Daris Basarab


În memoria lui Mihai Rădulescu
(1936 -2009)
„ Postumele ”
 
 
Antume scrise-n ceas târziu
Când parcă-ntârzie plecarea,
Când parcă-n jur nimic nu-i viu

Şi-n suflet bântuie-nserarea.

Că ceasul vine, toţi o ştim,

D-am vrea să ştim ora exactă;

Să-ncepem să ne pregătim,

Căci ştim că timpul se contractă.

Ai vrea să pari cum îţi doreşti,

Să laşi o stea în amintire;

O ştii, ”nu eşti ceea ce eşti”,

Şi-ai vrea s-alungi o amăgire.

Va fi ceva deliberat,

Va fi o nouă măsluire?!…

 
 
 
În amintirea lui Nea Mihai
 
Ai fost…
 
Ai fost, sau n-ai fost, ce ai fost?
Mă bântuie-ntrebarea…
Un erudit, cum greu găseşti,
Un generos, peste măsură,
Un literat de anvergură,
Un mentor – sigur adăpost.
Un chip blajin, dar sculptural,
Cu-n grai molcom, dar plin de sfadă,
Fără cuvinte de paradă,
Fără de sfaturi fără rost.
Cu cât mai mult ai suferit,
Cu-atât mai mult ai sfidat moartea;
Să fii ce-ai fost, ai servit cartea,
Iar ce-ai lăsat, e-al vieţii cost…
 

Apropo de  ”dubla personalitate”, sau ”dihotomia antonimică”, după Mihai Rădulescu.

Te-am cunoscut…
 
 
 
Te-am cunoscut întâmplător,
 
Pe la TV, la ”AS”, se pare;
 
Cu Todea drept mediator,
 
Vorbeai de Shakespeare – cercetare.
 
Erai acasă, cum să spun?!
 
Pluteai prin secolul în care,
 
Shakespeare putea părea nebun,
 
Iar tu-l vedeai modern, îmi pare.
 
Şi-l prezentai drept psiholog,
 
Şi nu ca pe-unul orişicare –
 
Era, aş spune, un prolog,
 
La ce urma în prezentare.
 
Renaşterea ţi-a fost tărâm
 
Unde-ai ţintit dihotomia –
 
Un Jago ţi-a deschis un drum,
 
Spre ce-ai numit antonimia.
 
Şi-aşa ’ntr-o oră, mai puţin,
 
Inventica şi-a spus cuvântul –
 
Stilistica a câştigat,
 
Iar tu-ai rămas plecat, cu gândul…
 
 

Au trecut…

Au trecut zile destule

De când soarta te-a luat –

Râsfoind prin amintire

Pe-al meu site de tine-am dat.

La ecourile aprinse

De-al meu ”Povod” blestemat,

În cuvinte aurite

De blestem m-ai dezlegat.

Am simţit c-am făcut bine

Şi am şi perseverat,

Şi ochind în vers durerea,

De trecut m-am scuturat.

Când mi-ai scris că am „condeiul

Uns cu miere” am aflat,

Ce înseamnă să fii mare,

Să fii om adevărat…

Mi-ai fost mentor şi prieten,

De la tine-am învăţat –

Ce înseamnă suferinţa

Şi credinţa-n Înviat!

 
 
Aş vrea…
 
Aş vrea să scriu,
Dar astăzi, parcă, nu se prinde –
O fi tristeţea ce cuprinde
Când văd trecând câte-un sicriu?!
Din ce se naşte-a mea tristeţe?
Din faptul că se moare timpuriu?!
Sau caracterul meu zurliu
Nu vrea să dea morţii bineţe!?
Şi-n glumă spun c-a fost destul,
Dar nu destul pe cât se pare –
Că mai zăresc doruri în zare,
Că nu mă satur, nu-s sătul.
Şi îmi planific să scriu multe
Şi îi spun morţii: mai târziu!…
 
 
 

Din clipa-n care…

 

Din clipa-n care n-oi mai scrie,

Voi şti că-n fapt eu am murit –

 Nimic din ce-a fost, n-o să fie,

Doar o sintagmă, ”s-a sfârşit!”

În jurul meu o lume seacă,

Mergând cu gândul la ce-am fost –

Căci tot ce e, e ca să treacă,

Iar tot ce trece,-i fără rost.

N-oi mai visa câte în stele,

Nici cale de-a împărtăşi –

În goană timpul vrea să spele,

Chiar amintiri, spre-a nu se şti.

Un timp, ce-am scris, va mai ”pluti” –

Apoi, nimic nu va mai fi…

 
 
 
Încerc
 
Încerc să scriu dar nu se prinde
Albul hârtiei nu mă-mbie
Tăcerea nopţii se intinde
Şi-ntunecă ce va să vie
Un nou mod de a percepe
Tot ce era mai ieri în mine
Ocult îmi e tot ce începe
Lipsit de sens e lucru-n sine
Oglinda nu mă recunoaşte
Tot mai puţini întorc privirea
Ceva nedefinit mă paşte
Şi nu-nţeleg ce e iubirea
O lume stranie se cască
Un fel de haos fără fine
Viaţa îmbracă-o nouă mască
Sub care nu e loc de bine…
 

spicuiri
din Ciclul „POSTUMELE”
Ianuarie 2012

Un gând despre „Daris Basarab

Comentariile sunt închise.