Dragoş Huţuleac – Flacăra sub formă de stea

publicist, editor, Suceava

De la gară, trebuia să-l ia pe nepotul lui Teofil. Nu ştiu cum se făcea, dar ăsta de mic tot pe la dânşii prin sat îşi făcea veacul. Rar vacanţă sau sărbătoare lăsată de la Dumnezeu să nu-l prindă pe-aici. Acuma era student la teologie.Cu olecuţă de barbă şi mustaţă, olecuţă de plete şi ochii la fel de negri ca o noapte bătrână, se ştia frumos. Zvonul că-i in sat scotea toate muierile în faţa porţilor. Ziceai că-i Duminică.. până şi a lui părea oarecum mai blândă şi mai spălată. Şi asta de pe la vreo 14 ani. Acuma, bărbat in toată firea, făcea şi cea mai cuminte nevastă din sat să ofteze cu dor şi patimă. Şi parcă ardeau toate…. Bărbaţii nu mai ştiau cum să le astâmpere. Că prea-i năduşeau in  toiul nopţii, şi prea le fremăta pântecele…. Numai Florea ştia, dar el numai zâmbea în colţul gurii. Trenul încă nu ajunse. Trase căruţa la umbră, dădu calului nişte fân proaspăt şi se uita la ogoare. Frumoase ogoare. Frumoase şi bogate în rod. Se anunţa un an pe placul nevestei lu’ Borodei, care când scăpa la masă era ca vaca în lucernă… Numai că nu se umfla… Mânca şi nu se umfla…. Era cât casa!

Luat cu gândurile a adormit. Nici n-a observat că la dânsul în căruţă apăru un ghiozdan mare şi-un geamantan pe măsură, in care Florea putea sta in picioare şi parcă tot ar mai fi avut loc de-un copil. Că el, pe lângă viaţă, şi copiii îi avea cam prizărâţi.

-Hai moş Florea, sus, ca abia pot stăpâni zmeul ăsta!

Se auzi o voce oleacă răguşită dar veselă, din faţa căruţei. Era Rareş, care înhămase deja calul lăsându-l pe bătrân să-şi vadă de aţipirea specifică vârstei.

-Băi, Rareş bă, ce mă laşi bre s-adorm?!?

Zise înciudat parcă moşul ridicându-se într-o rână.

-Hai să trăieşti!

Şi-l luă în braţele lui moşnegite dar încă vii, cuprinzându-l cu drag. Îi era în cele din urmă nepot după soră. N-avea de ce să nu-l îndrăgească.

–  Să trăim nea’ Florea! Ce mai faci matale? Tanti Catinca?

–  Sănătos, măi băiete. Ca lodba de fag înainte de a fi pusă pe foc. Mă-nţapă numai boalele astea de şale şi mătuşă-ta… îi ca junghiul….să ferească Dumnezeu!!! Decât să te-nsori, mai bine pusnicie, post şi rugăciune. Numai aşa poţi izbăvi de cel viclean. Că femeia asta-i… Diavolul are multe chipuri, dar când îmbracă fustă balamucu-i gata…şi când şi-o dă jos…capătu’ şi mântuirea… a lui eşti.

Şi, roşu de efort şi zdruncin, sări repede în căruţă in ciuda celor 78 de ani avuţi, privind cu obidă şi scârbă către toate cele omeneşti. Anii nu-i împlinise ieri. Îi împlinise la începutul primăverii, în cântecul ciocârliei. Mustea pământul de viaţă! Copacii grei de floare, se lăfăiau în soare ca nişte motani puşi pe lenevit. În aer, se simţea miros de copil proaspăt miruit şi de sărbătoare scoasă din pieptul abia mâjit a douăsprezece fete mari. Până şi crucile din cimitir erau pline de primăvară, îmbâcsite de linişte şi vis.

–  Da parcă ţi-era tare dragă, de tânără…că lumea-n sat…

–  Dă-o în bodaprostii mami-i ei de lume… şi pocni calul suduindu-l de „ceresteul mă-sii”

Ăsta era singurul subiect care îl înfierbânta pe bătrân. Că multe pătimise pentru dânsa. Rareş ştia asta şi-i plăcea să-l zădărască pe moş. Îl simţea mult mai tânăr şi mai aplecat spre viaţă, când vorbea despre tinereţile lui.

