Veronica Balaj

„Între tandreţe şi reflexie clasică”
– despre volumul Maiei Cristea „Doar baobabu”
Se scrie multă poezie şi astăzi în epoca tehnicizată, computerizată, alertă , învolburată ameţitor. Pare că poeţii nu mai sunt în atenţie şi totuşi există un segment de modernitate interesat de lirism. Poeţii moderni sunt în căutare de expresivitaţi şocante care să-i particularizeze. Lucru firesc de altfel. În acest peisaj al diversitaţii, al grabei indusă în fiecare gest, simţământ trăit de noi toţi, cărţile şi autorii se încadrează perfect
. Foarte mulţi, spuneam, aleg să fie individualizaţi, reperaţi artistic prin formulele novatoare pe care le experimentează. Puţini dintre ei aleg ca în plină avalanşă de căutari moderne să rămână atraşi de expresivitatea clasică.
               In această direcţie notăm si scrisul poetei Maia Cristea-Vieru,membră a Uniunii Scriitorilor ,stabilită în Canada; o personalitate prin structură şi formaţie intelectuală ataşată culturii clasice. Aceasta se explică şi prin exerciţiul meseriei- acela de critic de artă si cunoscatoare a unor artişti celebri din domeniul sculpturii şi picturii, precum Miliţa Petraşcu în atelierul căreia s-a aflat ani mulţi fiindu-i foarte apropiată, sau pictorul si arhitectul Marcel Iancu despre care a scris adeseori. Remarcabilă este lucrarea sa bilingvă româno-franceză, „Sculptura feminină interbelică, 1999”, cât şi studiul de referinţă „Modernitatea clasicului, 1982”.
Poezia vine să întregească capacitatea de comunicare şi expresie culturală a Maiei Cristea-Vieru, în ritmare clasică.
                    Debutul în poezie, produs de timpuriu,este marcat însă de volumul „Reverberaţii” 2001, urmat de „Euritmii”,2003, „Endorfine”,2004, „In Dainty Colours”,2005 (vol. lb engleză), „Vocile Niagarei”, 2007 si „Orele de nisp”, traducere excelentă realizată de Maia Cristea-Vieru din limba franceză în  româna.Prima traducere de poeme din opera poetei canadiene Christine Van Saanen, pesonalitate de seama  cu multe  si importante premii. Volumul semnat de Maia Cristea-Vieru (al 9-lea) pe care îl avem în atenţie este cel mai recent apărut, 2009, intitulat enigmatic şi exotic „Doar baobabul”, editura ‚Citadela’ , Satu Mare, o editura tânară şi promiţătoare intrată în atenţia scriitorilor nu doar din nordul ţării. Coperta reprezintă o grafică a lui Marcel Iancu pe care scriitoarea l-a cunoscut  si cu care a avut o substantiala corespondenţă.Volumul în discuţie a fost premiat la „Zilele Poesis”, 2009.
                     Titlul volumului care face referire la arborele exotic, baobabul existent în ţări depărtate precum Australia, Madagascar şi sudul Africii, sugereaza poate în subtext însăşi starea poeziei astăzi. Arborele are calităţi speciale, unice şi totodată diverse de la folosirea trunchiului la înmagazinarea apei până la utilizarea fructului pentru ulei, sucuri, sosuri si chiar obţinerea de textile. Numele arborelui desigur a fost ales ca o încifrare simbolică referitoare la dimensiunile şi tangenţele pe care poezia le poate extinde: rezistenţa în timp, farmecul, diversitatea.
                      Încă de la primul poem sesizăm disponibilitatea autoarei pentru reverberaţiile cu durabilitate în timp. Aşa după cum chiar autoarea decodifică, versurile sunt terapie de atenuare a tristeţii provocată de trecerea timpului, salvare găsind în lucrurile sacre şi neschimbate ale lumii, aici fiind vorba de numele Sfintei Maria scris În grafie franceză (Marie) şi prin anagramă rezultând cuvântul cheie de boltă a existenţei umane, „Aimer”, adica iubire.
