Marin Voican-Ghioroiu

poet, Bucureşti

poet, Bucureşti

                                      Balada miresii din Nămoloasa

 

În vale, la Nămoloasa,

Unde s-a-necat mireasa…

Numai salcia trăieşte

Şi cu lacrimi povesteşte:

–   „Cu ochii mei am văzut,

Din senin cum s-a pornit

Să fulgere, să trăsnească,

Norii să se răscolească,

Să cadă ploaie cu piatră…

Of!…şi furtuna blestemată

La pământ totul culca,

Cerul mi se-negura…

Prin păduri vântul striga,

Glasul crâncen îi era,

Potop mare mi-aducea…

Apa-n valuri îmi creştea

Şi fără milă îmi lovea

Podul, pe care-l smulgea,

Când pe el nunta trecea,

Când pe el nunta trecea.

Iar pe malul celălalt

Mirele, -n albu-mbrăcat,

Cu spaimă mi se uita

La mireasa ce pierea

Sub a valurilor spumă…

Cu nuntaşi, tată şi mumă.

Doamne, ploaia când stătea,

Soarele se arăta,

Maramă neagră purta,

Privirea i se-ntrista,

Când pe mire îl vedea…

Lângă trunchiul meu plângea,

Şi două lumânări lua

Cruce sfântă le-a făcut

Şi-apoi mi le-a răsucit –

Să fie de pomenire!…

Pentru mireasă şi mire.

De la soare le-a aprins

Şi de durere s-a stins,

Şi de durere s-a stins.”

CALUL HAIDULUI     

În poiană la Bejanu,

Unde paşte Marin calul –

Spre fântână vine-o mândră,

Şi în zare mi se uită,

Pe sub poala Gruiului –,

Fata pădurarului.

Prin pajişte, ea îmi trece:

Vine să ia apă rece;

Calcă iarba, n-o atinge –

Ca o căprioară-mi fuge –

Să culeagă floricele

Şi să-mi facă chiticele;

Din ele coroană-şi face…

S-o mănânc, atât îmi place!

Cântă, are ochii-nlăcrimaţi,

A venit şi luni şi marţi,

Dar Marin n-a apărut;

–  Doamne!… ce s-o fi făcut?

De n-apare…mi-l aştept!

Să mi-l strâng cu drag la piept,

Să-i dau roua ochilor

Şi dulceaţa buzelor.

Buze dulci, faguri de miere…

Să culegem  cu plăcere

Mărgărit din răritură;

Vin Marine şi mă fură!

-Bună, dragă! – am venit,

Bine că mi te-am găsit…

Toată noaptea n-am dormit,

La tine m-am tot gândit.

–  Marine, cred.., ai aflat?

Tata a plecat din sat:

Mi s-a dus pân’ la Olteţ,

Să cumpere-un murguleţ;

Hai repede, nu mai sta!

Că acum trece vremea,

Căci, poate veni tata…

Pinteni calului să dai,

Dacă vrei ca să mă ai!

–  Apă ia, ochii ţi-i spală,

Să miroşi a tămâioară;

Din pumnii tăi vreau să beau!

Draga mea, acum te iau!…

Te duc, mândruţă, cu dor –

Sus, în Dealul Viilor –

La căsuţa cu  pridvor,

Unde florile te vor:

Să-mi fii floare printre ele –

Cu petale mititele,

Să-nfloreşti în casa mea,

Să fii mândră ca o stea,

Cu parfumul să mă-mbii…

Hai căluţule, tu ştii?

Unde-i rariştea de ulmi

Şi cărarea care urcă—

Zboară tu, ca o nălucă!…

Calul trece prin pădure,

În braţe, Marin o ţine;

Părul negru i-l sărută,

Gura-i fragă ne-ncepută.

Mere dulci în mână ţine…

-Îndeamnă calul, Marine!

Ce văd, nu este prea bine!…

La fântâna Roşului –

Calul pădurarului!…

***

Pădurarul mi-i pândeşte,

Pune puşca şi ocheşte…

Şi cu ură îi vorbeşte:

–  Hoţ de inimi, nu îmi scapi!

Dă-mi fata, ce vrei să faci?

Să-mi iei fata şi moşia!?…

Două gloanţe ţi-s simbria!

…Şi un tunet prelungit

În ţinut s-a auzit;

Calu-n picioare-a sărit

De alice-a fost rănit.

***

–  Stăpâne, ţine-te drept!