În acele vremuri, s-a iubit şi c-o nevestică de jandarm pe trupul căreea înfloreau macii. Aşa era de frumoasă. Şi ca să se păstreze, făcea baie de două ori pe săptămână în lapte de măgăriţă, fiert cu trandafiri franţuzeşti şi crini imperiali. Pentru ca apoi, să se clătească cu apa de rouă culeasă din 333 muşcate sălbatece. O ştia de frumoasă până şi târgul Iaşilor. Grozav o iubise! Nici viaţa n-o iubea aşa.

Îi făcuse rochie numai de fluturi de noapte, prinşi în „Săptămâna mare”, cât a stat la biserică. Cu mâna lui o cususe. În noaptea când i-a dăruit-o, s-a deschis cerul şi îngeri goi coborau înfiorând pământul. Iar el se credea Dumnezeu Tatăl.

Bătrânul îi dădu hăţurile şi-şi aprinse tacticos o ţigară Carpaţi. Numai din alea fuma. Şi aprinse cu chibritul, nicicum prin mâna lui n-avea ce căuta bricheta. Obiceiul ăsta parcă stinge din gustul ţigării.

–  Şi ce mai e nou pe la târg?

–  De, moş Florea…ştii cum se zice: lume multă, oameni puţini…

–  Lasă, c-aşa-i peste tot! Şi de când e timpul, tot vorba asta o aud. Dar daca-m fi tăţi cuminţi şi la locul nostru, s-ar mai chema asta lume? Dă oleacă mai hoita…! Ş-apoi cine-om fi noi să judecăm lumea? Aşa hambiţ n-ai să vezi decât la noi…că dobitoacele nu au grijă de asta. Da piaţa, cum merge piaţa, asta mă interesează? Şi bine ar fi să te intereseze şi pe tine că are şi bunică-ta de vândut nişte barabule rămase din toamnă. Îs bune acuma şi de sămânţă, că până la Sf. Gheorghe tot pune lumea în pământ. Şi cred că pică pe-amândoi să facem trebuşoara asta, pe la o joi.

–  Dacă trebuie, o facem! Da nu cred că dăm tot într-o zi. Nu cumpără oamenii. Poate numai de mâncare, că de pus în pământ, nu se înghesuie nimeni. Prea rău anul trecut, mult prea rău. În rest toate-s bune şi frumoase-n târg…mai ales frumoase. O dat primăvara şi la bloc… parcurile-s toate…numai rotunjimi şi gropiţe…

–  Hi!…Hi….În pădurea Zamcei tre’ să fie sezon de rut. Se drăgostesc până şi copacii… Dar numai în serile cu lună. În rest se împreunează duhurile pădurii cu roua de pe maci şi zambile. Aşa să ştii de la mine! Spre dimineaţă, vine Muma Pădurii şi binecuvântează un arici, şi-l trimite sol la Maica Domnului. Ea când îl vede, ştie că tre’ să-i dea nafură frământată  timp de trei zile cu apa de la botezul Mântuitorului, spre desfătarea tuturor celor care sânt şi celor care nu mai sânt. Aşa începe primăvara!

Rareş priveşte spre moşneag cu simţire. De când era mic, tot avea grijă de dânsul. El şi bunică-su’. Au fost prieteni o viaţă întreagă. Când a murit bunelu, moş Florea era să se prăpădească şi el. 5 zile n-a mâncat, nici apă-n gură n-a pus. Erau de-o seamă şi nici războiul, nici alte pricini lumeşti nu i-a putut despărţi. Când a aflat că a murit Teofil, a albit şi s-a uscat dintr-o dată. Savastiţa lui Ilie a lu’ Prescure când a văzut asta, era să treacă şi ea la cele veşnice de spaimă. Ea i-a dat vestea.  De-atunci, a lu’ Dumnezeu a rămas mai puţin decât era, mai mult o umbră cu ochi….

–  Când am plecat, bunică-ta punea de mămăligă. I-am adus de dimineaţă faină proaspătă, c-am picluit ieri. Tare mi-i că s-o răcit! Credeam că trenul e la 9:30, nu la 10:10.

–  Avea poate şi-oleacă de borş de cocoş? Că tare mi-i poftă!!!

