Daris Basarab

                                        Îndemn la Unire
                                    Când Mihai intra în Alba    
                                     Consfinţind prima Unire
                                                    El venea să împlinească
                                                   A românilor gândire.

Toţi ştiau ce-nseamnă asta

Un îndemn strigat pe faţă

Pentru-o unică Naţiune

Pentru limbă, pentru viaţă.

A fost o idee mare

 Ce-a speriat pân’ hăt departe

Negăsind o altă cale

Unii s-au gândit la moarte.

Capul lui căzu când visul

Părea gata împlinit

A rămas însă îndemnul

Peste vremuri moştenit.

Două veacuri jumătate

Au trecut făr’ să aline

Dorul pentru liberate

Gândul c-o să se împline.

 Când sub Cuza Voievod

 S-a cântat Hora Unirii

 Toţi simţeau că-i un îndemn

 Primul pas al împlinirii.

 Milcovul era secat

 De doi fraţi, dintr-o sorbire

 Gândul le era-ndreptat

 Spre toţi cei de o simţire.

 Cei căzuţila Mărăşeşti

 S-au gândit la dezrobire

 Pacea care a venit

 A-nsemnat, de fapt, Unire!

 Astăzi când al nost’ Pământ

 E ciuntit prin siluire

 Plini suntem de-un vechi îndemn  

 Pentru marea împlinire.

                                           19 nov.’77

Maputo

                                 Contrast de decembrie                             

Aici, în decembrie

Un gând de vecernie

Se-ndreaptă cu dor

Pe-un val călător

Colo, departe

Pe-a Dunării parte

Spre-oraşul albit

Ismailul iubit.

Gândul se-opreşte

Şi-uimit şi-amineşte

De podul de ghiaţă

Ce-i stă parcă-n faţă

De apa ce trece

Sub lespedea rece

C-aşa-i în vecernie

Acolo-n decembrie.

Şi gândul porneşte

Pe ghiaţă, se-opreşte

Ascultă cum gerul

Sub pasu-i trosneşte

Se uită în zare

Şi vede cum cerul

Cu albii săi nouri

Coboară-n nămeţi şi se odihneşte.

Apoi, cu privirea-i

De gând zburător

Fixează peisajul de alb curgător

Ce-acoperă case cu uliţi cu tot

Şi-aşa el aude un clinchet de dor

Al biciului sunet

Al troicilor cor

Ce parcă-l îndeamnă, îl cheamă de zor.

O, iarnă pufoasă

Ce mult te doresc!

O, casă din basme

Ce clar te zăresc!

Acolo lăsat-am eu sufletul meu

Acolo se-ndreaptă şi gândul mereu

Şi-n miez de decembrie, pe mal indian

Eu simt cum se-ncinge, un dor moldovean…

                                      19 dec.’77

                                  

     Mihai

Te ştim din cronici şi portrete,

Din ce-au transmis atâtea generaţii;

Te ştim făuritorul unei naţii,

Ce faptele încearcă să-ţi repete.

Tu eşti viteazul cu securea,

Călare îndemnându-şi oastea;

Te ştim trădat atunci când vestea

Victoriilor, depăşise zarea.

Călare, falnic, ai intrat în Alba,

Dar ochii i-ai întors spre soare:

Acolo unde el răsare,

Erau românii de pe Molda.

Şi-aşa sfinţit-ai tronul care,

Un Decebal lăsase moştenire,

Dând pentru prima oară împlinire,

Dorinţei de-a rămâne un Neam Mare.

                                          30 aug.’81

                                           Bucureşti

Hora unirii…

Hai, să ne unim toţi glasul!

Să vibreze-ntreg pământul!

La nevoie chiar şi braţul –

Să ne apărăm cuvântul!

Şi s-o spunem sus şi tare –

Să ne-audă astfel gândul

Ce-l nutrim cu înfocare

Ca să apărăm pământul!

Va fi hora bărbăţiei –

Vom lua frânele-n mână –

Din moment ce-s paranoici,

Să-i întoarcem în ţărână!

Să chemăm cu noi savanţii,

Cei ce uită în neştire,

C-a lor vise minunate,

Pot sfârşi o omenire.

Şi în hora asta mare –

Nu tu grai, nu tu frontiere –

Să clădim o lume-a păcii,

Fără boli, fără durere.