                   In toate poemele se simte tonalitatea filozofiei clasice într-o comunicare calmă, tandră fară accente ascuţite. Comunicarea lirică este destin si raţiunea de a fi.
                Pentru poetă, chiar dacă se află departe de ţară sau, tocmai din acest motiv ,versurile sunt o mărturie afectivă. Precum în poezia „Noi ce în depărtări trăim” : „… Poezia-şi are locul ei, de neclintit în univers/Ea ne trimite adeseori şi nouă/ iubirea caldă a mumii/Nouă ce-n depărtări trăim/mereu îngemănaţi cu ţara / şi cu lacrimile humii.”
                   Ţara-mărturie, ţara stare de spirit apare adesea în structura volumului, Văratecul, Caraimanul ,Ceahlăul, Cişmigiul sau tradiţiile, ursarul, cărămidarii, paparudele sunt „răspântii” în „întortocheatul drum” : „… La vârsta când nu-nvăţasem încă alfabetul/ citeam în pietricele şi în scoici…”  , „…Afară miroase a brumă/a frunze ofilite, a veşted amurg / a toamnă târzie cu fructe sălcii/ a focuri mocninde, mereu fără scrum/Vin zvonuri de streşini care leneşe curg/ mereu doar pe pante abrupte/care duc spre răspântii mereu părasite…” . De asemeni legendele, meşterul Manole, Ana ca personaj, ori nume de sonoritate din cultura română- Brâncuşi,George Enescu, Labiş sau micul univers al plantelor din ţara mamă sunt puncte de sprijin cu valoare existenţială.
                      Atmosfera de meditaţie calmă de reflexie tandră este formula pe care poeta o propune în contrast cu posibila receptare a lumii în tonalităţi desechilibrate, furtunoase, bulversante. In semnele trecerii timpului sunt acceptate cu înţelepciune, rod al unei echilibrate filozofii de viaţă, nu poţi „ieşi din clipă”, deşi „un crainic transimte ştirile pe larg/ cu conţinutul lor cam vag/aduni impresii din trei vieţi/ şi-ndurerat/…trimit adâncă ruga lui Neptun/ s-astâmpere furtuna.” 
                     Între tonalitaţile memoriei afective şi normele morale ale lumii, versul poetei se vrea un factor de echilibru. Moralitatea, compasiunea pentru semeni şi nu o atitudine contorsionată, vitriolată este o alta coordonată a volumui „Doar baobabul”: „Imensele-ncercări prin care treci/cu bărbăţie ţi le-asumi…/ cu legi mai drepte, cu un echilibrat consum/cu cer mult mai senin/ de n-o fi prea târziu/ si greu, acum.”
               Melodicitatea versurilor este un liant de marcă. Ritmarea muzicală secondează în permanenţă discursul liric, în care încape întreg universul de la microcosmos pâna la relaţia cu divinitatea. De pildă poemul „Vis colorat” în care arta sugerează a fi o cale spre ajungere la o stare specială aproape halucinogenă (autoarea recurge la gestul albinelor care culeg polenul din plantele halucinogene) ameţitoare  “ Ai mâncat din fagurele aromat/ visezi colorat…/ şi
mă-ntreb câtă mescalină/poate pune în miere şi-n polenul cules/ o harnică albina.”.
               Raportul cu universul, cu Dumnezeu, împlineşte tonalităţile diverse ale stărilor prezente în acest volum, pentru că avem de-a face cu o poezie a stărilor umane: mirare, rememorare, reflexie calmă, tristeţe voalată, iubire pentru mit, tradiţie si morală etc. Toate după cum am mai spus topite într-o muzicalitate tandră ca-n poezia „Pianissimo”. „…Prin fire orbitoare de lumină/ iradiezi în jur atâta bine/încât uităm că există-n lume si vermină/ Improvizează Domnul o scară către El/ şi răsuceşte în ceruri marea cheie/ pe-o melodie pianissimo-suavă/ Ingerii atunci interpreteză în catedrală/ Ave Maria/ şi noi pios îngenunchem.”
Reclame