treabă, rosti Taica apăsat şi serios. Mai avem de curăţat livada, grădina, de pus covoarele în biserică, de şters gemurile şi de lustruit icoanele. Şi Doamne-ajută să împlinim tot.

Apoi îi grăi Bunicii cu glas rugător:

– Ştiu că ai fost aproape de mine la toate şi niciodată nu ai spus nu, chiar de ţi-a fost greu. Te rog însă să mai faci mâncare pentru muncitori şi săptămâna care urmează pentru că ultimii cinci meşteri or să mai aibă de făcut ultimele retuşuri. Şi tu ştii că treaba migăloasă sleieşte de puteri. Nădăjduim să ţină schela şi să putem urca şi crucea sus, pe biserică. Te rog, Veronico, avem nevoie de tine. Şi Bunica, fără să se lase rugată prea mult, se învoi, dând din cap serioasă şi spunând simplu atât:

– Bine. Am să vă ajut.

Cât despre tine, Rândunica mea, şi se uită la mine, vreau să ştergi icoanele de praf şi să le împodobeşti cu cele mai frumoase flori. Ca pentru Crăiasa noastră. Şi să nu uiţi să-mi aduci laptele, Rândunico, să nu uiţi.

– Duminică e sărbătoarea noastră, ne-a strigat în timp ce noi ne depărtam de el, spre casă. Noi am întros capetele şi i-am făcut cu mâna. Apoi am cotit pe uliţă, la dreapta.

*

Ploaia a continuat în fiecare zi. Meşterii au lucrat însă aşa, cu pelerine negre, grele de ploaie. Bunica a gătit toată săptămâna. Aşa se şi învoise. A copt plăcinte cu mere (căci era de post), a făcut păstăi cu usturoi, borş de sfeclă, cartofi în cuptor. A meşteşugit, cu iscusinţă şi trei oale de lut cu sarmale cu opintici. S-a întrecut pe sine şi mâncarea era de fiecare dată caldă şi aburindă când le-o ducea meşterilor. Toată uliţa noastră, dar şi curtea bisericii miroseau a sarmale şi plăcinte.

Nici haine de schimb nu mai erau, căci greu le puteam usca de la o zi la alta. De după norii de ploaie, alţi nori veneau spre noi, aducând şi mai multă ploaie. Soarele uitase parcă să răsară în zori, încât ziua semăna cu o lungă înserare. Aerul umed mirosea a baltă. Uliţele satului erau inundate de noroiul ce îngreuna pasul orşicui, fie el om sau animal. Păsările se adăposteau ciorchine în copaci şi priveau, zgribulite şi nedumerite, scuturându-şi din când în când aripile grele de apă. Nici vitele nu mai urcau în coastă la păşunat, căci apa crescuse mare şi inundase tot prundul. Căpiţele de fân, adunate cu trudă de tărani în cele câteva zile toride ale lui Cireşar, musteau acum de ploaie. Erau înnegrite, erau pierdute; recoltele de vară, compromise.

Pe aşa o vreme, în curtea bisericii se muncea din zori şi până seara, parcă mai cu spor ca altădată, ca la final de drum.

*

Bunica Veronica gătise cu suflet. Nu gustase bucatele defel. Postise post negru toată săptămâna. În puţinul timp ce-i mai rămânea, sau chiar în timp ce muncea, o şi auzeam îngânând câte o rugăciune. Poastea şi se ruga să învrednicească Dumnezeu să se termine totul cu bine la Biserică pentru ca, împreună, cu toţii să poată simţi bucuria sărbătorii.

Bunica era slabă şi uscăţivă. Purta, de când o ştiu, comanac alb şi deasupra, batic de strămătură, iar hainele ei erau mai tot timpul de culoare cafenie. Ştia vieţile sfinţilor pe de rost şi citise, la viaţa ei, mai multe cărţi decât oricine altcineva. Era abonată, ca să zic aşa, la biblioteca preotului din satul vecin. Şi, pentru că mai avea două surori, la fel de flămânde de citit ca şi ea, dezvoltaseră un mic circuit în care cărţile circulau, de îndată ce erau lecturate, de la una la alta. Bunica m-a învăţat tot ce ştiu astăzi: mi-a deschis ochii asupra lumii şi a oamenilor, m-a ţinut de mână când mi-a fost frică, dar m-a încurajat să păşesc şi singură. Ea mi L-a descoperit pe Dumnezeu, şi mi-a arătat frumuseţea rugăciunii. Bunica muncise greu toată viaţa ei: crescuse trei copii, lucrase câmpul, îngrijise gospodăria. Iar acum mă creştea şi pe mine, nepoata din partea fetei, şi mă iubea mult.

