Geo Galetaru – Cândva, într-un sat …(I)

publicist, Timişoara

publicist, Timişoara

            Motto: „Pământ cu gene şi cu vis”

 – Vă mai amintiţi caii noştri? întreabă mama. Acum la Cenad e iarnă şi mama stă cu spatele lipit de cuptor, întotdeauna a fost ea cam friguroasă, făceam chiar haz pe socoteala ei şi-i spuneam că nu ar strica să mai dea jos de pe ea câteva kilograme, şi aşa avea cam multe la vârsta ei. „Cine e gras e şi sănătos”, ne spunea ea cu convingere, cu convingerea încăpăţânată că ne transmite un mare adevăr, şi un îndemn în acelaşi timp, fără să-şi facă însă prea mari iluzii că-l vom urma.

– Vă mai amintiţi caii noştri? Întrebarea mamei suna rugător, aproape imperativ, cum să nu ni-i amintim, doar ei erau printre puţinele mândrii ale noastre, dovezi solide că mai aveam un sâmbure de siguranţă de care să ne agăţăm, fără teama că lucrurile se vor schimba prea curând şi că schimbarea lor ne va da peste cap obiceiurile şi toate acele ritualuri domestice care se statorniciseră demult, devenind tiparul în care însăşi viaţa noastră curgea înainte. Caii noştri, cei doi cai, care făceau aproape parte din familie, şi care înţelegeau ca nimeni alţii comenzile tatei, ascultându-l, fără să şovăie, cu o bucurie pe care probabil că o simţeau în felul lor, violentă şi frustră, aşa cum violentă era nevoia lor de apropiere, în rarele lor momente de răgaz, când se odihneau unul în preajma celuilalt, nestingheriţi de nimeni şi de nimic.