Rana este-adâncă-n piept;

Nu te teme, -am să te duc,

Sus, în dealul de la nuc,

La căsuţa cu pridvor…

Unde mi-am fost mânzişor,

Şi-mpreună am crescut…

De când ai fost copil mic.

Prinde coama, stai în faţă!

Văd vâlceaua cu verdeaţă,

Văd şi cerul că-i senin;

Pete dealuri să pornim,

Peste dealuri şi păduri,

Peste haturi, arături…

Tu dă glas, mai spune-mi dii!…

Pe iubită să o ţii;

Frică n-aibă, că  eu zbor…

Glas mai dă, să mă-nfior,

De ecoul codrilor…

Că mi-e drag câmpul cu flori:

Să alerg ca-n tinereţe;

Şi mândruţa ta să-nveţe,

Că viaţa dusă-n haiducie,

În pădure şi-n câmpie –

Vara, iarna.., zi sau noapte,

C-am luptat pentru dreptate,

Că ne ştiu satele toate.

Să-mi trăieşti, stăpân iubit!

Că ţi-ai luat ce ţi-ai dorit.

………………………….

Simt sfârşitul care vine,

Şi-am să mă despart de tine…

Nu plânge, stăpânul meu,

Că şi mie-mi pare rău!

Tu mă-ngroapă în grădină;

Atunci când e lună plină,

De-ţi priveşte  casa ta –

Pădurea şi pajiştea…

Să te-aud cântând pe tine,

Să mi te simt lângă mine.

Vântul când o bate-n peri

Şi or trece primăveri…

Să-ţi văd copii zburdând

Şi cu mânzul meu trecând,

Cum treceai şi tu cu mine—

C-am trăit aşa de bine…

Te-am iubit, te las stăpâne,

Acum mă despart de tine;

Uite casa, am ajuns –

Soarele este-n apus…

Grădina cu rozmarin,..

Picioarele nu mă ţin…

Abia mai văd, stăpâne drag,..

Ia-ţi mândra, trece-o de prag!

Să te văd, măcar, acum…

Am să plec pe al meu drum.

……………………………..

Lângă mărul cel rotat,

Unde stă murgu-ngropat –

Iarba-i deasă, odrăslită

Ea, ca mamă-i fericită:

„De urât murgului ţin!”

Copii-n grădină vin,

Marin la mormânt priveşte,

Şi aşa îmi glăsuieşte:

–  Calul meu, scoal’ din mormânt!

Hai cu mine, hai pe câmp!…

Să asculţi cucul pe deal

Şi-acel cântec de caval,

Pe care-l ascultai an.

Să-ţi vezi mânzul alergând

Şi pe dealuri galopând—

Să mergi, murgule-n Bejanu

C-a-nflorit mărgăritarul…

Frunza codrului a dat;

Dragul meu!… nu te-am uitat:

M-ai slujit şi m-ai scăpat—

Viaţa, murgule,.. ţi-ai dat,

Iar pe mine m-ai lăsat…

Mi-e dor, murgule, de tine!

Aş pleca şi eu în lume:

Domnului să-i cer, El poate

Să te-nvieze la noapte…

Să nechezi, iar eu să cânt,

Să mai fiu iar fericit;

Tu pe mine m-ai slujit,

Pentru mine ai murit.

Această baladă, mi-o cânta iubita mea mamă   Elisaveta Voican (bunul Dumnezeu s-o ierte) în nopţile lungi de iarnă, la lumina lămpii, când ţesea dimie în război pentru a-mi face hăinuţe călduroase; cred că era…, după câte îmi aduc aminte, cam prin 1946, tot pe atunci bunica reuşise să mă înveţe alfabetul şi tainele aritmeticii..-

 

 

 

 

GLOSSĂ NOUĂ    

La  tâlharii cu simbrie…

Nu le pasă dacă turma

E căzută-n sărăcie.

Ţi s-a stins orice dorinţă,

N-ai nici milă, nici credinţă?

Trece toamna, cade bruma,

A venit schimbul de mâine…

Cu minciuna cât mai ţine…

„Vreme trece, vreme vine.”

După câte-am îndurat,

Tot cel care a furat…

La câştig îmi are parte:

Alţii mor, s-au săturat…

Unii strigă, dau din coate;

Oare ce s-o fi schimbat?!

Se descurcă cine poate,

„Toate-s vechi şi toate-s toate”.