Ca săptămâna asta, nu o văzusem atât de tăcută, însă, niciodată. Trebăluia ca un roboţel iar, de când cu postul Sfinţilor Apostoli, o vedeam fremătând de o nelinişte şi de o aşteptare deopotrivă. Nu vorbea aproape deloc. Seara, mă învelea cu plapuma albă şi rece şi mă săruta, ca de fiecare dată, pe frunte. Ca să adorm îmi spunea Visul Maicii Domnului. Afară trăsnea şi fulgera şi eu mă înghesuiam sub aşternut, cu spaimă, aşteptând-o pe Bunica să termine rugăciunea şi să vină lângă mine. Când fulgera în noapte, camera era, preţ de o clipă, o baie de lumină.

Bunica stătea în genunchi, cu capul plecat în podul palmelor ei mici şi se ruga. Când îşi ridica faţa din palme, să facă vreo închinăciune, îi vedeam obrajii brăzdaţi de lacrimi aşa cum vedeam fereastra brăzdată de ploaia rece.

*

Meşterii se împotmoliseră. Crucea era prea grea ca să fie urcată până sus, mai ales pe aşa o vijelie. Căci, ca şi cum ploaia nu era de ajuns, se pornise şi-un vânt turbat ce şuiera şi îndoia copacii mai tineri. Schela urca sus pe acoperiş şi era fixată bine, însă nimeni nu îndrăznea să se încumete a urca crucea. Trebuia un om vrednic dar slab, căci schela nu putea susţine două greutăţi deopotrivă. Preotul din sat încercase el însuşi, dar nu izbuti. Iar sătenii, parcă amorţiseră deodată cu toţii, pe la casele lor. Tătuca trimise chiar vorbă să se arate câţiva dintre flăcăii vrednici. Dar nimeni nu venea. Şi era deja târziu.Eu m-am trezit dis de dimineaţă şi am plecat spre biserică. Am lustruit şi împodobit icoanele mari din faţă, am şters praful prin toate cotloanele.

În biserică, ferit de ploaie şi de vânt, aerul mirosea a tămâie iar luminele candelabrelor străluceau cu o lumină caldă. De jur-împrejur, sfinţii mă priveau tăcuţi.

Spre amiază, ploaia s-a înteţit şi mai tare. Şi vântul de asemenea. Auzeam din biserică vijelia de afară dar deodată, ca prin vis, am simţit cum mă strigă cineva. Strigătul era parcă din altă lume. Pe loc am ieşit afară, în ploaie. Nu era nimic, decât plânsul apei ce curgea din cer. Într-un suflet am alergat la poarta bisericii. Taica făcea curat împrejurul fântânii.

– Rândunico, strigă către mine când mă văzu afară, lângă el, udă leoarcă. Ce cauţi aici? Fugi înapoi în biserică, îmi vorbi repezit, apropiindu-se şi acoperindu-mă cu pelerina lui.

– Taică, tu m-ai strigat adineauri? îl întrebai eu nedumerită. Cineva m-a strigat … am continuat eu fără să ştiu prea bine ce vreau sa spun. Cred că trebuie să vină Bunica de-acuma.

Şi am privit amândoi spre uliţa cenuşie, prin ploaia deasă.

Departe, la capătul uliţei, printr-un drept cu troiţa de la răscruce am zărit-o pe Bunica venind spre biserică. Păşea încet dar sigur. Purta haine albe şi, uitându-ne aşa la ea, venind spre noi, părea ca desprinsă dintr-o altă lume. Împrejurul nostru totul era întunecat şi gri, doar în depărtare lumina Bunicii amintea de promisiunea nădejdii.

De acolo, din mijlocul uliţei am privit-o amândoi  cum se apropia pas cu pas. Când a ajuns în faţa noastră i-am văzut chipul firav şi privirea adâncă în care se oglidea, misterios şi curat, un surâs.

Îi întinse Taichii traista cu mâncare fără să scoată un sunet. Nici mie nu-mi vorbi, doar mă privi cu ochi adânci.