Pe armăsar îl chema Bubi, un exemplar robust, cu coama şi coada negre. Celălalt cal, Sura, care avea o întreagă poveste, era o iapă nărăvaşă, inaccesibilă şi mofturoasă, pe care tata o cumpărase cu vreo doi ani în urmă, la târgul de la Sânnicolau, de la un gospodar din Tomnatic. Mândra, căci aşa se chema arătarea aceea numai piele şi os, abia ţinându-se pe picioarele subţiri, nechezând cu disperare, poate din cauza foamei, poate fiindcă o speria toată acea aglomerare necunoscută de animale, vaci, cai, porci şi păsări de toate felurile şi de toate mărimile, privea cu spaimă în jurul ei, neştiind nici pe departe ce o aşteaptă, ce soartă i se pregăteşte, privea cu ochi mari şi umezi, cerşind parcă o amânare pe care, oricum, stăpânul nu i-o mai putea da, era evident că vrea să scape de ea, în orice chip, chiar dacă pentru asta ar fi trebuit să lase din preţ cât de mult, s-o dea chiar cu jumătate din preţul gândit de- acasă, şi încă socotind că face o afacere rentabilă. Tata se apropiase încet de iapă, îi dăduse ocol din toate părţile, privindu-i pielea fleşcăită, pe care părul se tocise şi se rărise, îl pusese pe proprietar s-o plimbe în ţarc, în jurul ţăruşului înfipt în pământ şi, după ce-i văzuse spinarea plină de broboane mari de sudoare, se retrăsese la o parte, privind sceptic trapul ei mărunt şi nesigur şi, totuşi, din extenuarea ei răzbătea la suprafaţă, prin pâcla de transpiraţie care-i mustea din piele, o voinţă puternică, o dorinţă abia reprimată de a se avânta într-o goană nebună, smulgându-se din acel loc ruşinos, din mijlocul oamenilor care-i cântăreau fără milă mersul bicisnic. Tata s-a întors, pe jumătate hotărât, spre proprietar, păstrând totuşi, în ochi şi în gesturi, o şovăială bine afişată, o rezervă ce nu trebuia să-i scape celuilalt şi l-a întrebat scurt: „Cât”, cu un glas din care răzbătea mila, milă pentru starea jalnică a animalului, dar şi pentru el, care-şi lua pe cap o asemenea belea. Omul s-a codit niţel, îşi dădea seama totuşi că dăduse peste un client serios şi nu voia să scape prilejul din mână, căci altul nu i s-ar mai fi ivit, putea el să aştepte mult şi bine, cu mârţoaga lângă el. „Ştiu şi eu, spuse omul destul de temător, acuma vezi şi dumneata că iapa nu-i prea arătoasă. Dar dacă o hrăneşti bine şi ai grijă de ea, peste un an să vezi numai ce frumoasă se face, nici n-o s-o mai cunoşti”. Tata a mai privit-o o dată, i-a cercetat dinţii laţi şi galbeni, după care i-a întors spatele, uitându-se peste capetele oamenilor din târg şi căutând-o pe mama. Ar fi vrut să fie şi ea acolo, să-şi dea şi ea cu părerea, nu la urmă să se ivească certuri şi vina să cadă numai pe el. A descoperit-o repede şi a chemat-o: „Hai, că poate amândoi luăm o hotărâre mai bună, de nu ne-o părea rău la urmă”. S-au mai învârtit preţ de cinci-zece minute în jurul calului, de fapt, într-un fel inutil, căci ceea ce aveau de văzut văzuseră deja şi nu mai trebuia decât să spună da sau nu. „Tu ce crezi, Gheorghe, mai poate ieşi ceva din calul ăsta?”. Şi atunci, tata s-a hotărât pe loc, fără să şovăie, fără să aibă siguranţa că lucrurile vor fi aşa cum dorea el, se lăsase condus de hazard şi de o presimţire de moment, fără remuşcare sau teama că greşeşte, dar cu o încredere oarbă că viitorul trebuie să ia forma dorinţei lui din acea clipă. Şi a cumpărat iapa cu două mii de lei, bani destul de mulţi pe vremea aceea, fără să se mai tocmească deloc. Şi, îţi aminteşti? Peste un an cine ar mai fi recunoscut-o pe Mândra în iapa aceea grasă şi plesnind de sănătate, care fornăia cu putere când Bubi încerca să se apropie de ea? În câteva luni, Mândra ajunsese să-şi merite numele, cu toate că, din dispreţ sau dezaprobare pentru farsa primului nume, tata i-l schimbase în Sura.

– Bubi şi Sura formau o pereche minunată. Tata făcuse o căruţă nouă, galbenă, pe cea veche o descheiasem şi o cărasem, bucată cu bucată, în şură, sub baloturile de paie şi pleavă, cât mai adânc, să nu se vadă nici măcar un şurub, căci ar fi fost destul ca să iasă la iveală totul. La fel, plugurile şi grapele le-am demontat şi le-am camuflat în căpiţele de tulei, tremurând ori de câte ori perceptorii şi oamenii sfatului se învârteau în jurul lor, neîndrăznind însă să cerceteze mai adânc, cine ştie, le rămăsese şi lor un rest de ruşine sau se gândeau poate că, în asemenea vremuri tulburi cum erau acelea, nu e bine să mergi prea departe, niciodată nu poţi şti care e reacţia omului când nu mai are prea multe de pierdut.

– Vă mai amintiţi caii noştri de atunci? ne întreabă mama, şi în vocea ei nu distingi de data asta nici regret, nici admiraţie, e pur şi simplu o rememorare personală, pe care încearcă să ne-o transmită şi nouă.