Fratele tău cel mai bun,

Uneori, chiar mama ta

Şi tribuni din  mahala…

Nu te vor. – „Afară!”-ţi spun…

Cum mai poţi în ei să crezi?!…

De eşti treaz, parcă visezi…

Când trăieşti viaţă de câine,

„Ce e rău şi ce e bine”.

Nici recolta n-o culegi…

Iar  pământul nu-l mai vrei,

Eşti sătul de-aşa mişei;

Te căzneşti, dar nu-nţelegi…

Când nimic nu ţi-a rămas;

Cum să faci un parastas?…

Banii nu-ţi ajung de moarte,

„Tu te-ntreabă şi socoate.

E activ atunci când tace,

Ba te apără de rele

Şi dreptate îţi tot face…

Te fereşte de belele;

Ce e rău în toate astea?

Te ajută ca năpasta…

Când guvernul îţi e  mamă;

„Nu spera şi nu ai teamă”.

Dacă-aştepţi apa să intre

Iar în matcă, între maluri…

Uni-ţi zic: „Om fără minte!”

Marea naşte alte valuri…,

Din belşug la fiecare;

Mulţi neghibi pământul are…

Vorbe-n vânt şi apă rece,

”Ce e val cu valul trece”.

Ochiul tău ce-are să vadă

Din cât ai să-mi pătimeşti?

La palat e promenadă…

Cine sunt? Chiar nu ghiceşti?

Te-ngrozeşti, nu poţi să strigi;

Nu-njura! Ce-ai să câştigi?

…Te miri ca la panoramă,

„De te-ntreabă, de te cheamă”

Cu Minciuna-nşelătoare;

Vezi că lumea-i trecătoare…

Unii şi-au ieşit din minţi,

Tu la prag ai să te uiţi,

Şi-ai să dai cu capu-n grindă…

Nu un an, mai mult de zece…

„Tu rămâi la toate rece”

Cu Minciuna cât mai ţine…

Se descurcă cine poate.

Când trăieşti viaţă de câine,

Banii nu-ţi ajung de moarte.

Când guvernu-i ca o mamă…

Vorbe-n vânt cu apă rece;

Te miri ca la panoramă…

Nu un an, mai mult de zece.

Stai mirat la panoramă…

Vorbe-n vânt cu apă rece;

Când guvernu-i ca o mamă…

Bani o să-ţi dea pentru moarte.

Când trăieşti viaţă de câine,

Se descurcă cine poate.

Cu minciuna cât mai ţine …

Î N CUMPĂNĂ        

 

Unii spun că roata morii se-nvârteşte într-un sens,

Precum apa mi-o împinge în direcţia de mers…

Când la scoc apă-i puţină, se roteşte-ncetişor,

Că în coş mălaiul curge… de zici că-i un firişor

De lumină-ngălbenită şi cu praf amestecată;

Mult necaz are morarul că se supără pe roată.

Iar când apa clocoteşte şi-mi iese din stăvilar,

Roata-aleargă fără preget, că sare bietul morar

Şi ridică, plin de ciudă, o portiţă de lemn veche;

Roata mersu-ncetineşte, şi plăcut sună în ureche,

Că s-aud boabele-n moară ronţăind la măcinat…

–   Neică, schimbă sacul! Treci la rând, am terminat.

Mi-a strigat vecinul meu, care cu ochiu-mi făcea:

–    Ce frumoasă-i morăriţa! Cât uium să-i dau pe ea?

Roata  atât a vrut s-audă, s-a oprit şi-a scrâşnit…

Iar morarul plin de ciudă… tare mult s-a necăjit.

–   Apă ai, unsoare-ţi dau!… De ce stai, roată nebună?

Oameni buni, aşa minune, poate careva  să-mi spună

 

 

Dacă-a mai văzut?… Oameni buni, veniţi şi-o priviţi:

Sensul cum  şi l-a  schimbat. neică, mă scoate din minţi!

Şi-a plecat moraru-n lume, şi la cine-mi povestea…

Mi-l privea cu multă milă, şi în gând omu-şi zicea:

„Biet morar, cum te-ai scrântit! Doamne, -l izbăveşte!

Cine-a mai văzut roată să se-nvârtă cum pofteşte!?…”

Şi-a tot mers moraru-n lume să găsească un răspuns,

Când de-odată s-a-ntâlnit cu-un chefliu ce-l luă în râs:

–   Morăriţa de-i frumoasă, uiumul crezi că-i ajunge?…

Omule, nu te-ntrista. Ce-ai pierdut şi… de ce-ai plânge?

