Max Blecher – biografie

        Inimi cicatrizate

 „Într-o seară, pe la începutul lui decembrie, Emanuel fu chemat de Quitonce, printr-un bilet, la el în odaie. Era în ajunul operaţiei şi voia să-l mai vadă o dată pentru a-şi lua „rămas bun“. În sanatoriu domnea acest rit de prietenie în preziua evenimentelor grave.

Îl găsi pe Quitonce în pat, puţin palid, înfăşurat până la gât în tifon alb.

M-au spălat, m-au ras peste tot, m-au uns cu iod şi m-au înfăşurat în bandelete ca pe o mumie, spuse Quitonce. Iată-mă, sunt pregătit pentru eventualul rol de cadavru…

Taci, nu mai vorbi, astfel, îl mustră Eva.

Se învârtea prin odaie căutându-şi de lucru, aliniind cărţile pe etajeră, scuturând de pe ele un praf imaginar, ca şi cum odaia ar fi trebuit pregătită pentru o operaţie ce ar fi avut ea înseşi de suportat. Înainte de a părăsi încăperea, se mai apropie o dată de patul lui Quitonce:

Te simţi bine? Ţi-e foame? Sete?

Cred că mi-e mai mult foame… răspunse Quitonce care postea în ziua aceea. Ce mai întrebi se răsti el. Îl oboseau grozav toate precauţiunile din preajma operaţiei, toate analizele ce trebuiau făcute, dar mai ales aerul funebru şi preocupat pe care îl luau în faţa lui infirmierele şi doctorul. Îndată ce Eva părăsi odaia, respiră uşurat. Se ridică în perne sprijinindu-se pe coate.

Toată dragostea asta fierbinte ce mi-o arată îşi are rostul ei. Eva ar vrea să-i las moştenire gramofonul, a pus ochii pe el… Ţi-o spun eu, puţin îi pasă dacă îmi este sete ori foame, ori mă doare capul. Vrea gramofonul şi se epuizează în devotamente inutile. E un joc cunoscut. Quitonce îşi stăpânea o calmă nervozitate interioară. Toată iritaţia i se scurgea ca un curent electric prin vârful degetelor ce tremurau uşor.“

                                (fragment din romanul Inimi cicatrizate, Editura „Alcalay”,1937)

Max Blecher s-a nascut pe data de 8 septembrie 1909 la Botoşani, şi moare în 31 mai 1938, la Roman. Urmează cursurile şcolii primare din Roman, Liceul il urmeaza tot in Roman. Autodidact, preocupat de studiul filosofiei, muzicii, picturii şi în special de literatură. Debut publicistic, în 1930, în Bilete de papagal, ale lui Tudor Arghezi, cu schiţe şi aforisme. Colaborator la revista franceză Le surréalisme, condusă de Andre Breton.   Bacalaureat susţinut la Paris, cu gândul de a se înscrie la Sorbona, Facultatea de Litere. Se îmbolnăveşte de morbul lui Pott, o boală gravă a sistemului osos. Conform relatării surorii sale, Dora Wechsier Blecher, boala s-a datorat unui accident de joacă, pe la 16 ani, urmare a unei lovituri în zona lombară a şirei spinării.

Ulterior, afecţiunea s-a agravat, progresând spre o infecţie microbiană (şi nu tuberculoză osoasă, cum s-a crezut), cu mari dureri, din lipsa antibioticelor. Cu sprijinul financiar al comunităţii evreieşti din Roman, Botoşani şi Bucureşti la care s-a adăugat cel al unor mari societăţi din Franţa şi Elveţia, a stat internat timp de zece ani în numeroase spitale, clinici şi sanatorii pe coastele Normandiei (la Berck-sur-mer), în Elveţia şi pe ţărmul Mării Negre.

APRECIERI: „… viaţa este o continuă creaţie de miragii, o continuă intervenţie a visului“ (M. Eliade – Oceanografie)

Ne-ar fi foarte greu să încadram opera lui Max Blecher într-o tipologie literară românească (şi nu numai). Desigur, apropieri se pot face, pentru că nimic nu-i nou sub soare, iar literatura are sublima capacitate de a se referi la aceleaşi lucruri mereu şi totuşi de o poliforma, tocmai pentru ca e legată de valenţele sufletului uman, exprimate în limitele datatoare de libertate ale limbii. Epoca de afirmare a prozatorului aici în discuţie e una a interferenţelor: literatură – psihologie, liric – epic, modern(ist) – tradiţional(ist); aşadar, o epoca foarte generoasă în posibilităţi. Romanul clasic (călinescian, deci balzacian) coexistă cu pseudojurnalul lui Camil Petrescu (deci proustian) şi în general cu literatura confesivă autenticistă a unor A. Holban şi M. Eliade. Poate că în aceasta din urmă direcţie l-am putea clasa pe Blecher. Reverberaţia psihologică a spaţiului, timpului şi a obiectelor, intimitatea şi luciditatea relatării îl apropie într-adevăr de C. Petrescu şi de Proust. Asociaţiile inedite dintre obiecte şi stări, între real şi oniric, îl pot aşeza în linia lui Urmuz, Kafka sau Buzatti. Melancolia (chiar criza) şi preferinţa constantă pentru liric trimit înapoi la romantici; într-o anumită măsură, şi Werther şi Heinrich von Ofterdingen pot fi personaje ale „Amintirilor din irealitatea imediată“. Ceea ce cunoaştem totuşi, cu siguranţă, este ataşamentul faţa de suprarealism. O arată corespondenţa cu André Breton, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Saşa Pană şi lectura asiduă a ultimilor apariţii avangardiste româneşti şi franceze pe care şi le procură permanent. Într-o scrisoare către Saşa Pană întâlnim o declaraţie ce poate constitui chiar „ars poetica“ blecheriană:

„Idealul scrisului ar fi pentru mine transpunerea în literatură a înaltei tensiuni care se degajă din pictura lui Salvador Dali (…). Exploziile să se producă între pereţii odăii, şi nu departe între himerice şi abstracte continente“

                                                        (Opere complete, p. 397), Andrei G. ROMILĂ

 

„O mare capacitate de a percepe realitatea, de a o izola, de a fuziona cu ea şi, după această fuziune, de a o dilata in forme fantastice.“

                                                                                          Eugen LOVINESCU

„Exemplifică la noi, cu o intensitate fără precedent literatura autenticităţii subiective, în înţelesul cel mai evoluat modern al termenului.“

                                                                                                    Dinu PILLAT

Aceleaşi idei au fost reluate şi argumentate pe larg de regretatul critic Radu G. Ţeposu, într-o recentă monografie.

 

SCRIERI: Corp transparent (volum de poezii), Bucureşti, 1932; Întâmplări din irealitatea imediată cu un portret de Jules Perahim), Editura Vremea, 1936; Inimi cicatrizate (microroman), Editura Alcalay, 1937, Vizuina luminată, Cartea Românească, București, 1971 (ediție și note de Sașa Pană).