De cum ajunse lângă noi, Taica începu a-i spune despre toate, cu glas descurajat şi trist, dar fără întrerupere.

Nu reuşim, Veronico, nu reuşim şi gata! Meşterii par neputiincioşi, ajutoare nu

vin şi, chiar dacă am trimis vorbă în sat că nu ne descurcăm, nimeni nu a dat nici un semn. Şi noi suntem la capătul puterilor. Şi crucea e grea … şi ploaia nu mai conteneşte … şi vântul … . Cine o să poată duce crucea sus? Cine …? Că eu nu mai ştiu … Şi mâine e sâmbătă … .

Bunica privea în jos şi nu răspundea nimic. Părea pierdută, pierdut părea şi Taica în şirul vorbelor. Doar că ochii Bunicii nu-şi pierduseră strălucirea tainică….

M-am apropiat de ea şi am luat-o de mână, aşa cum şi ea mă luase pe mine, de atâtea alte ori când îmi fusese frică. Bunicul nu contenea din vorbit. Stăteam în mijlocul uliţei toţi trei, în ploaie. În depărtare se auzea stins sunetul de la talanga oilor.

Nu reuşeam să disting ploaia de lacrimile de pe chipul Bunicii.

Deodată Taica îşi veni în fire. Văzându-ne tăcute pe amândouă, ne luă de mână şi împreună am păşit încet în ograda Bisericii. Ne-a dus în baraca de lemn, ne-a dat haine să ne schimbăm că eram ude leoarcă, apoi, a plecat să-i cheme pe meşteri la masă. Eu cu Bunica am lepădat hainele ude, ne-am schimbat şi am plecat în Biserică.

În urma noastră am închis uşa.

Înăuntru mirosea a flori şi-a curat. Bunica a scos din buzunar două lumănări gălbui de ceară şi o cutie de chibrituri udă. A reuşit să aprindă un chibrit şi amândouă am pus câte o lumănare să ardă în pridvor, în lumânărarul cel nou.

Icoanele erau împodobite cu flori de ghiveci, căci cele de grădină erau ofilite de la atâta ploaie. Bunica a sărutat icoanele pe rând şi s-a închinat respectuos.

Tăcerea unei biserici e o taină, ca o rugăciune rostită cu inima.

– Rândunico, tu ştii unde e Crucea? M-a întrebat deodată în timp ce stăteam amândouă în strană, ascultând cântecul ploii.

– Da, Bunico, ştiu. Cum să nu ştiu? E afară, rezemată de peretele bisericii.

Apoi am continuat, îngrijorată:

– Na, eu i-am văzut pe toţi săptămâna asta. A fost ca o luptă pe care fiecare a dus-o dar, de fiecare dată, au ieşit învinşi. Nici părintele nu a putut să urce Crucea sus. Vorbeam repede, dintr-o răsuflare şi vorbele îmi făceau mâinile să tremure.

Ne-am uitat una la cealaltă. Apoi ne-am ridicat încet din strană şi am alergat afară, căutând cu privirea Crucea.

În colibă se auzeau meşterii vorbind. Taica le împărţea bucatele.

*

Crucea era mare şi argintie ca o oglindă. Era atât de frumoasă şi minuţios lucrată de ai fi zis că e brodată. Stătea rezemată de zidul gros şi ud al bisericii. Picăturile de ploaie o făceau şi mai frumoasă, căci părea bătută în diamante.

Bunica s-a apropiat de ea şi a sărutat-o.

Ploaia nu s-a oprit. Nici vântul.

Iar Bunica, … e, pe Bunica nu am pierdut-o din ochi nici o clipă. Şi-a legat Crucea în spate, cu o funie groasă şi a urcat până sus pe acoperiş. Urcuşul ei era atât de firesc, atât de natural că m-a înspăimântat. Şi cât se chinuiseră ceilalţi!…

Un urcuş cu o cruce în spate e măreţ, e solemn.

Un urcuş omenesc cu o Cruce dumnezeiască în spate e sfânt, e tainic.

A înfiletat Crucea sus, la locul ei şi apoi a îmbrăţişat-o. De sus se vedea, în cimitirul nou, singur, mormântul proaspăt al fierarului Fanurie.

Ajunsă din nou jos, Bunica m-a luat de mână şi, fără să ne spunem o vorbă, am intrat înapoi în biserică şi ne-am apucat să aşternem covoarele pe jos, pe podeaua rece din piatră.