Vezi mata, meştere dragă, la curea dacă-a umblat…

Ţi-a sucit-o împeliţata, sensul roţii i-a schimbat.

Iar la fus dacă umblai să-l mai ungi din când în când,

Nu-ţi cădea blestemu-n cap, să mi-ajungi aşa nătâng.

Vino cu mine deseară, şi-ai să macini ca şi mine;

Numai gura să ţi-o ţii! Înţeles-ai măi creştine?…

Măcină Păcală sacul, a zâmbit şi uium dublu a dat;

Morăriţa-nveselită, l-a oprit şi cu dânsa a-nnoptat

Chiar în camera în care morarul dormea-nainte;

Cu dragoste-l alinta, i-a dat vin, pui şi plăcintă.

L-a rugat să mai rămână, să mai macine de vrea;

Singură-i, şi biata moară… lipsă de morar ducea.

Moraru-mi stătea ascuns, tot ofta şi se-ntreba:

„Of! săraca, lipsa-a dus… Mi-a suferit vai de ea.”

Păcală îi spune-n şoaptă: – „Treci în pat, că am plecat!”

–    Om bun, de nu te găseam, pe unde aş fi umblat?!…

Dimineaţa, când se scoală, morăriţa-ncremeneşte:

–   Vai! Ce văd? Drace, piei! Sfinte bun, mă izbăveşte!

Unde mi-ai umblat hai-hui, poţi să spui, om de nimic!

–    Mă femeie, tu eşti trează, sau cumva te-ai aiurit!…

Lângă tine-am fost întruna… Draga mea, ce e cu tine?

Când îmi luai uiumul dublu t-mi  ziceai că-ţi merge bine,

Iar de odihneam şi eu după cât trudeam… muncind;

Iar acum ai luat-o razna!… Nu vrei cureaua să schimb?

Am crezut că ai glumit, când de fapt m-am înşelat;

Morăriţa mea iubită!… te-ai scrântit cu-adevărat.

Şi din noaptea cu pricina, morăriţa-i vai de ea…

Mintea şi-a pierdut sărmana, e lovită de dambla.

Sta la scocul morii vechi, şi la roată lung privea:

–   Roată, roată blestemată! Ce-ai făcut din viaţa mea?

Iar în apă când se uită, vede cum mi-este privită

De-o făptură ce-o cunoaşte, şi-i zâmbeşte liniştită.

–   Geaba, soro, mă mai chemi, numai roata-i vinovată;

Moară  blestemată, plec, n-am să te mai văd vreodată!

Dusă-a fost şi nu se ştie, căci pe nimeni n-a întâlnit,

Doar morarul o căinează: „Doamne, cum a-nebunit!…”

Şi, de-aceea, când auzi pe-un morar că-ţi povesteşte;

Nu-l lua-n glumă, se întâmplă, roata morii zăpăceşte.

V OUĂ          

Eminescu către urmaşii din timpurilşe noastre

Ştiu, vă este foarte greu să scrieţi versul lapidar…
Pagini înnegriţi de-a surda, cum e proză din ziar.
Că n-au cap, dar nici în coadă, le-nţelege cineva!?
Doar o strofă să reţină, tare mult m-aş bucura.

Versul vostru se-mpleteşte şi-i atât de-ntortochiat,
Vai de cel ce vă citeşte!…Mi-l cuprind durei de cap.
Cată omul să-nţeleagă!… Gândul vostru ce ascunde
Printre strofe risipite? Că-nţeles n-are nici unde.

Eu am timp…, căci veşnicia nu e dată orişicui,
Dar citesc, în altă limbă, versul şubred, gol şi şui.
Unde-i limba învăţată de la buna noastră mamă?
Cui vă adresaţi şi scrieţi, cine vă mai ia în seamă!
Cruce-mi fac şi-ntreb: tiparul cum o poate trece
Vorba searbădă, amici? Văd că praful se alege
Şi de limbă, şi de rimă, de dactilă, ritm şi vers…
De-mi sunteţi urmaşii mei? Altă limbă aţi ales.

Că n-aveţi măcar ruşine de cei care au muncit…
Rog, în ţara cui vă credeţi, voi pe cine aţi slujit?
Cu ce bani plata vă face! Mai aveţi ceva să daţi?
Aţi trădat neamul şi ţara… Ca borfaşii vă purtaţi.