Iarna aceea căzuse pe neaşteptate. Încă nu era frig, deşi fulgi mari, imenşi, pufoşi cădeau de sus, aşternându-se pe pământ într-un strat care creştea văzând cu ochii. Copacii împungeau văzduhul cu braţele lor scheletice, sporind dezolarea începutului de iarnă. Străzile erau pustii, puţinii oameni care treceau pragul casei, afară, aveau o singură ţintă, apoi se întorceau grăbiţi, speriaţi parcă de o vedenie rău prevestitoare. Nimeni nu se gândea cât va ţine iarna, ce ne va aduce în cele câteva luni cât avea să zăbovească pe aici, o nepăsare universală îi însoţea pe oameni la bufet, acolo unde li se părea că uită de toate, că totul poate deveni altfel, mai frumos şi mai sigur. Birtul gemea de lume, mai ales bărbaţii socoteau că este umilitor să rămână acasă pe asemenea vreme, vocile, la început în surdină, abia murmurate, apoi gălăgioase, imperative, stridente, se amestecau într-un vălmăşag de nedescris, fiecare voia să se facă înţeles peste capul celuilalt şi toţi sfârşeau prin a vocifera în van, într-o perfectă harababură de strigăte şi ţipete. Tata trecea printre mese şi scaune, salutând din când în când câte-un cunoscut, dar prefera să se aşeze mai totdeauna singur la masă, cu o jumătate de mastică în faţă, gândindu-se la cine ştie ce şi privind hărmălaia din jur fără să vadă sau să audă ceva. După vreo jumătate de ceas, timp în care îşi sorbea porţia de mastică cu înghiţituri rare şi cumpătate, îşi aprindea o „Mărăşească” sau o „Naţională” şi arunca o privire distrată în jur. Nu-i plăcea spectacolul pe care-l vedea, dar simţea o imensă compătimire şi, la drept vorbind, nu avea ce să facă, nu mai putea îndrepta nimic. În cele din urmă se ridica, saluta din nou de câteva ori în dreapta şi-n stânga şi o pornea încet spre casă. Mama mătura zăpada care se adunase în faţa casei, o rânea cu lopata, şi uliţa întreagă forfotea de femei care făceau acelaşi lucru. Din când în când, spărgând liniştea satului, se auzeau guiţaturile unor porci, oamenii se puseseră pe treabă, iarna s-ar fi putut să fie lungă şi ei trebuia să se aprovizioneze cu de toate, ca să reziste până la primăvară. „Noi când tăiem porcii, tată?”, îl întrebam pe tata, şi eu şi Traian, şi aşteptam răspunsul numai urechi, căci presimţeam că până la sorocul cu pricina nu mai era mult. Şi iată că, într-o vineri seara, când timpul se muiase puţin, dar nu atât de mult încât să se topească zăpada şi să se dezgheţe pământul, tata trimitea după rudele de la Sânnicolau, singurele rude mai apropiate care ne puteau ajuta. Sigur, puteam apela şi la vecini (căci, pe vremea aceea, toţi ar fi sărit să dea o mână de ajutor), dar tata era de principiu că între rude totul merge mai repede şi mai cu folos. Urmau să sosească Maica şi Moşu, cei doi unchi, Ştefan şi Gheorghe, care erau fraţi gemeni, apoi tuşa Aurica, sora mamei şi a celor doi unchi, şi uica Gică, bărbatul tuşei Aurica, o namilă de om care dintr-o smucitură trântea porcul la pământ şi cu o singură mişcare îi tăia gâtul, spre mila şi spaima noastră, care ne ascundeam pe unde apucam, să ne ferim ochii de oribilul spectacol. Tuşa Aurica aducea în mare grabă ligheanul, să nu se piardă sângele scurs, şi vederea şuvoiului roşu care ţâşnea cu putere îmi provoca o stare de greaţă vecină cu leşinul. După ce porcii îşi trimiteau în văzduh ultimele respiraţii horcăitoare, îi aşezam pe câte o scară şi-i transportam în curte, unde îngrămădeam pe ei furci de paie şi le dădeam foc. Eu şi Nelu, câteodată şi Traian, înteţeam focul, până ce părul porcului se pârlea bine şi rămânea pielea curată, întinsă ca o tobă gata să plesnească. După aceea stingeam focul, măturam porcul de scrum şi-i frecam pielea rumenită cu bucăţi de ţiglă, până dispărea orice fir de păr şi pielea se arăta netedă şi frumoasă, numai bună de şoric. După ce porcul era bine pârlit, îi tăiam coada şi urechile, pe care apoi le clefăiam cu poftă, tăvălite puţin şi în sare.

