Gh. A. M. Ciobanu: Cezar Petrescu — un maestru al crepuscularului

eseist, Roman

eseist, Roman

         Prozatorului şi ziaristului Cezar Petrescu (1892-1961),  a fost o prezenţă dominantă în peisajul scriitoricesc al perioadei interbelice şi care a rămas ataşat sentimental de oraşul ce i-a dăruit, atât iluminările unor ani de şcoală, cât şi un model existenţial apropiat de viziunea sa filosofică şi estetică – ctitoria muşatină a Romanului. Din numeroasele sale scrieri destule sunt acelea care trimit, direct sau indirect, la aşezarea noastră moldavă şi la oamenii ei: ORAŞ PATRIARHAL, APOSTOL sau DRUMUL CU PLOPI.


 

Parfumul oraşului patriarhal

Proza lui Cezar Petrescu, nelimpede pentru unii, parcursă cu nesaţ de cei mai mulţi, constituie o creaţie singulară în literatura secolului nostru, cuprinzând în ea, ca în focarul unei perfecte oglinzi de sinteză, tendinţele cardinale ale artei dintre cele două războaie mondiale: o problematică existenţială dedusă dintr-un demers critic sociologizant, o nostalgie neoromantică după un mod de viaţă robinsonic dar ireversibil, ca şi un interminabil comentariu dialogal, vecin când cu scena, când cu jurnalul intim, ancorat în neputinţa omului de a rezolva una din marile contradicţii ale acelui timp şi anume aceea dintre un paradisiac adagio anterjor şi un satanic allegro al prezentului. Faţă de această duală răscruce, autorul se ataşează subiectiv de prima, în vreme ce estetic aparţine celeilalte. E ca şi cum un Goldsmith ar încerca să folosească în redarea lumii patriarhale de la Wakefield caligramele lui Apollinaire. De aici, poate, unele semne de întrebare ce se mai ridică, încă, în faţa criticii literare, ca şi învăluitoarea atracţie ce o exercită proza sa asupra unor cititori care îndrăgesc, simultan şi clorofila şi asfaltul.

Creaţia lui Cezar Petrescu se constituie mai mult ca un studiu romanţat de sociologie, cu rezultate statistice generalizate şi cu interpretarea lirică a acestora, povestite, apoi, nouă cu har şi subiectivism, folosind convingătoarea metodă a participării pe viu şi a reconstituirii autentice a dialogurilor. Societatea interbelică românească e redusă, la început, la dimensiunile unei picături pro analisi. după care e observată la un microscop propriu, unde liniile nu se suprapun exact niciodată, spre a se putea obţine o imagine clară.

Satul şi metropola

Pentru autor, sociologismul său e modular şi nu global, supunând analizei comunităţii sociale cu radicalitate feudală, adevărate rezervaţii umane, extrapolate la două tipuri antagoniste: satul, cu uliţele sale. cu acareturile boiereşti şi pădure, în contradicţie cu o metropolă devastatoare de suflete şi devorată de bani. Iar la amândouă, nota de crepuscular şi de toamnă prelungă. Destinul oamenilor e subordonat acestei geografii duale, tragismul unor arbuşti care nu pot fi transplantaţi nicăieri şi pe care îi înspăimântă continuu eventualitatea unor implacabile defrişări. Starea de bovarism îi cuprinde acum şi pe bărbaţi, dar şi ei refuză curajul amazonian al unei Nora. Iubirea e mai mult o convenţie tradiţională, o conjunctură nefericită ce trebuie să cedeze întotdeauna în faţa unor legături de prietenie şi a determinismului lor gentilic. Aventura amoroasă le repugnă, ca şi lui Dante secvenţa dramatică a familiei Malatesta din Rimini.

Peste tot o cuminţenie şi o resemnare sentimentală, lăsând loc unor pedante meditaţii cehoviene care, transpuse in dialoguri incerte, sunt transferate către noi, făcându-ne sa devenim, pe nesimţite, eroii acestor naraţiuni. Doritor, totuşi, de o  claritate, episodică chiar, autorul, latin prin rădăcinile sale, adaugă, din când în când, un al doilea registru, acela al fantasticului, în care paradoxal, luciditatea viziunilor, ca şi logica firescului, aduc rezolvări benefice. În planul realului conexiunile sunt înlocuite cu constatări, iar personajele cu crisalidele pufoase ale acestora, din care carnaţiile concrete au evadat odinioară. în locurile pustii ale lor strecurându-se, acum, structura de personalitate a autorului. Arhitectura prozelor sale – însumabile într-o posibilă Comedie umană balzaciană de mic ecran — e atentă la finaluri, asemeni literaturii dramatice, ajungându-se aici, după succesiuni de tip colaj, la o concluzie în care tragismul se împleteşte cu indiferenţa. Ceea ce conferă acestei arhitecturi o oarecare osatură sunt acele simetrii lexicale, acele reluări ale unui sfârşit de frază la construirea celei următoare, o repetabilitate care converteşte, din când îri când, o linearitate incertă într-o structură ciclică.

Prin conţinutul ei cu gust de Cassandră, creaţia prolifă şi incredibil de deschisă spre sensuri a lui Cezar Petrescu anticipează, parcă, cu aproape jumătate de veac, acea realizare cinematografică a lui Lelouche: Opriţi planeta, vreau să cobor.

Reclame