–  Asta, ca să-ţi zic drept, nu mai ştiu… da pune ea de-un scrob cu jumeri şi castraveţi muraţi una două. Borşu-l lasă pe mâine , mai degrabă, că-i ş-oleacă de sărbătoare. Diseară sau mâine să treci pe la mine. M-am uitat peste caiete lu’ Teofil. Trebuie să discutăm….

–  …va sa zică, matale le-ai luat?!? Credeam că-s la nenea Vasile. Vroiam să trec să i le cer. Sunt curios dacă bunicu avea dreptate. …matale ce crezi?

–  De asta aş vrea să treci. Să discutăm. Cât am mai râs eu de năravul ăsta al lui, cu documentatu’, dar ceva tre’ să fie… poate nu aşa cum le zicea el, dar ceva, ceva tot îi. Am văzut şi eu focu’….

–  Când? De ce  nu mi-ai spus?!? Zise cu înfrigurare Rareş.

–  Întâi am crezut că văd prost. După aia m-am socotit că m-am prostit eu de-a binelea… Lumii ştii bine că n-am putut să-i zic. Da’ stau de astă iarnă şi mă gândesc numai la asta…

–  …de anu’ nou?

–  Ahai..! exact la 3, cum zicea bunică-tu….

Cei doi se opriră din vorbit. În capătul uliţei, lelea Viorica, bunica lui Rareş sta c-o mână făcută streaşină la ochi şi cu alta în şold, semn clar că nu era a bună. Iar din piciorul drept bătea mărunţel… ceea ce însemna că o grozavă nelinişte o apăsa. Că dacă era una mai mică, bătea din piciorul stâng. Iar mâna nu-i era în şold, era în buzunarul de la şort cautând alune sau nuci de stricat. În zi de sărbătoare, căuta seminţe de bostan sau răsărită. Dar asta numai Duminica şi în sărbătorile de peste an. Liniştită, pisica Lenţa, moţăia pe banca de la poartă….

–  Da’ ce-aţi stat atâta bre, oameni buni?!? Că doară nu veniţi de la târg….s-o răcit şi măliguţa până aţi ajuns voi….

–  Lasă bunică ca nu arde…. Saru’ mana!

Şi Rareş sări din căruţă, venind s-o ia pe bătrână în braţe. Era tot ea, cea care a avut grijă de dânsul până a plecat la liceu. Aceeaşi ochi căprui cu sclipiri de viaţă şi cuget îl priveau acuma cu o blândă mustrare. Poate oleacă mai putină la trup, dar la fel de largă la inimă, bunica Viorica era omul locului. Era împământenită în lumea satului a cărui rost îl ştia prea bine cu toate ale sale. Rar botez, nuntă sau înmormântare la care să nu fie chemată spre lămurirea celor fireşti şi de trebuinţă. Lumea mai zicea că face şi vrăji. Dar asta se-ntâmpla mai în tinereţile ei. Îi plăcea să facă mai ales de dragoste şi de viitor… O singură dată a vrut să dezlege un blestem, dar spaimă şi necaz mare a avut de întâmpinat după. A pierdut un copil. L-a lepădat. Iar Teofil al ei era să moară în mină, înghiţit de mrejele întunericului. Atuncea s-a lăsat. Nici omul ei n-o prea lăsa să facă de astea. Grozav prilej de mânie era pentru dânsul aşa ceva. De fapt, singurul pentru care se mai sfădeau; şi se mai sfădeau dacă nu era gata masa. Putea bunica să răstoarne munţii în acea zi, dar dacă masa nu era gata, era bai…

–  Ce mai faci ? Săru’ mana!Tot speriată că-ţi stă norocul? Hai să ne pupăm…

–  Bine ai venit, Rareş. Ce să fac? Cu bătrâneţile…şi cu naravurile…tot. Că numa’ nu mă lasă inima să stau într-un loc. Da văd că azi am zi tare plină….

–  Cum adică plină? Ce s-o întâmplat? Mă trimiţi deja în ţarnă?

–  O venit şi Alina…

–  …Alina…?…mai să fie…!

–  …direct de la liceu. E şi c-o colegă. Se pare că vacanţa asta o să stea la noi.

–  Măi ce de-a lume… Oare vine şi sor’mea?

–  Da’ nu ştii?

–  Ce să ştiu…?