Restul, despicatul porcului, tăiatul cărnii, făcutul cârnaţilor şi al jumărilor şi toate celelalte erau treaba celor mari.

CÂNDVA, ÎNTR-UN SAT… (II)

În ziua aceea de vară cenăzeană, cred că era prin iunie, praful inundase necruţător uliţa, se aşternuse în straturi groase pe drum şi o pulbere subţire acoperea şi gardurile încinse de fierbinţeala soarelui şi olanele caselor.

De-a lungul uliţei s-a auzit un zgomot înfundat de căruţă, roţile se târau cu greu prin praf şi scoteau acel sunet stins, vătuit, abia perceput, dar eu ştiam că nu putea fi decât cocia tatei, plecase de cu noapte după dolmă, să taie nişte iarbă pentru vacă, şi îl aşteptam să vină, cu o nerăbdare aproape lacomă. Era într-adevăr el, l-am recunoscut de departe, după pălăria veche şi roasă, trasă până deasupra urechilor, să nu-l bată soarele, deşi căldura era nemiloasă şi îi pătrundea pe sub marginile pleoştite, scoţându-i din piele pârâiaşe mici de sudoare. Am alergat şi am deschis poarta şi caii au trecut prin dreptul meu, hurducând căruţa şi fornăind supăraţi, sau mai degrabă obosiţi şi flămânzi după atâta drum şi efort. Tata a tras de frâie şi caii s-au oprit la umbra părului sălbatic, păr pădureţ, cum îi ziceam noi, cu o coroană care-şi trimitea umbra rotată până aproape de gardul grădinii. „Ce staţi, veniţi şi ajutaţi-mă să descarc!”, a strigat tata, cu o voce puţin cam supărată şi, la auzul acelui timbru, au ţâşnit din tindă mama şi fratele meu Traian, grăbindu-se spre căruţă cu gesturi care voiau parcă să spună: „Iacă, suntem aici şi noi, prin apropiere, nu-i un motiv aşa de mare să te superi”. În câteva minute am golit iarba şi am cărat-o în şură. În acest timp, tata a pus înaintea cailor un braţ de fân, mângâindu-i pe grumaji şi şoptindu-le cuvinte de liniştire. Animalele fornăiau de plăcere, coamele mari şi mătăsoase le fremătau, iar ochii umezi le străluceau de o bucurie fără margini. Părea că vor să spună ceva, dar o forţă de neînţeles îi împiedica să-şi exprime fericirea nemărginită pe care o trăiau în acele momente.

Buna nu era acasă, dacă-mi amintesc bine, plecase la Pesac, la neamuri, era născută acolo şi o dată pe an, vara, mergea să-şi vadă rudele, mătuşile şi verişoarele şi mai ales nepoţii, iar când se întorcea ne împuia capul cu poveştile, mereu aceleaşi, despre grămezile imense de pepeni şi lubeniţe pe care oricine le putea vedea în curţile pesecanilor, asta era fala şi bogăţia lor şi cu asta se lăudau ei întruna. Fusesem şi eu o dată cu Buna la Pesac, cu un an în urmă parcă, dar mă întorsesem puţin dezamăgit, lucrurile nu stăteau chiar aşa cum le înflorise ea şi, în plus, nici satul nu-mi lăsase cine ştie ce impresie. Străzile erau lungi şi drepte, parcă trase cu aţa, şi largi de te speriau, iar pământul era atât de nisipos, încât ploile, chiar cele mai uşoare, îl transformau într-un amestec ciudat şi insuportabil de noroi zgrunţuros, care scârţâia sub paşi, cu un sunet scrâşnit şi enervant din cale-afară. De fapt, de la pământul ăsta nisipos se trăgea şi numele satului.