*

Pe când tocmai ne pregăteam de aşternut ultimul covor intră şi Taica în Biserică. Ţine în mână pălăria udă şi tremură din cap până-n picioare, ca un copil. Abia reuşeşte să lege două cuvinte.

Crucea e … nu ştiu cum … e sus?!… Noi nu ştim … nimic… .Cine …!

Intră şi meşterii, uimiţi dar bucuroşi.

Tocmai am terminat de mâncat … Săru’ mâna pentru bucate, Tanti Veronico!

rosti unul dintre ei. Nu ştim cum dar, după ce am mâncat, am căzut cu toţii într-un  somn aadânc. Trebuie să fi tot dormit vreo câteva ceasuri bune! Şi acum, când ne-am revenit în fire, buimaci încă de somn, am ieşit afară şi am văzut Crucea sus pe Biserică. Nu ne-a venit a crede. La început am crezut că e tot vis… . La cât de mult ne-am străduit şi ne-am luptat cu ploaia şi vântul … Cum să se întâmple aşa ceva? Şi noi să dormim … .

Bunicul, care asculta şi el la fel de uluit cele ce spuneau meşterii îşi drese glasul:

– Ia uite la Rândunelele mele, cât au muncit. Şi noi ne-am făcut de cap cu somnul. Şi Crucea e la locul ei … Nu ştiu, nu ştim cum, dar putem da slavă pentru aşa o lucrare.

– Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie! răsuna glasul Taichii în Biserică.

*

A doua zi, sâmbătă, cerul s-a limpezit de tot şi nu a mai plouat.  Vântul a bătut însă cu putere de a zvântat pământul ce mustea de-atâta apă.

Duminică, de sfinţire, a ieşit şi soarele, mare şi generos şi în putere. Ca la finele lui Cireşar. A venit lumea de pe lume. Şi a fost praznic mare, cu bucate alese şi gospodăreşti, atât pentru pomenirea celor prezenţi, cât şi pentru cei adormiţi. A fost şi slujbă de mulţumire.

Bunica a purtat hainele ei de sărbătoare, hainele ei albe. Eu la fel. Iar Tatuca a fost pulsul la toată sărbătoarea. Toţi l-au admirat pentru grija şi devotamentul ce le-a arătat în toţi aceşti ani de când s-a construit sfântul lăcaş.

Biserica a răsunat de cântări, toaca şi clopotele au vestit cerului că şi la noi e sărbătoare. Crucea a strălucit în bătaia soarelui ca o coroană de preţ pe capul unei frumoase regine.

*

– Bunico, tu pentru cine ai aprins lumănarea atunci, în Biserică?

– Pentru sufletul meşterului Fanurie, care a făcut Crucea, copila mea, mi-a răspuns Bunica.

– Şi ce i-ai spus? am continuat eu.

– L-am rugat să ceară binecuvântare de la Domnul să putem duce Crucea la ea acasă, adică sus, acolo, pe Biserica noastră.

– Dar tu, puiule, pentru ce ai aprins lumănarea atunci, în Biserică?

– Pentru tine, Bunico.

– Şi ce ai spus?

– L-am rugat pe Dumnezeu să te binecuvânteze pe tine să poţi duce Crucea la ea acasă, adică sus,acolo, pe Biserica noastră.

 

 

INIMĂ DE PORUMBEL

 

“…Pe pământ eu mă visez

Că sunt un copac cu flori…”

Ş. Hruşcă

– Săru’ mâna, tanti Aglaia! se auzi de după gard, glasul tânăr şi sănătos al unei femei. A înflorit, va să zică, până la urmă! Ce splendoare…! Câtă frumuseţe!

Nu răspunse nimeni salutului prietenos dar, de dupa poarta negricioasă, îmbătrânită de vânt şi ploi, îşi făcu apariţia chipul blând al unei bătrâne.

Agalia avea faţa mică şi uscăţivă, în care se înghesuiau, de-atâţia ani, ridurile suferinţelor. Urmele timpului nu schimonoseau chipul ci, dimpotrivă, îi dădeau un aer calm. Iar ochii, e..hehe!, ochii erau tineri şi albaştri, ca cerul senin vara, şi oglindeau în ei poveşti nespuse. Avea 78 de ani împliniţi, cu bune şi cu rele laolaltă.