–  Maria a plecat pentru o lună în Grecia. Cu coru’ ala a vostru…. Norel e la servici….iar alea mici la maica-ta…

–  I-auzi bre, ce de-a noutăţi….Hai moş Florea…Trage oleacă înăuntru…Şi zici matale că-i faină copchila ceea…?!?

Faină era copchila ceea…! Intrând pe portiţa care despărţea grădina cu flori, de curte, Rareş văzu sprijinindu-se de cerdac o fată la vreo 16 ani, numai bună de strâns în braţe. Inclusiv moş Florea scăpă un oftat plin de subînţelesuri şi aduceri aminte.  În sinea lui zâmbi mulţumit de ceea ce se întrezărea ca se va petrece în vacanţa asta de Paşte… Cu părul creţ şi nespus de castaniu, ochii căprui ca un apus de soare în luna lui Gustar şi buze cu porniri de primăvară în ele, nu putea să treacă nebăgată în seamă. Era îmbrăcată într-o rochiţă verde cu multe, multe flori pe ea, prin care se ghicea prea bine freamătul de viaţă al întregului său trup. Coapsele păreau să ştie ce voiau de la viaţă. Sânii încă nu. Poezia lor, nu era încă desăvârşită….

–  Bună ziua! Mă numesc Loredana!

Şi întinse mâna c-un firesc neaşteptat către Rareş, schiţând un zâmbet atât de frumos şi cuminte, încât moş Florea se pierdu cu firea şi se împiedică singur cu piciorul drept de cel stâng, căzând dea berbeleacul peste cei doi…

–  Firar picioarele-a dracu’…!!! se enerva moş Florea în hazul stârnit…. Eu îs Florea…moş Florea…încercă moşul sa-şi recapete demnitatea şifonată sprijinindu-se de Rareş ca de un toiag. Să ştii domnişoara că aşa ceva mi s-a întâmplat numai din pricina dumitale. Aşa zâmbet numa la ziar am văzut. Pe onoarea mea, domnişoară….şi ăsta în loc să facă vreun gest, stă ca tăntălăul….Atuncea, ce mi-am zis eu? Hai să mă-npiedec bre, să nu fie copchila jicnită carecumva….

Loredana se uita amuzată la amândoi fără să ştie cum să reacţioneze, sprijinindu-şi privirea mai degrabă de chipul lui Rareş, decât de cel al Alinei care ieşise şi ea din casă.

–  Bună Loredana! Eu sunt Rareş. Mă bucur să te cunosc! Iar mata moş Florea, mai uşor cu politica, că nu mai eşti de multişor flăcău… Buna Alina!

–  Salut Rareş! Bună ziua moş Florea! Da văd că tot de trăsnăi te ţii matale.

Şi Alina coborî de pe cerdac venind să-şi îmbrăţişeze rudele. Era nepoata preferata a lui Rareş. A stat mult cu ea când era mică. Acum nici nu-i venea să creadă că e în clasa a X-a la liceu. Aşa îşi dădea şi el seama că timpul a cam trecut. Treaba asta îl speria cumva. Trebuia să se resemneze. Asta era de fapt durerea. Ca om mare nu mai putea sa fie el însuşi. Trebuia mereu să se conformeze, să se integreze în societate. Anul viitor trebuie să-şi dea licenţa. Iar după aceea să se căsătorească, să se hirotonisească, să devină preot în cine ştie ce sat şi cu asta s-a cam gătit viaţa lui. Nimic nu crede că-l va tulbura nespus până la trecerea spre dincolo…

–  Bună Alina! Ce mai faci? Maria de ce n-a zis nimic cu plecatul?

–  Cu-i să zică? Că de tine dă mai greu lumea ca de extratereştri. Parcă nici nu mai ştii unde stătem… De ce nu mai dai şi tu pe acasă?

–  Mi-i lene, tu! Câteodată şi să mestec mi se pare o aventură prea mare, d-apoi să mă mişc până la voi e ceva de-a dreptul exagerat. Mai cu seamă că tre’ să urc la deal. Dacă făceaţi şi voi casa mai la vale, hai că înţelegeam şi eu… Da’ aşa? Credeam c-o s-o văd săptămâna viitoare măcar. Cumnată-miu?

–  La servici! Toată luna, că vrea să-şi ia concediu când vine mama. Vor să pună parchet când se întorc şi să termine baia. De aceea e nimerit să fie amândoi acasă.