Cel mai mult îmi plăcea însă să merg la Sânnicolau, la rudele mamei. Acolo totul era altfel, orăşelul cu străzi aerisite şi curate mă fascina, stăteam prostit ore întregi în faţa vitrinelor, de unde mă priveau neutre, dar stârnind în mine pofte irezistibile, portocale rotunde şi ionatane dolofane, cutii de bomboane învelite în celofanuri strălucitoare, de toate culorile, batoane de ciocolată purtând etichete misterioase, cu nume exotice, ciudate, atâtea tentaţii sclipitoare, între care alegerea mea şovăia la infinit, până la renunţare.

Sau zilele de târg… Unchiul Gheorghe, fratele mamei, ne făcea poze, în târg sau pe străzile orăşelului, în faţa Castelului sau în centru, lângă bazinul cu apă, consumând fără alegere metri întregi de peliculă şi desfăcându-şi braţele a neputinţă şi disperare, când îl asaltam cu întrebări nemiloase, ca nişte ultimatumuri: „Unchiule, până poimâine sunt gata? Nu? Dar atunci când? La sfârşitul săptămânii, nu-i aşa?” „Hai, gata, fiţi cuminţi şi aveţi răbdare!”, ne apostrofau toţi, şi mama şi tata, şi tuşa Aurica, sora mamei, şi uica Gică, bărbatul tuşei Aurica.

Pe vremea aceea îl aşteptam cu toţii să vină pe unchiul Ştefan, frate geamăn cu unchiul Gheorghe. Absenţa lui emana un aer de o misterioasă incertitudine. Ştiam despre el doar atât, că e plecat undeva departe, pentru mai multe luni, într-un loc de care ne era interzis să întrebăm şi pe care toţi se fereau să-l pomenească, mai mult din teamă decât din jenă, cu toate că eu simţeam că acest unchi nu putuse face nimic rău, că totul e o joacă de-a aşteptarea, e drept că o joacă prelungită cam mult, dar care avea să se sfârşească în curând şi să ni-l redea pe unchiul Ştefan, întreg şi surâzător, aşa cum îl ştiam dintotdeauna, şi netemător de nimic, în mijlocul nostru.

Şi, într-adevăr, s-a întors, dar nu atunci, în vara aceea, când l-am aşteptat zile şi săptămâni, şi apoi luni întregi, să apară pe neaşteptate şi să ne sperie cu acea apariţie a lui, izbăvitoare pentru aşteptarea noastră chinuitoare, ci a venit abia iarna, prin februarie, când vântul îngrămădea fără cruţare troiene de zăpadă pe străzile orăşelului şi sufla stranii înfăţişări de gheaţă în ferestrele care stăteau să crape sub presiunea gerului. A venit brusc, aşa cum şi plecase, cum fusese silit să dispară, a deschis uşa care a trosnit sec sub apăsarea frigului năprasnic de afară şi s-a oprit câteva clipe în prag, trecându-şi palma peste obrazul drept, parcă pentru a-şi aminti ceva sau pentru a alunga o vedenie, o umbră tremurătoare care-l tortura cu prezenţa ei invizibilă, sau ca şi cum ar fi vrut să-şi netezească ţepii aspri şi ascuţiţi şi crescuţi în neorânduială, care îi împânzeau, de altfel, întreaga faţă, dându-i o înfăţişare ireală, de sihastru coborât pe neaşteptate din munţi.