Nume nu puteţi lăsa, nici prin gând nu v-ar mai trece;
Nu iubiţi limba şi portul – , banul mi l-aţi luat ca lege,
Şi religie vă este. Lustruind şi slujind la atâţia potentaţi;
Ţinta vreţi să o atingeţi: să fiţi mari, să-mi fiţi bogaţi?

Ce îmi scrieţi, e cenuşă. Of!…şi nici ea n-o să rămână.
Nu conştiinţa v-ar mustra, fiindcă ce scoateţi din gură,
Nu e o sămânţă bună. Este pir sălbatic prins în arătură…
Praf şi mucegai, ce se-ntinde-ntruna: pecingine, zgură.

Bravo! Aţi şi reuşit să vă ridicaţi ca pigmei vânduţi…
Limba dulce o ciuntirăţi, sclavi perverşi şi-mbogăţiţi!
Voi de straie-aţi dezbrăcat-o, lipsind-o de conţinut…
Şi-aţi uitat că va fost mamă, că la sânul ei aţi supt

Dacă gândul îl aşterneţi peste-o coală, şi-o s-apară:
Daţi-i formă, armonie… Să-nţeleagă, bunăoară,
Tot românul să priceapă ce vreţi voi să transmiteţi;
Cine credeţi că învaţă versul sterp, vânduţi poeţi!?

Nu vreţi să mă copiaţi? Dar cine v-a cerut, spuneţi.
Dar să scrieţi ca românul, că mă-ntreb: de ce nu vreţi?
Dacă strofa-i clară, simplă… cum românului îi place,
Voi urmaşi puteţi să scrieţi, eu atunci vă las în pace.

Dacă-n piept inima voastră, ah! Bate a clopot dogit,
Nu-mi simţiţi versul cum cântă, sufletul nu-i copleşit

De iubire şi plăcere, când ascultă limba sfântă…
Mintea nu percepe versul, strofa-i veşnic întreruptă.

Dacă toate ce v-am spus, în urechea voastră sună:
Versul vine, strofa curge lin, ca melodia pe strună.
Doar atunci se-aştern pe file şiruri de mărgăritare –
În grai dulce fără seamăn, care mama iubitoare

Ni l-a strecurat în suflet, ca pe-o muzică de vis…
Cu trăiri, doine de dor, când din inimă ne-a spus:
“Să le duceţi mai departe, sunt a noastră bogăţie—
Nu uitaţi limba şi portul, nici frumoasa Românie!”

Vin şi-ntreb: ce gând aveţi, ce speranţă vă animă?
Pe soclu puneţi prostia şi-o credeţi că e sublimă!…
De ce-o faceţi uitând mama, care v-a hrănit cu lapte?
E păcat, nu stâlciţi limba, vă opriţi, nu se mai poate!

N-aveţi voie să lăsaţi printre flori crunta otravă…
Alte flori veţi otrăvi, iar pedeapsa-i foarte gravă!
Nu-i o pierdere, căci ţara de voi uită. Nici n-aţi fost;
Viitorul vă condamnă, fiindcă-aţi scris atât de prost.

Vrând-nevrând câte-un copil a voit să vă citească;
Asta-i crima ce-aţi comis: mintea lor copilărească
A luat de la voi prostia… în care-mi sunteţi bogaţi;
Rău în ţară-aţi răspândit. Stop! Veni timpul să-ncetaţi.

Că slujiţi să prindeţi banul, şi-n pungă vi-l strecuraţi;
Dar vă mai trebuie chemare. Nu aveţi? Hai, renunţaţi!
Prostul să steie ascuns, nu sărind ca păduchele în faţă;
De hoţi ţara este plină, of!… şi tot minte nu se-nvaţă.

Că atât o sufocarăţi, c-aţi răpus-o… Nu mai poate
Să înghită cu sughiţuri la minciuni prea gogonate.
Tot românul e scârbit. Răul şi foamea-l pândeşte:
Din sărac ce-a fost odată, tot mai mult îmi sărăceşte.

Dar să-mi piardă poezia, versul prins în strofa ei?…
De pe lista de urmaşi, eu v-am şters dintr-un condei!
În testament cum v-aş trece? Istoria să vă şteargă!…
Nu ne trebuiesc farsori, ca din Limba noastră dragă
Să încropească un talcioc din jargoane-mprumutate…
Cum să fiţi urmaşiii mei? Cioplitori de oale sparte!

AMINTIRI DIN CÂRCIUMIOARĂ            

                          Tatălui meu Ilie Voican

Ruginită-i frunza viţei

Sub al brumei cojocel,

Noi, în Deal, la crâşma Miţei,

Mai gustăm un tulburel.