–  Haideţi să mâncaţi!

Se auzi glasul bunicii care, între timp, făcuse o altă mămăligă, galbenă ca un soare în sfântă zi de Duminică, ce stătea acuma cu burta în sus pe ştergarul de in, căutând-le pricină de sfadă lingurilor şi furculiţelor aflate primejdios de aproape. Bătălia se anunţa, oricum, inegală. Foamea musafirilor era cu mult peste puterile ei de apărare. Când se aşezaseră toţi la masă, parcă devenise oleacă mai palidă. Îşi mai pierdu din galben. Dar nimeni nu păru să observe acest aspect. Numai Lenţa, pisica bătrână şi reumatică, a închis în cufărul ochilor o lacrimă de solidaritate. Ea oricum urma să mănânce doar resturile…

II.

Ziua trecuse relativ uşor. Se lăsa deja seara când Rareş se porni către moş Florea. Alina şi cu Loredana au vrut şi ele să-l însoţească dar le-a păcălit. Le-a spus, până la urmă, că merge la o bere în sat, cu băieţii. De aceea nici nu a apucat-o pe drumul obişnuit, prin grădini. A luat-o şi el, ca tot omul, pe uliţă. Aşa avea şi mai mult timp să-şi pună ordine în gânduri. Deşi acuma parcă regreta că nu le-a luat şi pe ele. Nu ştiu de ce, dar îi surâdea ideea de a o avea aproape pe Loredana. Acuma trecea pe la poarta Tudoriţei. Erau de-o seama. Pe de-asupra şi vecini…Pe dinăuntru erau mai mult. Copilăriseră unul în braţele celuilalt. Ea i-a muşcat prima oara din suflet! A lăsat urmă adâncă, plămădită laolaltă cu pământul din care şi-a rodit viaţa. Când intra în biserică, până şi preotul se oprea din citit. Atâta era de frumoasă! Femeile îngheţau şi-şi pironeau bărbaţii cu ochii…degeaba…! Când se apleca să sărute icoana Maicii Domnului toată biserica îşi ţinea suflarea. Bărbaţii mai slabi de înger ieşeau afară să se potolească, să-şi astâmpere demonul. Ceilalţi, simţeau că le trece prin inimă o herghelie de cai sălbateci în spume. Dar nimeni nu zicea nimic. Înghiţeau amarnic în sec şi-şi făceau sfânta cruce, convinşi fiind că lucrarea Domnului nu poate fi altcumva decât minunată. După asta, slujba îşi vedea de tipic. Numai părintele părea că-şi face prea des de lucru cu cadelniţa printre enoriaşi. Asta părea să creadă şi preoteasa, pentru  că toată slujba stătea îmbufnată şi nu cânta cu corul decât  „Doamne miluieşte!” .

De ce mergea la moş Florea? Din cauza unor caiete şi a unei icoane. Povestea lor începea undeva prin anii 1927-1930, când mişcarea naţionalistă din România era în plină fierbere. Întâmplarea a făcut, ca pe 24 Iunie 1927, Teofil, adică bunicul lui Rareş, să se afle cu ţuică de vânzare în târgul Iaşilor. Acolo, stătea la un văr de-al său mai îndepărtat, Radu Mironovici care în seara acelei zile venise grozav de tulburat acasă. „ Teofile, azi s-a întâmplat ceva măreţ, mă! Aici la noi, s-a început schimbarea la faţă a României Mari. Am înfiinţat LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL!”. Mironovici devenise chiar în acea seară şef al gărzii de la Icoană, făcuse de altfel parte şi din grupul „VACĂREŞTI” a legionarilor vechi şi era definitiv convins de vocaţia sa şi a mişcării în evoluţia ţării. Pentru el şi ai lui începea transformarea. După două săptămâni de discuţii, explicaţii şi întâlniri, Teofil devenea şi el legionar şi era însărcinat cu misiunea de a atrage câţi mai mulţi membri în legiune, de-acolo de unde era el de loc. La plecare, primise o icoana cu Sfântul Arhanghel Mihail aidoma celei aflate la Iaşi pe care, de altfel, depuse şi jurământul. Acesta suna în felul următor:

JUR în fata lui Dumnezeu

În fata jertfei voastre sfinte

Pentru Hristos şi Legiune,

Să rup din mine bucuriile pământeşti,

Să mă smulg din dragostea omenească,

Şi pentru învierea neamului meu,

În orice clipă,

Să stau gata de moarte

JUR!