Maica a rămas pironită lângă cuptor, uimirea, sau poate o bucurie de-acum obosită, o lăsase fără grai, nu-i mai rămânea decât puterea de a-l privi, de a-şi lipi privirea de chipul lui, peste care se aşternuse o umbră întunecată şi necunoscută, care-i brăzda obrajii, coborând până în colţurile gurii, încleştate într-o muţenie încăpăţânată. Nu s-ar putea spune că arăta mai îmbătrânit aşa, timpul, dacă îşi pusese pecetea pe chipul lui, nu lăsase urme devastatoare, o abia vizibilă indiferenţă îi izvora din ochi, învăluindu-i într-o plasă tremurătoare, aproape fără consistenţă. Ne-am repezit cu toţii să-l îmbrăţişăm, să-l atingem, să-i pipăim hainele aspre şi pe alocuri peticite, de parcă acest contact brutal şi rudimentar ni l-ar fi redat în întregime, smulgându-l apatiei vinovate din care venea. Unchiul Ştefan s-a supus cu docilitate asaltului nostru neaşteptat, ne îmbrăţişa acum la rându-i şi el, cu o grabă lacomă şi vinovată, împărţindu-ne zâmbete crispate şi răspunzând efuziunii noastre intempestive cu restul de fericire pe care şi-l păstrase intact anume pentru această întâlnire. După care Maica a oprit hotărâtă toată această risipă de gesturi şi fraze, l-a luat pe unchiul de braţ şi, tot fără nici o vorbă, l-a condus, mai degrabă l-a târât în camera din faţă, împingându-l pe canapeaua cam şubredă, ale cărei arcuri scoaseră nişte sunete jalnice, de jucărie stricată.

„Mamă, am întrebat-o pe mama, făcându-mi curaj, dar asta mult mai târziu, după ce ne-am întors acasă şi lucrurile şi faptele îşi redobândiseră de acum un făgaş mai firesc, al lor, mamă, unde a stat atâtea luni unchiul Ştefan?” Mama mi-a aruncat o privire supărată şi cuvintele ei, pornite dintr-o tristeţe la fel de mare, aproape că le-am simţit fizic, lovindu-mi obrajii: „Nu-i treaba ta să ştii!… Vezi-ţi mai bine de ale tale şi nu purta de grijă alor mari!… Să nu te mai aud cu aşa ceva, ai înţeles?”… În ziua aia m-am ascuns în şură şi am plâns ca un prost, fără să ştiu prea bine de ce, plin de ciudă şi de revoltă, dar nu pe mama sau pe interdicţia care pornea din partea ei îmi era necaz, ci pe neputinţa mea de a înţelege ceea ce alţii ştiau şi mie mi se refuza. Obosit de atâta plâns, am adormit pe un maldăr de fân, fără să-mi dau seama, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji şi cu hotărârea de a mă răzbuna, cândva, într-un fel, pe cei care mă umileau cu neîncrederea lor. M-a trezit Buna – ea mă găsea întotdeauna, oriunde m-aş fi ascuns – şi m-a chemat să intru în casă, ai mei se puseseră la masă şi mă aşteptau de mult cu mâncarea, îşi pierduseră răbdarea. „Hai, cu Buna, că s-o întunecat şi te-o fi ajuns răcoarea”. Ştiam că nu ăsta era motivul, sau nu e singurul motiv, Buna m-ar fi lăsat să stau oricât, oriunde, dar tata se cam supărase şi nu era bine să mă joc cu supărarea lui. O ştiam de mult, nu numai de atunci, şi mă feream să întind coarda, chiar când tata era în toane bune şi mai închidea ochii la prostiile noastre. Îi ştiam de frică şi nu îndrăzneam să ieşim din cuvântul lui, orice s-ar fi întâmplat, chiar când buna lui dispoziţie, altfel destul de rară, ar fi fost un semn de încurajare că ne puteam da în petic fără nici o teamă.