Bun mai este şi înţeapă…

Limba-n gură o dezleagă;

Unii zic: „Să nu bei apă!

Dacă vrei bine să-ţi meargă.”

Şi ce gust, plin de arome,

Se revarsă de la cramă!…

Şi un orb găseşte-o masă,

Se aşează, bea o cană.

Îl slăveşte, cum e bine,

Pe iubitul Dumnezeu;

Eu îi spun unei vecine:

–  Bei un vin? Îl plătesc eu.

 

Din hartanul de berbec

Sfârâiesc stropi de untură

Pe cărbunii ce se trec,

De îţi lasă apă-n gură…

Cum să treci? Păcatu-i mare!…

Din friptură să nu-mi iei?

Mustul spumegă-n căldare;

Ţi-l servesc vreo trei femei.

Una-ţi toarnă în ulcică,

Iar a doua îţi zâmbeşte…

Şi a treia, chiar de-i mică,

Zână e şi-mi ciripeşte:

–  Ia voinice şi-mi petrece,

Nu lăsa timpul să treacă!”

Dinspre munte iarna rece

Cerne fulgi de promoroacă.

Gălăgie ca la nuntă, veselie;

Vorba-ncetişior se leagă,

Cântec, joc şi bucurie…

Cine poate să-nţeleagă?!

Văd mândruţa cum s-aprinde,

Printre mese-şi face loc…

Fuge-n horă de se prinde;

E-he, în călcâie-mi are foc…

Pe un umăr, chelnăriţa,

Mi se lasă din greşeală;

Ce mai ochi are Mariţa…

Sânii  ei mă bagă-n boală!

–  Ia de gustă vin ales!

N-ai să-l uiţi… că-i elixir;

În rochiţă l-am cules…

Să-ţi mai aduc un clondir?

Picoliţa, dulce… bălăioară,

Cea mai mică, mă priveşte…

Şi-mi aleargă sprinteioară;

Din ochişori mă vrăjeşte.

–  Păcat nu-i, că te-ameţeşte!…

dulce-mi spune din guriţă:

Şi mi-o văd cum se roşeşte,

Vrea s-ascundă sub rochiţă

Sânul – piersică de vară…

Şi genunchii rotunjori;

A-nţeles că mă-nfioară:

–  Nu privi că o să mori!…

Precum Venus, cea divină,

Ca unui prinţ îmi turna

Cu mânuţa ei cea fină…

Mustăcioara-mi gâdila

Cu paharul plin, în care

Şi-a udat buzele moi;

Era drept ca sărutare…

Şi îmi zice că-n zăvoi,

Când apare luna plină,

S-o aştept, că trece-acasă,

Şi cu graţie se-nclină…

Mi-a trecut la altă masă.

Gheorghe-nchină şi se roagă:

–  Doame-ajută!… iar mi-e bine:

Iar mă-mbăt şi pierd o doagă,

Cade cârciuma pe mine…

S-a slăbit  şi-i putrezită…

Hei Mariţă!…umple cana,

Setea-i tare-afurisită…

S-a stricat la butoi vrana?

………………………….

Chirea lasă-ncet arcuşul

Pe o strună de vioară;

Stan s-a-ncins jucând Căluşul:

Şi cum saltă, zici că zboară.

Nu-mi ştie ora cât este,

De când bea în cârciumioară;

Le-a promis la trei neveste,

Pân’ la toamnă mi se-nsoară.

Miezul nopţii, -acum se face;

Doamne, când a fost aseară?

Nu vezi unul ca să-mi plece…

Chirea plânge pe vioară.

Când pe două corzi apasă,

Nelu-i zmeu nebun, în horă:

Ana lui e mai frumoasă!…

O s-o ducă mamei noră.

Chirea Gică a prins a zice

Sârba din Bălceşti, la vale”

Că Dumitru-ncepe-a plânge,

Mi-are el un dor şi-o jale…

***

Frunze cad şi vântul bate,

Când Petruţa cu ilic –

Prin zăpadă abia străbate –

Pân’ la crâşmă mi-a venit.

M-a găsit cu Turturică –

Care-mi cântă din caval;

Moş Marin zice cu frică:

–  Anul ăsta… nu-i ca an!