În ziua când depuse acest jurământ, Teofil simţi cum îi creşte în piept încă o inimă. Cu multă simţire şi dăruire începuse lucrul pentru Legiune. Când s-a întors în sat lumea l-a văzut schimbat. Era parcă mai bărbat. Stătea cămaşa pe dânsul mai drept şi ochii îi cătau cu multă linişte în jur. Aduse cu el şi cărţi, ziare, reviste… Venea lumea la dânsul în bătătură şi citea, discuta, îşi dădea cu părerea. Gătise pentru treaba asta o odaie specială cu laviţe de jur împrejur, pe pereţi numai ţesături, în capăt c-o masa şi-un scaun pe care stătea cel care lua cuvântul. În spatele acestui birou improvizat înjghebase o bibliotecă, iar de-asupra ei, icoana Sf. Mihail stătea de strajă  acoperind în chip nevăzut cu aripile sale întreaga adunare.  Încet, încet, întreaga suflare sătească îi trecea pragul, iar vestea despre întâlnirile lor se duse din vorbă în vorbă, încât nu trecu mult timp şi-n unele seri apăreau şi oameni din satele din prejur. La vremea aceea nu era încă însurat. La o şezătoarea de astea a venit într-o bună zi şi Viorica. Teofil o ştia de mult şi-n unele nopţi, când luna nu se mai ostenea să se ascundă sub gene iar dimineaţa nu se grăbea nicicum să apară, îi apărea în gând şi parcă îi mai lua din arşiţă. Dar până atunci nu îndrăznise să intre în vorbă cu ea. În seara aceea în schimb îi vorbi. Despre el, despre Legiune, despre Dumnezeu, despre viitor, despre trecut… Timpul trecu tare repede. În zorii zilei, au rămas doar ei, tineri şi îmbrăţişaţi. Odată cu răsăritul soarelui, cei doi au devenit unul, iar martori le-au fost seninul cerului şi roua plină de binecuvântare a dimineţii. La o săptămâna s-au luat şi casă bună au făcut până când moartea i-a despărţit.

Şirul gândurilor i-a fost întrerupt de un lătrat de câine cunoscut. Era Novac, dulăul moşului Florea, care lătra mai mult a bucurie decât din pricini câineşti. Deja ajunsese. Din bucătăria de vară, mătuşa Catincă, ieşi c-o tigaie în mână căutând curioasă cu privirea spre poartă. Faţa i se însenină când îşi văzu nepotul.

–  I-a uite cine vine la mine!!! Zise bătrânica, aruncând tigaia mai într-o parte şi îndreptându-se grăbită să deschidă poarta

–  Bună seara, tuşă Catincă! Ce mai faci? Sănătoasă?

–  Mai degrabă voioasă măi băiete, că sănătatea, de la o vârstă, îi un lux cam mare pentru buzunarul nostru…

–  Cum aşa? Că pe moş Florea’l văd parcă flăcău…

–  Flăcău pe moaşă-sa…! La crâşmă poate…că pe lângă casă, zici că-i de-a muritului…

–  I-a nu mai cobi, tu fimeie! Zise moş Florea, apărând şi el din casa cea mare. Mai bine cată ceva de băut, să nu zică omu’ ista că o intrat într-o casă de calici.

Intrând în casă,  Rareş întâlni acelaşi miros de pelin cu miere pe care îl ştia de copil. Instinctiv, dădu să se aşeze pe cuptor, că acolo îşi ştia locul în casa ceea. Tot din obişnuinţă, se uită în rulă, că poate o găsi vreun măr sau pară puse la copt. Nu era nimic. Numai cele două cărămizi pentru încălzit picioarele iarna, îşi făceau eterna siestă în căldura molatecă a sobei. Moş Florea şi cu nevasta-sa căutau prin cele cămări vreo urmă din porcul tăiat de Crăciun şi ţuica promisă. Aia era ţuică de sărbătoare. Numai lelea Catinca îi ştia locul şi se nărăvise toţi anii ăştia, să nu-i spună defel lui bărbată-su unde-i firida cu pricina. Ăsta era alt motiv de râs şi dat ghionturi în uliţa satului. Curând, apăruse în faţa tânărului nişte străchini cu de toate cele porceşti de cuviinţă şi de veşnică pomenire întru cerul gurii, care numai la mirosul lor, stătea mai să cadă… şi-atunci cruntă şi grozavă nenorocire ce avea să se abată prin cele cotloane ale pântecelui, aflate într-un nesecat izvor de pofte şi plăceri. Încetul, se adunaseră şi bătrânii pe lângă masa cea făcătoare din ochi şi vorbele începură să curgă ca şi paharele cu băutură. Numai că primele se pierdeau în aer, iar cele de-a doilea îşi găseau liniştea într-un loc cu mai multă priinţă…