Chiar dacă nu răspunse salutului prietenesc, bătrâna zâmbi ştrengăreşte vecinei. Citeai pe chipul Aglaei o fericire ce greu poate fi exprimată în cuvinte. Era o fericire ce se cunostea că era de mult aşteptată… Aşteptată aşa cum numai bătrânii ştiu să aştepte: calm, solemn, cu blândeţe şi înţelepciune…

*

Bătrâna, slăbuţă şi de statură mică, era azi îmbrăcată într-un flanel gros, de culoare stacojie, cu mânecile spânzurându-i pe lângă trupul ei mic, fustă neagră, până peste genunchi, broboadă neagră ca şi fusta şi papuci uşori, tot negri. Deschise uşa de la gradinuţă cu bărbia. Altădată, gradina ei era un adevărat rai, plin de care mai de care flori, boboci unele, înflorite altele… Asta însă acum vreo zece, douăzeci de ani în urmă. Pentru că, acum, din tot ce-a fost altădată nu a mai rămas nimic decât tufe aproape sălbăticite de stânjenei şi, în mijlocul lor, în centru grădinii, un copac mic şi firav, altoit de curând. Nu se vedea decât tăietura unde fusese pus altoiul şi ceara care trebuia să ajute seva a da viaţă noii crengi. Locul unde era pus altoiul era bine învelit cu ceară, iar ceara bandajată cu o batistă de culoare liliachie, uscată şi prăfuită.

Vlăstarul proaspăt altoit era de cireş. Nu avea nici o frunză încă, doar câţiva muguri mici ce păreau că n-or să mai plesnească niciodată. Natura fusese destul de aspră primăvara trecută şi ţinuse în prizonierat toate mlădiţele. Doar ghioceii ieşiseră învingători în lupta cu gerul. Înfloriseră ici-colo, pâlcuri – pâlcuir iar apoi, cum e menit, lăsară locul altor flori de primăvară.

*

Aglaia nu avea mâini. Era al doilea an de când suferise, biata de ea, un accident în urma căruia îi fuseseră retezate ambele mâini, de mai sus de cot. Tot în acelaşi accident, ca şi cum parcă n-ar fi fost îndeajuns că-şi pierduse mâinile, îşi pierdu şi glasul. Sau cel puţin aşa spunea lumea, de vreme ce, de atunci, nimeni nu o mai auzi vorbind vreodată.

Oamenii în sat o ştiau pe bătrână de-o viaţă. Ea era acolo când ei se născuseră, era acolo când pruncii lor se născuseră, era acolo când se îmbolnăveau, când le fătau vitele sau când cineva le lua mana de la grădină. Toţi o cunoşteau şi nimeni nu o ocolea, mai ales că era ştiută în tot ţinutul pentru leacurile ei din plante. Nu era nimeni mai priceput ca ea să închege săpunul, să moşească nou-născuţii sau să sfătuiască când anume trebuiesc începute semănăturile de primăvară. Pentru fiecare, Tanti Aglaia era de  ajutor numaidecât. Aşa a fost dintotdeauna. Aşa era  în vremea tinereţii, aşa fusese şi după ce se mărită cu bărbatu-su, aşa şi când i se născu băiatul. Nu pierdu nimic din acest dar al vindecării şi gospodăririi nici când îi muri bărbatu, iar, la trei luni, şi feciorul, în urma unui accident la pădure. Rămasă singură, bătrâna a plâns mult şi s-a rugat să-şi recapete forţele pentru a o lua din nou de la capăt, tot de una singură. A continuat să pună toată ştiinţa ei din alte vremuri în slujba celor săraci, a celora nevoiaşi. Nu era om în sat care să nu fi chemat, măcar o dată, în ajutor pe bătrână. Nu de puţine ori o treziră în toiul nopţii să vină la capul celui muribund şi să-i citească rugaciuni sau să salveze de la moarte viţeii şi mieii abia veniţi pe lume. De leacuri la vreme de gripă, tuberculoză, vărsat de vânt sau altele nici nu mai încape vorbă. Bătrâna le făcea pe toate cum trebuie, în mare frică şi cu ajutor de la Cel de Sus. Pentru că, Tanti Aglaia nu era o femeie oarecare cu darul vindecarii, ci, mai presus, o credincioasă smerită, prietenă nedespărţită a Maica Domnului.