GEO GALETARU
Publicist, Timişoara
(08.09.1947, com.Cenad, jud.Timiş)
Numele şi prenumele: Galetar Gheorghe (pseudonim literar: Geo Galetaru)
Studii: Şcoala generală din comuna Cenad, Liceul Teoretic din Sânnicolau Mare, Facultatea de Filologie de 5 ani(secţia română-franceză) a Universităţii Timişoara(absolvită în 1972);
Ocupaţia: Profesor de limba română- limba franceză la Şcoala cu clasele I-VIII Igriş, jud. Timiş (1972-1992), Profesor de l. română-l.franceză la Şcoala cu clasele I-VIII Dudeştii Noi, jud.Timiş(1992-până în prezent)
Debut: în revista ,,România literară’’(1969), debut girat de Ion Caraion.
Colaborări: ,,Luceafărul’’, ,,Amfiteatru’’ , ,,Viaţa Românească’’, ,,Orizont’’, ,,Familia’’, ,,Tomis’’, ,,Orient Latin’’, ,,Poesis’’, ,,Ardealul literar şi artistic’’, ,,Semenicul’’, ,,Reflex’’, ,,Sud’’,  ,,Semne’’, ,,Paralela45’’ , ,,Anotimpuri literare’’etc. (poezie,proză şi recenzii literare)
Debut editorial: în volumul colectiv ,,Popas între poeţii tineri’’, îngrijit de Victor Felea(Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974)
Volume publicate:
1.,,Inefabila ninsoare’’(poezii-Editura Facla, Timişoara, 1981);
2.,,Alfabetul mirării’’(poezii pentru copii-Editura Facla, Timişoara ,1987);
3.,,Vară de crini’’(poezii-Editura Mirton,Timişoara,1997)                                        
4.,,Înduplecarea nopţii’’(poezii-Editura Mirton,Timişoara,1998);
5.,,Steaua ta ,copilărie’’(poezii pentru copii- Editura Mirton, Timişoara, 1999);                  
6.,,Epifanii pentru Daniel’’(poezii –Editura Eubeea,Timişoara,2003);
7.,,Alte epifanii pentru Daniel ’’(poezii, editura Eubeea, Timisoara, 2007);                                                  
8.,,Cântec pentru somn şi drum’’(poezii pentru copii- Editura Eubeea,Timişoara,2008);
9.,,Voci din penumbră’’(proză scurtă- Editura Marineasa,Timişoara, 2008);
10.,,Lacrima seninului’’(poezii pentru copii-Editura Eubeea, Timişoara, 2009);                  
11.,,Colivia de aur’’(roman -Editura Eubeea,Timişoara, 2009);
12.,,Lectia despre ingeri’’(poezii- Editura Eubeea, Timisoara, 2010);
13.Vară de crini(poezii, ediţie revăzută şi adăugită,Editura Eubeea,Timişoara 2010);
14.Utopia umbrei (poezii,Editura Eubeea,Timişoara 2010);
15.Bucuria si singuratatea (poezii, Editura Eubeea, Timisoara, 2011);
16.O poveste şi-o culoare (poezii pentru copii, Editura Eubeea, 2011);
Premii literare:
-Premiul Festivalului de poezie ,,Lucian Blaga’’ şi al Casei de cultură,,Lucian Blaga’’ din Sebeş (1994);
-Premiul al II-lea la Festivalul internaţional de poezie ,,Drumuri de spice’, Uzdin-Iugoslavia (1996);
-Premiul Bibliotecii Judeţene Alba la Festivalul internaţional ,,Lucian Blaga’’ (2004);
-Premiul revistei ,,Sud’’ la Concursul Naţional de Creaţie Literară ,,Vasile Voiculescu’’, Secţiunea Proză, Buzău (2005);
Reclame

2 gânduri despre „Geo Galetaru – Cândva, într-un sat …(I)

  1. Te felicit pentru tot ce ai realizat ,imi plac amintirile despre copilarie mai ales ca unele dintre personaje le-am cunoscut. Am fost placut impresionata de descrierea Muresului si de locurile frumoase ale copilariei. Mult succes in continuare. Maria.

  2. Felicitari! Descrierea satului, a vietii din copilarie, totul e frumos mai ales pasajele despre Mures, am fost impresionata! Iti urez succes!

Comentariile sunt închise.