Într-un târziu, bătrâna dădu semne de oboseală şi trecu în cealaltă cameră spre odihnă. Abia atunci Rareş şi bătrânul Florea au putut cârni discuţia către ceea ce îi rodea pe ei de dimineaţă.

– Şi zi aşa, nene Florea, zici că matale ai caietele.

– Da măi băiete, uite-le aicea.

Şi bătrânul se aplecă peste lada de zestre scoţând două caiete cu coperţi din carton, legate între ele cu o fâşie de de piele ce avea la capăt o cruce de fier egipteană, care atârna ca un sigiliu peste toate acestea. Rareş cunoştea de mic caietele respective, dar abia in ultima săptămână de viaţă a bunicului său, le acordă atenţie. Atunci bătrânul, îl rugase să-i citească încă odată, de-a fir-a-părului, toate însemnele şi toate desenele aflate acolo. Nu a apucat să citească totul. A trebuit să plece neapărat la şcoală, promiţându-i că va termina lectura la sfârşitul săptămânii, când venea oricum înapoi ca era hram. Asta era într-o Duminică. Bunicul a murit Miercurea următoare. De atunci, trecuse patru ani. Poate ar fi trecut şi mai mult, dar în ultimele luni, nişte vise grozave i-au tulburat somnul. Şi o nevoie mare l-a încercat, aşa, dintr-o dată, să vină la mormântul bunicului său. In ajunul Crăciunului trecut, a făcut-o şi pe asta. A venit în sat direct de la Facultate, cu trenul de după amiază, că ăla mai era disponibil. De la gară, direct la cimitir a întins-o, deşi se înserase binişor la ora aia. Când ajunse la mormânt, era noapte de-a binelea. Prea îndemână nu i-a fost să treacă poarta Cimitirului, dar parcă îl mâna cineva de la spate…. A îngenuncheat în faţa crucii, a aprins o lumânare şi s-a rugat cum rar a mai făcut-o pentru linişte şi tihnă. O apăsare mare avea pe suflet şi cu atât era mai mare, cu cât era mai inexplicabilă. Nu ştie exact cât a durat rugăciunea respectivă, dar parcă intrase în transă. Adevăru-i că şi o frică grozavă îl cuprinsese pe la o bucată, năzărindu-se că unele cruci oftează întocmai ca nişte oameni încercaţi de năpastă. Totuşi, simţea că rugăciunea sa a prins rădăcini, simţea că a venit unde trebuie. Încetul cu încetul, o căldură din ce în ce mai mare a prins ai cuprinde corpul, iar când a văzut flăcările în formă de stea ce ieşeau din locul altarului unde fusese vechea biserică, pe vechea vatra a satului, nu l-a cuprins groaza, cum era de aşteptat. Ci o bucurie mare, ca o iluminare s-a revărsat peste el. A ştiut atunci, că acea cheie a misterului ce tulbura liniştea satului, se află în caietele bunicului său…

Acum le avea iară în faţă. Amândouă au desenate pe copertă semnul gemenilor cuprins într-un cerc pe marginea căruia scrie NIHIL SINE DEO. Primul caiet mai are desenat in dreapta sus un soare negru, în timp ce celălalt un soare alb.

– Ca să-ţi zic drept, parcă nu mi-e aşa de drag să le deschid. Zise moş Florea, împingând cele două caiete către Rareş.

– Şi-atunci, cum de te-ai uitat prin ele?