Hai, să ne unim cu toţii!

Să vibreze-ntreg pământul!

Să-nălţăm un imn al păcii,

Până nu ne-au furat gândul!…

                                          14 0ct.’81

                                           Bucureşti

  Din jurnalul unui proscris…

    Nu mă-ntrebaţi…

Nu mă-ntrebaţi de ce-am plecat!

Nu mă-ntrebaţi dacă mi-e dor!

N-atrag pe nimeni în păcat,

Vreau liniştit să pot să mor.

Nicicând eu Neamul n-am trădat –

Nici când am stat, nici când m-am dus- 

De Ţara mea am fost legat,

În toate sufletul mi-am pus.

De ce-am plecat? De ce m-am dus?

Sunt treburi care-mi aparţin!

Sunt liber, parcă am mai spus,

Şi nimănui nu mă închin!

Bine-nţeles că aş fi vrut

Să pot pleca fără să fug –

Da, cât de mult mi-ar fi plăcut

Să nu cunosc ce-i aia jug!

De când românu-i obligat

Să moară doar în patul lui?!

Dacă eşti om, ne-nstrăinat

Rămâi – o spun eu orişicui.

Şi-atunci, de ce să fiu proscris?

Doar pentru dragostea-mi de drum?!

De ce să sufere şi-n vis,

Ai mei, ce-acasă-s şi acum?!

Cu ce-a greşit al meu copil.

Sau fraţii mei, sau verii buni?!

Ca mâine poate-un ruso-fil,

Va fi trecut printre nebuni!

Ne tragem, doar, din neam străvechi

Ce-n lume s-a făcut iubit,

Şi s-ar putea să fie vechi

Tot ce e astăzi preaslăvit.

Să nu uităm, suntem puţini – 

Vecinii nu ne-au prea cruţat –

 S-avem în lume pelerini,

Să vindem tot ce-am învăţat.

În lume-s mulţi de pe la noi

De care-adesea nici nu ştim –

Întâmplător aflăm că-s soi,

Şi-abia atuncea, ne mândrim.

Enescu, Neamul n-a trădat

Murind departe de ai săi –

Brâncuşi, cu-o treaptă s-a-nălţat,

Luptând cu anii cei mai grei.

De ce atuncea mă-nfieraţi?!

De ce stigmatul pe-al meu tors?!

De ce azi nu mai suntem fraţi?!

De ce n-am cale de întors?!…

                                        14 oct.’83

                                         Bucureşti

   Toţi vorbim

Toţi vorbim de Eminescu,

Ca de un trecut;

Nu-nţelegem c-acest Escu,

Nici nu s-a născut.

El există precum lumea,

Fără început;

Între El şi noi, genunea –

Noi suntem din lut.

El e spirit ce-ntrupează,

Forţa unui Zeu;

Cine oare mai cutează,

Să mai spună, Eu?!

El va fi întotdeauna –

Noi murim pe rând;

El, purtând mereu cununa,

Noi, cârtind în gând.

Căci, ce-i drept, n-avem curajul,

Să-l înmormântăm;

Dar al nostru-i apanajul,

Să ne-ncumetăm.

Ce-i mai trist, că ne prefacem,

Că suntem umili;

Printre versuri proaste zacem,

Vrând să fim utili!?

Epigonii lui suntem dar,

Şi vom fi în veci!

Nu se poate naşte-un Hrist iar –

Spiritele-s reci…

                                    22 ian.’89

                                     Bucureşti

 Prin ochii mei…

Prin ochii mei privesc poeţii

Scrutând al mării nesfârşit;

Cu toţi încearcă să dezlege

Al visului dor infinit.

De ce? Se-ntreabă ei întruna,

Dorul de ducă-i nesecat;

Când valul înspumat se stinge,

Zarea te cheamă înc-o dat’.

Şi toţi rotesc a lor privire

Un punct de sprijin căutând;

Spre care ţări de farmec pline,

Le scapă oful alergând?

Şi ochi-aceştia melancolici

Rămân pe loc şi nu mai pleacă

Sclipind de dorul infinit…

                                       25 mai ’89

                                        Bucureşti

Reclame

Un gând despre „Daris Basarab

Comentariile sunt închise.