De când cu accidentul în care-şi pierduse mâinile, Aglaia începu să sufere în sufletul ei. Nu mai vorbise niciodata aşa că numărul sătenilor manati la poarta ei de suferinţă, începu să scadă din ce în ce mai tare. Tocmai ea, care era puntea de legatură a satului între trecutul plin de greutăţi şi războaie şi prezentul ce sta sub semnul schimbării. Tocmai ea, cea care primăvara însămânţa ogoarele, vara ridica temple din fân, toamna umplea hambarele de grâne şi iarna, la gura-sobei, spunea istorisiri de demult. Tocmai ea, neputiincioasă acum să-şi prăşească stânjeneii din grădinuţă. Tocmai ea!

Nu cerea ajutor de la nimeni, în ciuda neputinţei sale. Îi purta de grijă însă, tot timpul, o vecină cu inima buna, de vreo 35 de ani, pe nume Ana. Ana îi ducea găleata cu apă în casă în fiecare dimineaţă, îi fierbea laptele, îi ducea mămăliga aburindă şi sâmbătă seara, după ce o ajuta să se spele, îi piptăna părul alb. Mai demult, acu să tot fie vreo 15 ani, Aglaia o scăpase de la moarte pe fata Anei. Atunci Ana a promis că, dacă Tanti Aglaia îi scapă fata de la moarte, are să îi fie recunoscătoare toată viaţa.

*

Azi, Tanti Aglaia a ieşit în grădină iar, ca în fiecare zi şi, după ce a deschis portiţa cu bărbia s-a dus direct la copac, s-a apropiat de el, l-a privit atentă de jur-împrejur apoi s-a apropiat de locul unde fusese altoit şi unde se vedea încă ceara de astă primăvara şi lăsă să-i cadă din gură apa ce o aduse cum putea ea, pentru a uda tânărul vlăstar. Avea gura plină de apă aşa că altoiul fu deplin udat.

Un vânt uşor dezmierdă părul grizonat al Aglaei. Îndată, aerul începu să miroase a tot felul de flori, doar era luna iunie – iar în văzduh ningea cu petale de flori.

Aşa uda Aglaia cireşul în fiecare zi, de când se zărise primavara. Şi astă toamnă, după ce fusese altoit, procedase la fel, vreo 4 săptămâni.

În fiecare zi, de două ori, dimineaţa şi seara, Aglaia uda copacul. Devenise un gest ritualic. Şi nu era zi în care să uite sau să nu poată să se ducă în grădinuţă. Se uita la trupul lui firav timp preţios; îl îndrăgea nespus, şi, când nu era nimeni în preajmă, mai ales dimineaţa, îi cânta. În baia de lumină ce o revărsa răsăritul, cântecele Aglaei răsunau lângă micul copac. Îi cânta doinele şi cântecele de leagăn pe care le ştia de la mama ei. Şi cireşul asculta, tăcut.

Nu ştia nimeni că Aglaia cântă. După accident nimeni nu o mai auzise vorbind, darămite cântând. Nimeni în afară de Inimă de porumbel – căci aşa numise Aglaia cireşul, după forma şi mărimea cireşelor ce aveau să crească, cândva, din pomul udat de ea cu apă cărată în gură.

Aşa a cântat Aglaia toată primăvara. Şi cireşul nimic. Dar ea a continuat să-l ude în fiecare zi, cu răbdare şi dragoste, ca şi când cireşul ar fi fost sufletul ei, ca şi când frunzele aşteptate ale copăcelului erau frunzele ce trebuiau să crească din seva sufletului său pururea tânăr. Copacul cunoştea toată viaţa femeii: el îi ascultase toate doinele, bocetele, şi durerile.

Aşa s-a petrecut şi vara. Iar Aglaia nu zăbovea defel cu udatul şi îngrijitul inimii de porumbel.

Într-o zi, spre jumătatea lui Gustar, chiar în ajunul Adormirii Maicii Domnului, pe când muzica clopotelor şi glasul din toacă rosteau chemarea la rugăciune pentru credincioşi, Aglaia, care nu mai mersese la biserică dinainte de accident, se hotărî să meargă la Prohodul Maicii Domnului. Iubea cântările acelea, iubea vecernia şi, în seara aceea, după atâta amar de vreme, simţea că ceva are să se petreacă în viaţa ei…

Ana veni şi o ajută să se îmbrace pe la ora şase. Spre asfinţit, soarele făcea cerul de culoarea zmeurii… O linişte adâncă plutea în aer…

Smerită, Aglaia luă iar o gură plină de apă şi udă cireşul. Apoi, ieşind din grădinuţă, plecă agale spre bisericuţa din sat.