– De spaimă mai, băiete. Că după ce vezi aşa ceva, ai face orice numai să ai cugetul întreg. Am crezut că poate de aici mă lămuresc ce şi cum. Dar, cu mâna pe inimă ţi-o zic, nu mi-o fost de mare ajutor Teofil în treaba asta. Numai că de fiecare dată când îl deschid, mă minunez de unde ştia m’nealui asemenea marafeturi…

În seara aceea, cei doi nu au mai dormit. Pagină cu pagină, cele două caiete le spuneau poveşti neştiute, multe fără de înţeles. Desene tainice, cu tâlc adânc, mirosind a negură şi uitare, înfăţişau realităţi nevăzute până atunci de cei doi. Le scăpa înţelesul acestor închipuiri fără de seamăn, dar atât bătrânul, cât şi Rareş erau conştienţi că se află în faţa unei taine sub vălul căreia, povestea flăcării sub formă de stea, prinde un înţeles magic. Dimineaţa, în cântecul cocoşilor negri ai lumii, ce deschid ochii unei noi zile, cei doi şi-au promis că vor spune această poveste întregii lumi.

   DRAGOŞ HUŢULEAC

publicist, editor, Suceava (n. 19 Iunie 1987, Paltinu, com. Vatra-Moldoviţei, jud. Suceava)

  Studii: Şcoala generală a absolvit-o în satul natal ca şef de promoţie în 2002. Ulterior a urmat cursurile Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din Suceava, secţia Jurnalism-Relaţii Publice (secţie unică pe ţară la acel moment), pe care l-a absolvit în 2006. Din 2006 până în 2009 este student al Univ. „Ştefan cel Mare” din Suceava, în cadrul Facultăţii de Istorie-Geografie, specializarea Filosofie. Începând cu anul 2009,  urmează un masterat de Literatură Română în Context European;  profesează la şcoala Vatra- Moldoviţei.

Debutul literar a avut loc în Antologia Caiete Udeştene, apărută la editura Lidana, Suceava în 2008, cu proza „Recenzia unei zile la sat”. Ca unic autor a scris până în prezent trei cărţi: Omul ca Suvenir, apărută la editura George Tofan din Suceava, în 2008 Scurtă întroducere în gândirea românească editată de către editura Rovimed Publishers din Bacău,  în 2010 (reeditată in 2011 de către Editura Cadrelor Didactice) şi O carte cuminte despre un filosof (cu)minte, apărută la editura Rovimed Publishers din Bacău,  în 2011. De asemenea, este coautorul cărţii „Despre un alt Mihail Sadoveanu –gânduri scrise şi nerostite despre o poveste cu simboluri esoterice” publicată sub egida CENTRULUI REGIONAL DE STUDII FRANCMASONICE BUCURESTI-PARIS,  alături de fostul Mare Maestru al Marii Loji Naţionale a României, domnul Viorel Dănacu. Este editorul şi fondatorul publicaţiei online „Revista România Azi”, care apare lunar începând cu 24 Ianuarie 2010, revistă în care regăsim ca şi colaboratori, personalităţi remarcabile ale culturii bucovinene şi nu numai, iar din 2011 este şi fondatorul Editurii Cadrelor Didactice. Totodată este redactor de programe al revistei Moldova Literară din Iaşi iar în saptamanalul local Monitorul de Câmpulung, a deţinut rubrica „Aventurile unei ţări pe nume România”. În trecut, a făcut parte şi din colegiul redacţional al revistei electronice de cultură NordLitera. Din 2010 este membru al Centrului Regional de cercetări Francmasonice Bucureşti-Paris.

Din Ianuarie 2011 a devenit membru al Ligii Scriitorilor din România. Sub coordonarea prof. univ. dr. Viorel Guliciuc, a făcut parte din echipa de cercetare a unui grant al Academiei Române, grant în urma căruia s-a realizat primul portal de filosofie românească din lume (ROPHIDAS).  De asemenea, a participat la numeroase conferinţe şi simpozioane atât naţionale cât şi internaţionale pe teme de spiritualitate şi tradiţie românească. Despre cărţile sale au apărut recenzii în revistele Oglinda Literara, Bucovina Literară, Nord-Litera, Revista Literaria, ziarele Crai Nou şi Monitorul de Suceava, acestea fiind semnate de către Cristina Bîndiu, Cornelia Bratu, Dumitru Brădăţan şi Rodica Iacobescu.