 

Că puteam sălta piciorul

Şi cu baba să mă-nvârt;

Of, cât să ţină şi ulciorul!…

Nu-i făcut tot din pământ

Iar în barbă-i cad arginţi

Printre genele albite…

Ochii lui sunt ca la sfinţi,

Au priviri nedefinite:

Ori prea blânzi, senini ca cerul,

Sau sunt trişti şi-nnouraţi;

N-aş putea găsi misterul!…

Că-s mereu înlăcrimaţi.

Mâna-ntinde, mă atinge,

Şi oftează din rărunchi;

Un copil pare când plânge,

Şi se lasă în genunchi.

Îşi mai strânge o nojiţă

La opinca desfăcută…

–  Te-am lăsat, dragă Măriţă;

Mâine,  fac eu o bătută!…

Şi-a plecat mergând agale,

Pe cărarea cu cireşi…

Unde-o fi? M-apucă-o jale…

L-aţi mai văzut pe unchiaş?

Mă întreabă-a mea gândire,

Şi la ani depăn mereu:

–  Unde-i crâşma cu clondire,

Din care goleam mereu?

 

Unde-i Chirea şi Mariţa,

Unde v-aţi ascuns, vecini?…

Văd cum bruma a prins viţa;

Pe  grătar vreo cinci cărbuni

 

Stau mocniţi, sub ei mai ţin

Doar un strop de flăcăruie;

Parcă-l văd pe moş Marin –

Care-n Delureni mai suie.

Se opreşte şi-mi priveşte

Peste ţarini şi păduri…

Mai oftează, -apoi porneşte

Pe sub bolţile de muri.

 

A lăsat în urmă hanul;

Cine ştie ce drum are?

Viaţa-i sortită ca banul –

Este veşnic schimbătoare.

*

Frunza viţei  mai aşteaptă

Câte-un strop de soare cald;

Unde-i lumea cea-nţeleaptă

Şi al cârciumioarei vad?…

Văd rugina…mi-o cuprinde,

Cojocel de brumă cade;

Mustu-i bun, limba desprinde,

Şi-mi vorbeşte în şarade.

Iar aromele şi hora…

Sunt la fel, ca şi atunci;

E păcat!… Spun tuturora:

Să nu bei, să nu mănânci.

Iar din când în când e bine,

Să iubeşti câte-o mândruţă.

Luaţi exemplul de la mine,

Şi vă ţineţi de căruţă!

*

Azi privesc, e lună plină;

În zăvoi vreau să mă duc;

Unde, unde-mi eşti copilă?

Vino să mă vezi cum sunt.

Mă-ndrept spre crâşma veche,

Merg atent, păşesc discret;

Mi se pare că-n ureche…

Nenea Chirea cântă-ncet:

La fântâna de la Dealu,

Unde-mi adăpam eu calu’,

 

Nu cu apă, ci-i dam vin…

Ş-mi luam merele din sân

 

De la mândra bălăioară,

Care m-a iubit aseară…

La Măriţa-n în cârciumioară;

Şi nimic n-a vrut să-mi ceară:

 

Nici cercei, nici mahmudele;

Mi-a dat buze subţirele

Pentr-un şirag de mărgele –

S-o strâng  în braţele mele!…

*

Bun e mustul şi înţeapă,

E ca gura de fecioară;

Nu aş bea un strop de apă,

De m-ai picura cu ceară!

Căci din nou pe trei corzi zice,

Dor de codru mi-e-a pleca;

Chirea cântă: „Măi voinice,

Sus pe munte-i mândra ta.”

 

Coarda groasă iar vibrează,

Dealurile plâng şi ele…

Şi Olteţu-mi lăcrimează –

Murmurând în pietricele.

*

Trag cortina ca pe-o spumă,

Totu-i viu ca altă dată:

Amintirea de-i  postumă,

Crâşma n-o uiţi niciodată.

Uneori viaţa-i o glumă…

Bucuroşi am fost cândva;

Mulţi amici au s-o mai spună:

“Cârciumioara n-o uita!”

Cum nici eu, pe-al meu tată,

N-am uitat, fiindcă-a slujit

Cârciumioara minunată –

Şi din suflet m-a iubit.