Asculta slujba cu ochii în lacrimi, iar sufletul ei cânta alături de credincioşii din strană. O lacrimă i se prelinse încet şi-i căzu de pe obraz pe icoana Precistei.

În cimitir, morţii-şi dormeau somnul lung de-o veşnicie, cu lumănări pâlpâind sfios în candele dedesubtul crucilor. Aglaia şi Ana merseră împreună pe la mormintele rudelor şi aprinseră lumănări apoi, părăsiră curtea bisericii îndreptându-se spre uliţa casei. Afară era noapte şi aerul mirosea a rugăciune. Nu adia nici un firicel de vânt.

*

În noaptea aceea, Aglaia se visă tânără, îmbrăcată în ia albă cu flori albastru-deschis, pe care o primi în dar de la mama ei – uşoară să-i fie ţărâna!, şi în care fusese mirerasă acum mai bine de 50 de ani. Visa că joacă la horă şi are în mâini (mâinile ei, care acum nu mai erau…) crini albi.

*

Dimineaţă se trezi o dată cu primul cântec al cocoşului. Îşi spălă faţa în roua florilor din livadă, îşi făcu rugăciunea, aşa cum obişnuia, îngenunchiată lângă micul altar, plin de sfinţi – din odaia ei de curat şi, ieşind din nou afară, se duse direct la gradină, să-şi vadă copăcelul.

Păşea din ce în ce mai repede, dar mersul îi era legănat, ca un zbor… Se simţi deodată invadată de o lumină caldă ce-o făcea să fredoneze încet o doină…

Parcă alerga spre ea, parcă mergea spre alte vremuri, parcă, în sufletul ei, nu îmbătrânise defel, ci rămase, tot timpul, tânără… Pururea tânără…

Afară încă nu răsărise soarele… Florile purtau salbe din boabe de rouă… Cerul senin prevestea încă o zi de vară…

Deschise, ca de atatea ori, portiţa cu bărbia şi apropiindu-se, văzu cireşul, inima ei de porumbel pururea tânără, încărcat de flori. Avea trei ramuri crescute, cu frunze de-un verde primăvăratec şi flori albe ca spuma laptelui. Florile inimii miroseau a tinereţe…

Aglaia căzu în genunchi lângă pomul împodobit şi-l sărută. Se ridică şi apoi, aplecându-se, udă pentru ultima dată altoiul ce-şi începea rodnicia în zi de sărbătoare, cu haine de sărbătoare.

De-atunci Aglaia a început iar să vorbească. A povestit din nou despre viaţa ei, şi, chiar dacă nu a putut fi de ajutor cu mâinile, a sprijinit cu povaţa, cu sfaturile. Celor mai mici le-a povestit viaţa ei, le-a destăinuit din basmele de ieri, iar din durerile războiului i-a învăţat să preţuiască pacea. Şi, mai presus de toate, i-a învăţat pe toţi rugăciuni. A vorbit cu toata lumea şi toţi s-au minunat că Tanti Aglaia grăieşte şi râde din nou. Numai Anei, însă, Aglaia i-a arătat inima ei, mărturisindu-i că, asemeni copacului, şi sufletul ei a înmugurit şi a făcut flori.

 

ELENA  EMANUELA  SAVA

publicist, Gura Humorului

(n. 16 mai 1981, Suceava)

 

Studii:

 Universitatea Babbeş-Bolyal, Cluj, Romania; Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, România; Facultatea de Litere, Master, Semiotica limbajului în mass –  media şi publicitate;

Teza de licenţă: Conceptul de tragic şi tragedia în romanele majore ale lui Thomas Hardy

A realiza numeroase materiale pentru reviste (reportaje, interviuri, retete culinare, editoriale) ;

A predat engleza elevilor din clasele primare şi gimnaziale. A organizat activităţi şi evenimente (ex. : începutul anului şcolar, Halloween etc.)

A creat şi amenajat laboratoare, a promovat imaginea şcolii, a organizat numeroase festivităţi, evenimente culturale etc.

Atestată profesional de limbă engleză cu lucrarea : A View Upon British and American Art Outside the Gallery (Arta britanică şi americană în afara galeriei);

Reclame