Dragul meu tată, Ilie Voican, a slujit în mare iubire şi credinţă în „cârciuma fermecată” peste 65 de ani, acolo unde în copilărie am deprins meşteşugul cântecului nepieritor, am învăţat din măiestria lăutarilor vestiţi ce înseamnă adevărata muzică de suflet şi m-am bucurat de-o dragoste paternă cum nu pot s-o descriu…căci acele vremi le am în suflet ca pe un sanctuar de unde mai beau şi astăzi stropi de apă vie şi mă încălzesc sufleteşte cu imaginile acelor oameni de legendă.
             MARIN VOICAN-GHIOROIU
poet, compozitor, Bucureşti
( n. 1 aprilie 1941, Comuna Ghioroiu,
Judeţul Vâlcea)
Membru activ al Ligii Scriitorilor din România
Studii:
Scoala Generală 7 clase, comuna Ghioroiu 1947-1955;
Liceul „Gheorghe Şincai” 1955-1959;
A.S.E. Facultatea „Economie Generală”  1970-1975;
Specializare în domeniul nuclear „Reactoare CANDU” 1984-1986;
Studii muzicale „Etnografie şi folclor” (în particular) cu maestrul Voican Gheorghe, (unchiul meu) violonist, care a cântat la Filarmonica George Enescu.
Locuri de muncă:
I.C.S.I.T.E. 111 Ministerul Forţelor Armate, 1976-1986; Centrala Nucleară Cernavodă, Reactorul I – perioada 1986-1990; F.E.N.E (Echipamente nucleare) 1991-1998
Publicaţii:
Folclor –
În grădina Raiului Folcloric – Editura Muzicală
Din cuvinte-am sădit flori – Editura Muzicală
La fântâna de la Dealu – Editura Muzicală
Soartă, cine crede-n tine – Editura Muzicală
Ne vedem la Paris – Editura Muzicală
Poezie şi teatru
Amintiri din cârciumioară – poezii
Flower Crowns for the Heroes – Cununi de flori pentru eroi
Fiii satului – poezii, cântece de voie bună
Poetul şi regina – teatru
Speranţă şi deznădejde – teatru
Inimă de mamă, vol I  (Poezii închuinate mamei Voican Elisabeta)
Inimă de mamă, vol II
Inimă de mamă, vol III
Dragoste-am cules din flori, timpului i-aş plăti bani – poezii
Albume muzicale:
ÎN POIANĂ LA OLTEŢ  (realizat cu Orchestra de Folclor Radio, dirijor maestrul Adrian Grigoraş) 15 piese
DORUL DE-AR FI DOR COSIT (realizat cu Orchestra de Folclor Radio, dirijor maestrul adrian Grigoraş) 20 piese
DRAGOSTE-AM CULES DIN FLORI (realizat cu Orchestra naţională de Folclor –dirijor maestrul Constantin Arvinte) 19 piese
Reviste şi ziare în  care a scris:
ACTUALITATEA MUZICALĂ – aparţinân UCMR „Românul liber”
„Cronica Fundaţiilor” – Fundaţia Mihai Eminescu;
„Dor de dor” a poetului Marin Toma;
ROMÂNIA ÎN LUME – Preşedinte Exectiv ge. br Gheorghe Dragomir;
„Pietrele Doamnei” a prof. George Baciu şi Ion Hiru; „Adevărul”, „Ziua”, „Viaţa militară”, „Cinema” , „Luceafărul”, „Internaţională STARPRESS” – canadiano-română-canadiană director general Lygia Diaconescu;
AGERO din Germania, Redactor şef Lucian Hecto;
Revista „SINGUR” Australia – condusă de George Roca, redactor şef. Ştefan Doru Dancuş;
„Observator” – Canada – redactor şef Elena Buică;
„Moldova Literară” coordonată de ing. Constantin Toni Dârţu;
„Nou Horizont” – Valencia Spania, redactor şef Adriana Vidroiu Stanca,
„ROMÂNIA DIN DIASPORA” ; Constelaţii diamantifere – Craiova;
„MONITORUL CULTURAL”; „Armonii Culturale”,   „Topal’s DAILY NEWS” – redactor şef  Mihai Mircea Topal; „INTERMUDUS” şi „ROMÂNIA TAINICĂ” – Artur Silvestri, ş.a.
„CONFLUIENŢE ROMÂNEŞTI” – Australia, redactor şef Octavian Nicolae Bucur,
VATRA VECHE – redactor şef Nicolae Băciuţ
GÂNDACUL DE COLORADO – S.U.A.  redactor şef Lucian Oprea
Proiecte de viitor:
Realizarea unui album muzical  din două părţi:
LÂNGĂ IESLEA DOMNULUI
SOARTĂ, CINE CREDE-N TINE
Editarea unei cărţi omagiale închinată lui ANTON PANN
„Cu ANTON PANN în crâşmă la DEŞLIU”
Reclame